Cei doi membri supraviețuitori ai celebrului grup britanic The Beatles – Paul McCartney & Ringo Starr – au anunțat demararea turneului «Peace & Love» din 2025, în onoarea celorlalți doi regretați muzicieni ai cvartetului, John Lennon (1940–1980) și George Harrison (1943–2001).
Anunțul oficial al lui McCartney și Starr a provocat, cum era și firesc, manifestări de simpatie, valuri de entuziasm dar și de nostalgie, răscolind amintiri și îndemnînd la reflecție în lumea muzicii, în general și în rîndurile admiratorilor grupului, în special, turneul „Peace & Love Tour” dorindu-se a fi, mai presus de orice, un omagiu planetar adus regretaților lor colegi de cvartet. Mai mult decît o simplă serie de concerte, acest turneu, care va trece prin 18 țări de pe 5 continente, promite să fie și o celebrare sinceră a prieteniei, moștenirii muzicale și mesajului etern de iubire pe care cei patru Beatles l-au transmis lumii... Fiecare dintre concerte va însemna o experiență unică, combinînd în spectacole live, proiecții multimedia, filmări de arhivă și imagini recent remasterizate cu Lennon și Harrison. Conform zvonisticii, se pare că turneul va include și apariții ale unora dintre cei mai respectați muzicieni ai momentului. Deși, oficial, numele lor încă nu au fost confirmate, circulă, deja, informații pe surse, conform cărora lui Paul și Ringo li se vor alătura artiști precum Eric Clapton, Dhani Harrison, Sean Lennon, Norah Jones, Bono (U2), Elton John și David Grohl (ex- Nirvana, Foo Fighters), ei înșiși admiratori și colaboratori constanți ai The Beatles.
Acest turneu nu este doar despre trecut – el este despre prezent, despre dragoste și despre a nu uita niciodată ceea ce au însemnat John și George. Credem în continuare în acest mesaj, așa cum credem încă în pace, a spus McCartney iar Ringo, optimist cum îi e felul, a adăugat: O spun în fiecare zi – Pace și Iubire. Asta înseamnă acest turneu. Este pentru ei, dar este și pentru toți cei care au crezut în noi, care au crescut alături de noi. Vrem să celebrăm viața, muzica și, prin ea, alinarea sufletească.
Aceia care folosesc legile naturii ca suport pentru lucrările lor colaborează, de
fapt, cu Creatorul.
Antoni Gaudí
Așa a fost supranumit deseori ANTONI PLACID GAUDÍ I CORNET (născut la 25 iunie 1852), celebru arhitect catalan, cunoscut în întreaga lume pentru stilul său de-o originalitate șocantă, nepereche, dusă pînă la fanatism, așa cum spunea istoricul Nikolaus Pevsner, bazat pe forme organice, naturale combinate cu elemente neo-gotice, de Art Nouveau și anumite liniaturi și coloristici marocane, pus cum nu se poate mai bine în evidență de capodopera sa (încă neterminată), Bazilica și Templul Expiatoriu «Sagrada Família» din Barcelona, un ansamblu dedicat «Sfintei Familii». Ridicarea impresionantei construcții a fost începută în 1882 de arhitectul Francisco de Paula del Villar, cu bani obținuți din fonduri publice, dar care după un an a demisionat. Gaudi a preluat proiectul în 1883, continuînd să lucreze la el pînă la moartea sa, survenită în 1926, în urma unui stupid accident, în care a fost lovit de un tramvai. Acest complex monumental este încă în lucru, finalizarea sa fiind preconizată să se petreacă în anul 2026, cînd se vor împlini 100 de ani de la moartea arhitectului.
Sagrada Família (detaliu)
Tînăr cu o sănătate șubredă, introvertit, un singuratic îndrăgostit pînă peste cap de natură și un rafinat observator al acesteia, a avut o existență extrem de austeră, plină de privațiuni, în ultimii săi ani renunțînd complet la o viață socială activă.
A trăit într-o cameră mică a atelierului său de la «Sagrada Família» (în a cărei criptă este înmormîntat), mîncînd pe apucate (deseori hrănindu-se doar cu pîine și lapte) și purtînd haine ponosite, uzate de o prea îndelungată folosire.
Gaudí a avut o perioadă în care a adoptat o dietă vegetariană, influențat fiind de filozofia naturistă a vremii, crezînd în ideea purificării trupului și sufletului prin alimentație și post. A fost un credincios fervent, aproape un mistic, religia catolică fiind vitală pentru el, mai ales în ultima parte a vieții, în care ajunsese să spună că arhitectura pe care o practică e o formă de rugăciune (în zilele noastre el se află în plin proces de beatificare, inițiat la Vatican). Gaudí nu era adeptul planurilor arhitecturale rigide. El prefera să modeleze clădirile aproape în mod fractal, direct din ipsos și lut, pe măsură ce erau ridicate, ajustîndu-le din mers. Multe dintre ideile și planurile sale nu au fost niciodată schițate pe hîrtie, ceea ce face ca finalizarea operelor sale neterminate să fie extrem de dificilă. De exemplu, a folosit tehnici proprii pentru a determina formele ideale ale arcurilor și bolților, din acest punct de vedere el fiind un pionier în ingineria structurală.
Casa Milà
În cripta de la «Colònia Güell», a folosit un sistem de oglinzi și fire pentru a proiecta în mod natural formele structurale. Deși inițial a fost ignorat sau chiar ridiculizat, mulți specialiști contemporani l-au considerat un excentric, stilul său fiind văzut ca un moft baroc, încărcat fără rost. Abia în secolul al XX-lea arta sa a fost pe deplin înțeleasă și el recunoscut drept un geniu al arhitecturii.
Casa Batllo
Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), un industriaș bogat care, după ce a văzut cîteva lucrări ale sale, a rămas fascinat de talentul tînarului artist, avea să devină protectorul său. Între cei doi s-a închegat o prietenie puternică, ce avea să dureze pînă la moartea bogătașului. De altfel, Bacigalupi a fost acela care i-a oferit susținerea financiară necesară realizării unora dintre cele mai importante opere ale sale precum Palatul Güell (1889), clădire care va fi înscrisă mai tîrziu în patrimoniul mondial al UNESCO, împreună cu alte opere ale sale, precum Casa Milà (construită în 1907) sau Parcul Güell (amenajat între 1900 și 1914).
În anul 2010, Papa Benedict al XVI-lea a sfințit «Sagrada Família», moment cu o deosebită încărcătură emoțională, cînd Snactitatea Sa a subliniat faptul că geniul lui Antoni Gaudí a transformat această biserică într-o laudă din piatră adusă lui Dumnezeu.
În 25 iunie 1910, a avut loc la Opera din Paris (Opéra de Paris) premiera baletului Pasărea de foc (în rusă, Жар-птица”/ „Jar–Ptița, iar în franceză LʼOiseau de feu), o lucrare aparținînd compozitorului rus Igor Stravinski (1882–1971). A interpretat ATUNCI ansamblul Baletele Ruse condus de Serghei Diaghilev (Serge Diaghilev), în coregrafia și scenariul (inspirat din basme și legende rusești tradiționale) lui Michel Fokine. Decorurile și costumele au fost realizate de Alexandre Benois. Pasărea de foc a fost prima colaborare importantă dintre Stravinski și Diaghilev, marcînd începutul unei importante cariere internaționale pentru compozitor. Baletul combină elemente din folclorul rusesc, în special povestea Prințului Ivan, a Păsării de foc și a maleficului țar Kascei.
Premiera s-a bucurat de un succes fulminant, primind aprecieri unanime pentru inovația muzicală și bogăția ritmică. Muzica acestui balet a pus bazele stilului modern al creației lui Stravinski, influențînd lucrările sale ulterioare, Petrușka și Ritualul Primăverii (Le Sacré du Printemps). Lucrarea este valoroasă nu numai pentru orchestrația strălucitoare, ci și pentru modul în care Stravinski a folosit motive muzicale recurente pentru personaje și situații (o tehnică apropiată de „leitmotivul” wagnerian), fiind considerată o punte între romantismul tîrziu și modernismul secolului XX.
N.B. Creația lui Igor Stravinski a avut o influență majoră asupra producțiilor a numeroși muzicieni prog-rock, în special datorită ritmicii sale complexe, orchestrațiilor inedite și inovațiilor armonice. Deși puține formații au folosit direct compoziții ale lui Stravinski, influența sa este evidentă în multe dintre creațiile unor grupuri celebre.
Emerson, Lake & Palmer (EL&P) au interpretat nu o singură dată, în prestațiile lor live, pasaje din The Rite of Spring / Ritualul primăverii, regretatul pianist Keith Emerson fiind un mare admirator al lui Stravinski, încorporînd, adesea, idei din muzica acestuia în solo-urile sale la claviaturi. ELP a realizat adaptări similare și după alți compozitori clasici, precum Bach sau Modest Mussorgski (ca în albumul din 1971, Pictures at an Exhibition / Tablouri dintr-o expoziție).
Muzica de început a formației King Crimson, în special cea de pe albumul Larksʼ Tongues in Aspic (1973) și ulterior, în compozițiile solistice ale lui Robert Fripp, prezintă o ritmică neregulată și o estetică avangrdistă, care amintește de sonoritățile lui Stravinski. KC nu a prelucrat lucrări de-ale lui Stravinski, dar influența compozițională (mai ales din „Rite of Spring”) este evidentă.
Larksʼ Tongues in Aspic
(1973)
Muzicianul american Frank Zappa a mărturisit în repetate rînduri că Stravinski (alături de Edgar Varèse și Maurice Ravel) a fost una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru muzica sa, el inserînd deseori pasaje în mod nemijlocit din The Rite of Spring în unele dintre prestațiile sale live dar și în piese de studio. Stilul său compozițional (cu schimbări bruște de tempo, poliritmie, pasaje ludice) reflectă clar moștenirea lui Stravinski.
Frank Zappa
Celebrul grup britanic Yes, în special în perioada albumelor Close to the Edge (1972) și Relayer (1974), a adoptat structuri simfonice complexe și elemente ritmice aparent neobișnuite pentru genul muzical abordat, care pot fi considerate fără putință de tăgadă venite, unele direct, altele indirect, din muzica lui Stravinski.
Yes
Membrii grupului Gentle Giant, deși nu au folosit muzica lui Stravinski în mod explicit, abordarea lor contrapunctică și interesul pentru poliritmie și armonii neconvenționale poate fi pus pe seama modernismului muzical al secolului XX, al cărui reprezentatnt de frunte este Stravinski.
Gentle Giant
Și alte grupuri nu mai puțin valoroase, precum Van der Graaf Generator, Univers Zero (https://www.youtube.com/watch?v=O8ShESowkUE&list=PLx-v6CN-qPYczb_iCQnpXYdAhWCpBKMQS)sauHenry Cow (cu un rock de avangardă din zona RIO – Rock In Opposition, https://www.youtube.com/watch?v=KZXgGDXutgM&list=PLs9zwqXsceUhZN0km9nBzAutrR2kfoUBB) au fost, de asemenea, influențate de muzica de avangardă și de compozitori moderni precum Stravinski. La fel și grupul The Nice (cel în care a evoluat Keith Emerson înainte de EL&P) a interpretat rock simfonic într-un stil avangardist, însă influențele din muzica lor venind mai cu seamă din teritoriile muzicale ale lui Bach și Ceaikovski.
Ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor Utopii hedonistice cretine pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă. În lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. În lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-flagelarea. Vom avea grijă să le distrugem pe toate celelalte.
În această zi a anului 1903 se năștea GEORGE ORWELL (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair), important scriitor britanic (romancier, eseist, nuvelist, critic literar și jurnalist), comentator la radio BBC, editorialist și reporter, cunoscut pentru opera sa profund angajată politic și social. S-a născut și a crescut într-o familie britanică aparținînd clasei mijlocii, ducînd o viață modestă, trăind printre săraci în Paris și Londra, fapt ce avea să constituie sursa principală de inspirație pentru volumul de reportaje cu caracter autobiografic Down and Out in Paris and London (Fără un sfanț prin Paris și Londra, debutul său editorial din 1933, tradus și sub titlurile Fluierînd a pagubă prin Paris și Londra sau Vagabond prin Paris și Londra). A activat și ca ofițer al poliției imperiale în Birmania, o experiență care i-a influențat viziunea anticolonialistă și a luptat în Războiul Civil din Spania, în cadrul unei grupări de stînga, dar a fost profund dezamăgit de rivalitățile ideologice interne și de autoritarismul sovietic.
Opere importante:
– Omagiu Cataloniei (Homage to Catalonia, 1938), o relatare personală vizavi de experiențele trăite în războiul civil din Spania.
–Ferma animalelor (Animal Farm, 1945), o alegorie politico-satirică a Revoluției Ruse și a derivelor regimului stalinist.
– 1984 (Nineteen Eighty-Four, 1949), un roman distopic care imaginează un stat totalitar în care libertatea individuală este complet suprimată. A folosit sintagme precum „big brother”, „gîndire dublă” sau „Ministerul Adevărului”, printre altele, care rapid au devenit simboluri ale spațiului concentraționar și manipulării. „1984” este frecvent amintit în dezbaterile critice vizavi de propaganda politică și libertatea de exprimare.
În eseurile și articolele sale politice și culturale a abordat teme variate: despre limba engleză, despre manipularea prin limbaj (Politics and the English Language / Politica și limba engleză) dar și despre pericolele ideologiilor extreme.
Bolnav de tuberculoză, a încetat din viață în 1950. Postum i-a fost publicat și jurnalul intim și care, recent, a fost tradus și în limba română, așa cum, de altfel, majoritatea operelor sale au cunoscut versiuni românești, care au fost tipărite, în mare parte, de către editura Polirom.
„În acea zi, n-am știut dacă timpul s-a oprit cu adevărat
sau doar s-a transformat, aproape două ore, într-o clipă de eternitate.”
François-René Cristiani
În 6 ianuarie 1969, celebrii cîntăreți francezi Georges Brassens, Léo Ferré și Jacques Brel(în foto, de la dreapta la stînga) s-au întîlnit pentru prima și ultima oară în jurul aceleiași mese, la invitația ziaristului François-René Cristiani (de la revista Rock & Folk) care a fost și moderatorul reuniunii.
Momentul a fost imortalizat de fotograful Jean-Pierre Leloir.
„Am avut mereu sentimentul că realitatea este o aparență fragilă, o fațadă străvezie înspatele căreia se ascund forțe obscure, enigmatice, uneori malefice. Și că, în anumite clipe, în anumite locuri, cortina se ridică și ni se arată ceea ce nu putem suporta: adevărul. Dar acel adevăr nu este o lumină revelatoare, ci un hău, un gol care ne orbește. Nu este ceea ce speram să găsim — o ordine, o rațiune — ci tocmai opusul: absența sensului, absurdul. Și poate că Dumnezeu tace nu din cruzime, ci pentru că a plecat de mult.” (Abaddón, exterminatorul)
Prozatorul și eseistul Ernesto Sábato (născut în această zi a anului 1911), aparţine, alături de Jorge Luis Borges, Julio Cortázar şi Adolfo Bioy Casares, unei strălucite pleiade de scriitori agentinieni ai secolului XX. Este cunoscut îndeobște pentru romanele Tunelul (1948), Despre eroi și morminte (1961) și Abaddón, exterminatorul (1975), o trilogie care îi va deschide larg porţile celebrității, care ulterior îi va fi confirmată printr-o serie de prestigioase premii şi distincţii: premiul Médicis în 1977, titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare (1979) şi cel de Comandor al Artelor şi Literelor din Franţa (în 1983) sau Premiul Cervantes (1984). Cînd m-am apucat să scriu cel de-al treilea roman, care în final avea să devină «Abaddón exterminatorul», intenţia mea era să construiesc un roman despre roman, un fel de roman la puterea a doua. Voiam să scriu ceva care să fie în acelaşi timp ficţiune, dar şi o dezbatere asupra ficţiunii, un fel de anchetă asupra formei înseşi a genului, asupra posibilităţilor, a limitelor, a secretului izvoarelor sale în adâncul sufletului omenesc.
A scris și eseuri cu caracter social, politic, filozofic şi literar: Oameni şi angrenaje (1952), Eterodoxie ( 1953), Scriitorul şi fantasmele sale (1963), Apolgii şi respingeri (1979) etc.
Alături de J. L. Borges (foto: www.infobae.com)
Înainte de a deveni scriitor, Sábato a studiat fizica și a obținut un doctorat în științe fizico-matematice la Universitatea din La Plata. Avea să lucreze în anii ʼ30 chiar și în Laboratorul Curie din Paris unde a luat cunoștință cu cercetările de vîrf din domeniul fizicii nucleare.
În tinerețe, Sábato a fost membru al Partidului Comunist Argentinian. A fost trimis în URSS (în 1934) la o școală comunistă, dar a fugit în Franța din pricina îndoielilor sale față de autoritarismul stalinist, înțelegînd și afirmînd ulterior că „materialismul dialectic este o contradicție în termeni”. Această experiență l-a marcat profund și a contribuit la orientarea sa ulterioară spre un umanism existențial și o acerbă critică a totalitarismului.
Sábato s-a retras complet din cercetarea științifică invocînd motive etice și filosofice, mai tîrziu mărturisind că simte cum știința devine din ce în ce mai dezumanizantă iar tehnocrația reprezintă o amenințare pentru spiritul uman. Această decizie este reflectată și în opera sa literară, unde adesea el explorează alienarea, vina și criza identității moderne.
Sábato a fost și un pictor dedicat, influențat de suprarealism și expresionism. În ultimii ani de viață, a pictat intens, considerînd această artă ca pe o formă de exprimare complementară scrisului.
(foto: www.lanacion.com.ar)
După căderea dictaturii militare din Argentina, Sábato a fost numit președinte al Comisiei Naționale privind Disparițiile de Persoane (CONADEP), care a investigat crimele regimului. Raportul rezultat, Nunca Más / Mai mult, a avut un impact social imens, reprezentînd un moment crucial în istoria drepturilor omului din Argentina.
Sábato a încetat din viață în 2011, aproape centenar (a murit cu doar trei luni înainte de a împlini 100 de ani). În ultima parte a vieții, suferind de o cataractă severă, nu mai putea citi sau scrie, dar a continuat să picteze, afirmînd cu serenitate că lumina interioară este mult mai importantă decît cea exterioară.
Împreună cu Mario Vargas Llosa (foto: Wikipedia)
În limba română i-au fost traduse încă din anii ‘70 romanele (și mai recent, într- serie de autor a editurii Humanitas) și cea mai parte a eseisticii sale. „Dacă are chef să citească, cititorul va putea afla din acest volum ce am crezut despre problemele pe care le înfruntă omul în teribila criză a civilizaţiei noastre: robotizarea speciei umane, cataclismul care se apropie; modalitatea şi cauza ficţiunilor sub care cred că se ascund marile enigme ale existenţei. Pricinile pentru care am părăsit ştiinţele matematico-fizice ca să mă consacru în exclusivitate literaturii şi artei, pasiunile mele secrete încă din adolescenţă; şi, în fine, tot ceea ce se referă la viaţă şi la moarte, o mare taină pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie să o înfruntăm. Desigur că am scris ca să fiu citit, ca orice autor, dar nu mă supăr dacă cititorul va lăsa oricînd cartea din mână. (...) Am opzeci şi cinci de ani şi am adunat ceva înţelepciune”, scrie Sabato în volumul de eseuri apărut la editura RAO în anul 2006 .
(Foto: Denise Truscello/Getty Images pentru «Keep Memory Alive»)
Herbie Hancock și Quincy Jones (1933-2024) la cea de-a 17-a ediție (anuală) «Keep Memory Alive», Power of Love Gala pentru Centrul «Lou Ruvo pentru Sănătatea Creierului» din Cleveland, la cea de-a 80-a aniversare a lui Quincy Jones (și a lui Sir Michael Caine), în 13 aprilie 2013, la Las Vegas.
Herbie Hancock a colaborat cu Jones de nenumărate ori de-a lungul timpului, un exemplu fiind prestația sa la pian electric în hit-ul lui George Benson din 1980, Give Me The Night, pe care Jones l-a produs.
Potrivit spuselor lui Neil Young, pentru el, scoțianul Bert Jansch
(1943–2011, co-fondator în 1964, alături de John Renbourn, al grupului folk-rock «Pentangle», care îi mai cuprindea în afara celor doi chitariști, pe vocalista Jacqui McShee, contrabasistul Danny Thompson și percuționistul Terry Cox, componență în care au activat pînă în 1972),
a fost un fel Jimi Hendrix al chitarei acustice:
A fost unul dintre cei mai mari chitariști acustici care au trăit vreodată, probabil ca Jimi Hendrix la chitară electrică. Tot ce cînta era perfect, notele mergeau ici și colo, totul era ușor și frumos, ca și cum ai putea să te îndepărtezi ascultînd. Dar cuvintele lui erau dintr-o altă lume, a deschis uși pentru ca toată lumea să cînte despre aceste lucruri.
Considerat unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, publicist, prozator și profesor, George Călinescu (născut Gheorghe Vișan, în această zi a anului 1899) rămîne, indiscutabil, o personalitate marcantă a istoriei literaturii române, recunoscut îndeobște pentru monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941).
A studiat filologia şi paleografia la Facultatea de Litere din Bucureşti, perioadă în care colaborează la diferite reviste literare. Debutează cu versuri şi aforisme în anul 1919 în revista „Sburătorul”, condusă de criticul Eugen Lovinescu, pe care ulterior n-a ezitat să-l critice în textele sale teoretice, în timp, relația dintre cei doi devenind o adevărată confruntare intelectuală între «criticul-estet» (Lovinescu) și «criticul-istoric» (Călinescu). Primele sale articole și eseuri, publicate în reviste studențești obscure, erau marcate de un stil decadent, departe de tonul academic și autoritar pe care avea să-l adopte mai tîrziu. Poate tocmai de aceea, în textele sale polemico-satirice și în articolele critice el și-a mascat deseori opiniile politice sau culturale incomode sub diferite pseudonime (G.C., «Un literat bătrîn» etc.)
S-a spus despre el că a fost un «egocentric rafinat», ba chiar un adevărat «dandy», care adora să fie centrul atenției, în mediile literare el considerîndu-se, nici mai mult nici mai puțin, decît un „geniu recunoscut”, chiar și de contemporanii care îi erau ostili (!). Era posesorul unei memorii enciclopedice dublată de o capacitate mimetică excepțională, putînd reproduce stilul altor autori sau critici cu o minuție uimitoare, calități pe care le folosea cu abilitate îndeosebi în textele sale polemice. De multe ori vorbea despre sine la persoana a treia iar în conferințele publice pe care le ținea și care debordau de teatralitate, își construia un «personaj Călinescu».
Alătruri de soția sa, Alice Vera...
A fost custode la biblioteca facultăţii sale şi paleograf la Arhivele Naționale, apoi bursier al statului la «Şcoala Română» din Roma, unde, la recomandarea lui Vasile Pârvan şi Ramiro Ortiz, a studiat documente referitoare la propaganda catolică din Ţările Române. Timp de 7 ani se va dedica activităţii didactice, ca profesor de filosofie și limba italiană la licee din Timişoara şi Bucureşti și, în paralel, va colabora la o serie de reviste culturale sau se va ocupa de editarea unor periodice precum Sinteza (1927) sau Capricorn (1930).
Debutează editorial cu monografia Viaţa lui Mihai Eminescu (1932), lucrare care atrage atenţia, între alţii, lui Garabet Ibrăileanu, impunîndu-l ca pe un nume de referință în rîndul exegeţilor eminescieni.
Obţine doctoratul în Litere (1936), la Universitatea din Iaşi, cu o lucrare avînd ca subiect de cercetare opera eminesciană, Analiza literară a unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tlà) și va deveni conferenţiar la Catedra de Estetică şi critică literară din Iaşi, iar din 1942, profesor titular. Editează prima serie a săptămânalului Jurnalul literar (1939).
Continuă seria monografiilor cu „Opera lui Mihai Eminescu” (în cinci volume, 1934-1936), „Viaţa lui Ion Creangă” (1938), studii care anunță opera sa fundamentală, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941),„Nicolae Filimon” (1959) şi „Gr. M. Alexandrescu” (1962). Romanele „Cartea nunţii” (1933), „Enigma Otiliei” (1938), „Bietul Ioanide” (1953) şi „Scrinul negru” (1960) atestă virtuţile unui prozator de talent. A publicat şi volume de versuri („Poezii”, 1937 şi „Lauda lucrurilor”, 1963), a tradus integral poezia lui Horaţiu şi opere din literatura italiană („Un om sfîrşit” de Giovanni Papini). Alte lucrări: „Principii de estetică” (1939), „Estetica basmului” (1965) sau „Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică” (1946-1947). Dramaturgia lui Călinescu este ilustrată de piese ca „Şun sau Calea neturburată. Mit mongol” (1943).
Din anul 1949 preia conducerea «Institutului de istorie literară şi folclor», al cărui director va rămâne pînă la sfîrşitul vieţii și unde va iniţia editarea revistei „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”.
A fost ales deputat în primul parlament postbelic, mandatul său fiind reînnoit pentru toate legislaturile următoare pînă la sfîrşitul vieţii și membru titular al Academiei Române (1948) . A primit «Premiul de Stat» pentru întreaga activitate (1964).
În ultimii ani ai vieţii a deținut rubrica săptămînală Cronica mizantropului (începută în Adevărul literar, în 1937 şi continuată în Jurnalul literar din 1939) și o rubrică de mini-eseuri de artă şi literatură, găzduită de revista Contemporanul.
A încetat din viață în 1965, la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
După anul 1989, viața sa publică și activitatea publicistică de după 1947 sînt luate în discuție, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de mai mulți autori (inclusiv de către unul dintre foștii săi asistenți, binecunoscutul teoretician, critic și istoric literar Adrian Marino), care au declanșat un veritabil proces de presă și o reevaluare a operei și vieții sale.
Cel care se descria, mai în glumă, mai în serios, drept un cărturar de vitrină, dar un actor de fundal, și care se arăta nemulțumit de direcția în care mergea cultura regimului așa-zis comunist (deși, public, se supunea de cele mai multe ori canoanelor oficiale), simțea constrîngerea ideologică despre care, în însemnările sale personale, recunoștea: Nu se mai poate scrie cum s-ar vrea, ci doar cum se poate.
10 sfaturi pentru femei
1. Pentru o fată, reuşita în viaţă nu e o chestiune de studiu şi de energie. Rostul femeii este să placă, afară de asta nu poate fi fericire;
2. Poţi fi savantă, poţi fi artistă, dar nu uita că eşti femeie. Nu trece în tabăra bărbaţilor;
3. Esenţialul este nu de a fi desăvârşită trupeşte, ci expresivă. Bagă de seamă că expresia nu e numai a feţei. Sunt femei care par distinse facial şi sunt vulgare corporal. Genunchiul tău să inspire sentimente nobile;
4. Nu-ţi fortifica în aşa fel caracterul, încât să nu mai poţi plânge. O femeie care nu ştie să plângă şi-a pierdut jumătate din farmecul ei;
5. Fereşte-te de imperiul pe care îl au asupra fetelor fine firile înapoiate şi brutale. Nu confunda virilul cu grosolanul;
6. Dar nici nu cădea în greşeală contrară de a căuta cu tot dinadinsul un învăţat. Nu rareori aceştia sunt primitivi şi egoişti şi sufletul lor este sub nivelul intelectului. Caută un om adevărat;
7. Nu te căsători cu un bărbat care declară cinic că nu pricepe artă. Poate ascunde vicii îngrozitoare;
8. Dacă soţul tău va fi un bărbat excepţional, nu te extazia în faţa celorlalţi de ceea ce face, nu-l apăra de bârfeli. Îl vei obişnui să se considere intangibil;
9. Nu îndepărta brutal, fiind căsătorită, pe bărbatul pe care-l stimezi şi crezi că te iubeşte cu adevărat. Poţi întuneca astfel o existenţă. O prietenie delicată nu e un adulter;
10. Având copii, nu deveni ostentativ mamă. Întâlneşti la unele femei cu progenitura o voluptate şi o lipsă de pudoare neplăcute. Chiar cu copii, să fii pururi copilăroasă.”
1. A scris muzică clasică și experimentală. Deși este faimos pentru piesele sale pop & rock, McCartney a compus și muzică clasică, precum Liverpool Oratorio (1991, https://www.youtube.com/watch?v=dezX6pS31xk), o creație simfonică scrisă în colaborare cu Carl Davis și Ecce Cor Meum (2006, https://www.youtube.com/watch?v=1RMuoGhA84s), o lucrare corală religioasă în limba latină.
2. A fost primul muzician pop & rock care a cîntat în Colosseumul din Roma. În 2003, Paul McCartney a susținut un concert (https://www.youtube.com/watch?v=P9zS2M8CW-k...) în faimosul amfiteatru antic roman, fiind primul artist pop&rock care a evoluat acolo, locul fiind, pînă atunci, rezervat exclusiv unor evenimente istorice sau religioase.
3. Este ambidextru. Deși la chitara bass se folosește exclusiv de mîna stîngă (cu care face și o mulțime de alte lucruri, în afara muzicii), scrie cu mîna dreaptă! A învățat singur să își întoarcă chitara pentru a putea cînta mai ușor.
4. Este vegetarian din anii ’70. Paul și prima sa soție, regretata Linda McCartney, au devenit vegetarieni din dragoste nețărmurită pentru animale. Au promovat un stil de viață vegetarian cu mult înainte ca acesta să devină popular, iar Linda a lansat chiar o linie de produse vegetariene.
5. A fost arestat în Japonia pentru posesie de marijuana. În 1980, Paul a fost arestat pe aeroportul din Tokyo pentru că avea marijuana în bagaj. A fost închis timp de 9 zile, iar trupa sa Wings a fost nevoită să anuleze turneul din Japonia.
6. A fost foarte apropiat de animalul său de companie, o... oaie! Pe coperta albumului „Ram” (1971), creditat ca fiind singurul album aparținînd integral cuplului Paul & Linda, el apare ținînd de coarne un berbec. În realitate, era foarte atașat de animalele de la ferma sa din Scoția și, pentru o bună perioadă de timp, a dus o viață campestră, departe de lumina reflectoarelor.
7. A scris mai multe cărți pentru copii, inclusiv „Hey Grandude!” (2019), inspirată de nepoții săi. Este o poveste cu aventuri fantastice și ilustrații vesele, care a avut și o continuare, „Grandude’s Green Submarine”.
8. Piesa „Let It Be” i-a fost inspirată de un vis în care mama sa, Mary McCartney (decedată cînd el avea doar 14 ani), i-a apărut și i-a spus: Let it be, everything will be alright.
9. În ciuda vîrstei, Paul este atras de tehnologie. De altfel, a fost atras dintotdeauna. Încă din anii ’80 avea propriul studio digital. Îi place să facă fotografii cu telefoane performante, editează clipuri video și se implică în designul scenelor concertelor sale.
10. După destrămarea The Beatles, relația dintre el și John Lennon a fost rece. Totuși, moartea lui Lennon în 1980 l-a afectat profund. Mai tîrziu l-a amintit în mai multe cîntece, precum ar fi Here Today (https://www.youtube.com/watch?v=6-_ZVBsY5YU ), o piesă emoționantă în care i se adresează direct: If you were here today...
11. Are 5 copii (inclusiv Stella McCartney, devenită o creatoare de modă faimoasă), pe care însă i-a protejat întotdeauna de presiunea celebrității, crescîndu-i într-un mediu cît mai normal cu putință, în ciuda averii și faimei. Are opt nepoți (pînă în 2025), provenind de la fiicele sale Mary și Stella (4 și 4), vorbind cu mare afecțiune despre ei și despre rolul său de bunic. De altfel, volumul „Hey Grandude!”, este inspirat de momentele petrecute cu nepoții săi, care îl numesc cu drag, „Grandude”.
12. În 1965, The Beatles au devenit Membri ai Ordinului Imperiului Britanic (MBE), dar în 1969 Paul a returnat medalia în semn de protest față de implicarea Marii Britanii în conflictele din Biafra și Vietnam. A fost înnobilat oficial în 1997, devenind Sir Paul McCartney, ca mai tîrziu să fie prima vedetă rock decorată cu „Legiunea de Onoare” (conferită de guvernul francez în 2012), pentru servicii excepționale aduse muzicii.
EVANGHELIARUL DE LA HUMOR (sau Tetraevangheliarul de la Humor sau Cartea celor patru Evanghelii, care conține textele evangheliilor canonice după Matei, Marcu, Luca și Ioan) este un manuscris liturgic medieval românesc de lux, de o mare valoare culturală, artistică și religioasă, conceput în secolul al XV-lea, care a fost scris și miniat pe pergament din porunca lui Ștefan cel Mare, de către ieromonahul Nicodim* (cunoscut și ca Nicodim de la Putna), la Mănăstirea Putna, pentru Mănăstirea Humorului, fiind finalizat pe 17 iunie 1473.
Pe fila 265 (verso) este caligrafiat textul de danie în limba slavonă bisericească, limba liturgică oficială în Moldova în secolul al XV-lea:
Binecinstitorul și de Hristos iubitorul împărat, Io Ștefan voievod, domnul Țării Moldovlahiei, a dat să scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim și l-a dat mănăstirii care este la Homor, pentru pomenirea sufletului său și al părinților săi și copiilor săi. Și era egumen atunci popa Gherondie. S-a sfârșit în luna iunie 17, în anul 6981 (1473).
Este o lucrare importantă, deopotrivă pentru valoarea artistică a miniaturilor sale dar și pentru portretul lui Ștefan cel Mare pe care îl conține.
Prima copertă
A doua copertă
14 ani mai tîrziu, coperțile din lemn ale manuscrisului au fost învelite într-o ferecătură (îmbrăcăminte) de argint aurit încrustat cu caboșoane din ametist, din dispoziția aceluiași voievod, la Mănăstirea Humorului. Ferecătura este decorată cu reliefuri figurative făcute în tehnica numită au repoussé(bombare prin ciocănire), realizată probabil de meșteri locali sau din centre meșteșugărești din zona Sucevei. Pe prima copertă este înfățișată icoana Învierii Domnului iar pe a doua este reprezentată icoana Adormirii Maicii Domnului. Prima copertă conține și pisania (inscripția) în limba slavonă cu caractere chirilice vechi.
Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a ferecat această Evanghelie în mănăstirea de la Humor, în anul 6995 (1487), noiembrie 20.
Sf. Evanghelist Ioan
Sf. Evanghelist Luca
Evangheliarul are 278 file de pergament «în folio» de calitate superioară (coala, probabil din piele de vițel, fiind pliată în două, formând patru pagini), scrise cu cerneală neagră (obținută din funingine amestecată cu gume naturale) și pe alocuri cu aur, în limba slavonă cu alfabet chirilic, cu excepția primei și ultimei file, care sînt albe. Fiecare Evanghelie este precedată de reprezentarea în miniatură a chipului autorului ei, stînd și scriind ori ascultînd vocea Duhului Sfînt. Textul este caligrafiat în litere semiunciale (majuscule derivate din literele romane capitale și deosebindu-se de acestea prin rotunjimea formelor), cu cerneală neagră, alternată, pe alocuri, cu cerneală de aur. Pe anumite pagini apar mici frontispicii florale colorate în roșu, albastru și aur, iar paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-zise sînt împodobite cu frontispicii în decorul cărora se combină cercuri înlănțuite, împletituri și stilizări vegetale realizate cu foiță de aur și cerneluri albastre, roșii, verzi și brune. Titlurile sînt scrise cu litere capitale de aur, iar inițialele capitolelor sunt bogat ornate cu tulpini împletite și înflorituri delicate, trasate, de asemenea, în aur și în cerneluri policrome.
Pe versoul filei 266 este zugrăvit cunoscutul portret votiv al lui Ștefan cel Mare (rămas neterminat, din motive necunoscute, cel de-al doilea personaj care ar fi trebuit să închine cartea cu Ștefan și un fragment al chenarului nu au mai fost pictate), considerat drept cea mai veridică imagine a voievodului aflat la vîrsta maturității. Reprezentat în postura de donator, îngenunchiat la picioarele Fecioarei, așezată alături de fiul ei, pe un jilț de lemn sculptat, voievodul oferindu-i lui Iisus, Tetraevanghelul.
Este considerat un document de referință pentru cultura și arta medievală românească, reprezentînd un exemplar remarcabil al tehnicii cărții din perioada Renașterii în Moldova, care reflectă nivelul înalt atins de caligrafia, miniatura și arta manuscrisului în Țările Române.
În anul 1906, manuscrisul a fost prezentat în expoziția organizată la București cu ocazia împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.
După acest an, el a ajuns la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Putna, în 1957, la împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare.
În 1971, Tetraevanghelul intră în custodia Muzeului Național de Istorie al României din București, unde va rămîne pînă în anul 2004, cînd se reîntoarce la Mănăstirea Putna.
Actualmente, el face parte din patrimoniul Muzeului Mănăstirii Putna.
* Nicodim a trăit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, într-o perioadă de înflorire a culturii scrise în Țara Moldovei, sub domnia lui Ștefan cel Mare (1457–1504). El este una dintre cele mai importante figuri din cultura medievală românească, numele său fiind asociat cu realizarea Evangheliarului de la Humor.
În epocă, mănăstirile, în special cele precum Putna și Humor, au devenit centre active de copiere și miniaturare a cărților religioase. Nicodim a fost atît scribul (cel care a copiat textul), cît și miniaturistul (cel care a pictat ilustrațiile miniaturale și ornamentele decorative de o mare finețe, în stil bizantin, cu influențe locale), rezultatul fiind o simbioză perfectă între tradiția bizantină și expresia artistică moldovenească.
A utilizat foiță de aur, aplicată cu gesso (strat gros format din clei și culoare albă)sau amestec de argilă și clei, pentru inițiale și unele decorațiuni. Pigmenții sînt colorați natural, preparați din minerale și plante (albastru ultramarin din lapislazuli, roșu din cinabru, verde din malachit etc.). Chenarele sînt elaborate cu motive vegetale, geometrice și zoomorfe, în tradiție bizantino-moldovenească. Pictura miniaturilor urmează stilul iconografic ortodox, cu o redare hieratică a figurilor. Instrumentele probabile folosite au fost pana de gîscă, tăiată oblic, pentru grosimea dorită, pensule fine din păr natural, pentru aplicarea pigmenților și aurului și compas și riglă pentru alinierea textului și proporționarea paginii. Lucrarea lui reflectă un înalt nivel de profesionalism artistic și teologic, fapt evident care dovedește că nu era doar un scrib mecanic, ci un călugăr cult, format în tradiția spirituală și artistică bizantină (probabil cu experiență la Mănăstirea Putna sau în alte centre cărturărești moldovenești). Evangheliarul conține și o însemnare autografă, în care Nicodim își consemnează numele și datează lucrarea. Manuscrisul său reprezintă o mărturie a înfloririi culturii scrise în Moldova medievală și a prestigiului mănăstirilor care deveniseră adevărate centre culturale. Nu se cunosc alte lucrări semnate clar de Nicodim, dar stilul său a influențat școala de miniatură moldovenească din secolul al XV-lea. Este posibil ca el să fi avut ucenici sau să fi lucrat în scriptoriumul unei mănăstiri mari, precum Putna sau Humor.
Bibliografie și surse fotografii:
„Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești”, I. D. ȘTEFĂNESCU, Editura Meridiane, București, 1973
* * * „Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare (volum coordonat de M. Berza), Editura Academiei R. P. R., București, 1958.
„Miniatura românească”, G. POPESCU-VÂLCEA, Editura Meridiane, București, 1981
