Vise & amintiri (azi, de ziua cămășii cu altițe)

Mi-a venit din memorie (habar n-am cum ne transportă creierul din firidele sale cele mai tainice, astfel de frînturi de imagini, aproape filmice, pe care apoi ni le așează, ca pe un ecran dintr-o sală de cinema, în fața ochilor) o mică și nevinovată întîmplare cu o prietenă a buncii mele, tanti Mimi, o femeie de-o frumuseţe ravisantă, nepereche, de sorginte interbelică, distinsă, aristocratică, plină de şarm şi cu un umor subtil, inteligent, bref, o femeie rasată, trecută pe nesimțite, deci fără semne prea vizibile, în a doua tinereţe (la vremea amintirii mele) şi căreia, la viaţa ei, îi plăcuseră noian de lucruri, printre care, fapt firesc aș spune, fără teama de-a greși, compania bărbaţilor fermecători, răpitori, cum îi plăcea să spună, care ocupa un loc aparte, foarte bine definit, între preferințele dumisale extrem de rafinate...
Ei bine, tanti Mimi îi zice bunicii într-o bună zi, la obișnuita cafea de dimineaţă, pe care obișnuiau s-o bea împreună: Tu, Leni, venind io pe drum azi-dimineață spre tine, am văzut pe unu’, frumooooos tare, tu! Era atît de chipeș și țanțoș, ca un cocoș tînăr, că-mi venea să-l manînc cu fulgi cu tot! Bunică-mea și-a ridicat privirile întrebător peste ramele ochelarilor şi i-a replicat cu un zîmbet poznaș, aninat în colţurile buzelor: Şi de ce nu l-ai mîncat, tu, Mimi? Au te temeai să nu-ţi rămînă fulgii ăia-n gît? Eh!, oftă cu năduf, din adîncul ființei, sale tanti Mimi... Am zis şi io, aşa, dragă, într-o doară, admirativ, nu?, timp în care-şi potrivea, cu gesturi elegante, ușor studiate, o ţigaretă în sipca lungă, fină, din chihlimbar, cu încrustații de argint, pe care apoi şi-a aprins-o cu o brichetă minusculă, placată cu aur, operații făcute cu o anume lentoare, cu gîndurile duse departe, de parcă prin fața ochilor i-ar fi trecut (și poate chiar îi treceau) imagini ale unor întîmplări dintre cele mai plăcute, numai de dumneaei știute, venind de undeva din tinerețea-i nu foarte îndepărtată... Doar îți spusei c-am zis şi io, aşa, într-o doară, tu... Nu cred că era chiar bun de mîncat, afurisitu’, ci de cu totul altceva!!! Hi-hi-hi!...
Anii au trecut pe nesimțite, sărisem binișor de 18, cînd într-o zi, venită în vizită la bunică-mea, ca de obicei, la cafeaua și dulceața de dimineață, tanti Mimi mi s-a adresat, privindu-mă, învăluită-ntr-un nor aromat de fum de țigară, zîmbind șarmant: Ptiu, bată-te norocu’ să te bată! Vai, dragă, cînd te-oi fi făcut tu așa de repede mare și ce bărbătuș în toată firea mi-ai ajuns! Ia, vino tu, la tanti, să te pupe! Şi mi-a lăsat ușor, ca două aripe de fluture, abia vizibile, două umbre de ruj, amirosind discret a parfum fin de mărgăritare, lavandă şi mosc, pe fiecare obraz…
Ce ciudat, mi-am zis peste ani, în timp ce cotrobăiam, așa cum atît de mult îmi place s-o fac și acum, prin fotografiile și hîrțoagele bunicii, privind cu nostalgie imaginea (ușor îngălbenită de timpul așternut peste ea) din care îmi zîmbea angelic, parcă de dincolo vreme, tanti Mimi: oare de dumneaei mi-e dor sau de planeta de mult dispărută a copilăriei mele?