„(...) este datoria supraviețuitorilor să depună mărturie pentru ca morții să nu fie uitați.”
Françoise Frenkel
Începînd cu 1933, anul în care Hitler a ajuns la putere, situația a devenit extrem de încordată, cu descinderi frecvente ale poliției, majoritatea terminate cu confiscarea multor volume. Visul lui Françoise este definitiv spulberat în «Noaptea de Cristal» («Kristallnacht» sau «Novemberpogromnacht», «Noaptea sticlei sparte», din 9–10 noiembrie 1938), cînd sute de magazine și firme evreiești au fost distruse cu bestialitate. Deși La Maison du Livre a fost cruțată printr-un adevărat miracol, teama de persecuțiile viitoare o determină pe Françoise să se refugieze, disperată și singură, la Paris. Soțul ei părăsise Germania și se stabilise în Franța, încă din 1933. Cînd Parisul a fost bombardat, ea l-a părăsit, stabilindu-se în sud, la Nisa, ascunzîndu-se și supraviețuind grație ajutorului unei familii care deținea un salon de frizerie-coafură, care își riscă astfel viața pentru a o proteja. Soțul fusese arestat și deportat în 1942, găsindu-și sfîrșitul în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau din Polonia, în același an. 1943 o va găsi în Elveția, unde reușise să fugă, și unde își va publica și volumul, în 1945, care va apărea la editura geneveză «Jeheber».
Uitată și apoi redescoperită, șaizeci de ani mai tîrziu, lucrarea memorialistică O librărie în Berlin relatează cu acribie o remarcabilă poveste tragică despre supraviețuire și rezistență, despre ferocitate, opresiune și umanism, vorbind despre drama unei femei curajoase, a cărei poftă de viață și de literatură nu au părăsit-o pînă în clipa morții, survenită în anul 1975, la Nisa, unde se stabilise definitiv.
*
„Caracterul special al cărții de față rezidă tocmai în incapacitatea noastră de a-i identifica precis autorul. Această mărturie a vieții unei femei hăituite în sudul Franței și în Haute-Savoie în perioada Ocupației este cu atât mai zguduitoare cu cât pare mărturia unei anonime, așa cum a rămas multă vreme «O femeie din Berlin», publicată tot în Elveția, în anii ʼ50. (...) cartea ei va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu ca scrisoarea unei necunoscute, uitată la post-restant pentru veșnicie, pe care o primești aparent dintr-o greșeală, dar care putea la fel de bine să-ți fi fost destinată.” (Patrick Modiano, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură )
„N-aș putea spune când mi-am descoperit vocația de librar. Când eram mică, puteam petrece ore în șir răsfoind o carte cu poze sa un volum ilustrat.
Cadourile mele preferate erau cărțile, pe care le păstram așezate pe etajere, de-a lungul camerei mele de fetiță.
Cînd am împlinit 16 ani, părinții mi-au dat voie să-mi comand o bibliotecă după gustul meu. Am pus să mi se construiască, după propriile mele planuri, un dulap care, spre uluirea tâmplarului, trebuia să aibă toate cele patru laturi de sticlă. Am instalat această mobilă de vis în mijlocul camerei.
Mama m-a lăsat să fac ce mă tăia capul, ca să nu-mi strice bucuria, iar acum îmi puteam admira clasicii, în frumoasele lor legături originale, și autorii moderni și contemporani, pentru care alegeam modelul coperților ghidată de fantezie.
Balzac se prezenta într-o frumoasă copertă roșie, Sienkiewicz, în piele galbenă, Tolstoi, în culoarea pergamentului, «Țăranii» de Reymont, îmbrăcată într-o veche stofă țărănească.
Mai târziu, dulapul a fost mutat într-un loc mai potrivit, lângă peretele tapetat cu un creton deschis la culoare, schimbare ce nu mi-a diminuat cu nimic bucuria.
De-atunci a trecut multă vreme...”*
Cînd am împlinit 16 ani, părinții mi-au dat voie să-mi comand o bibliotecă după gustul meu. Am pus să mi se construiască, după propriile mele planuri, un dulap care, spre uluirea tâmplarului, trebuia să aibă toate cele patru laturi de sticlă. Am instalat această mobilă de vis în mijlocul camerei.
Mama m-a lăsat să fac ce mă tăia capul, ca să nu-mi strice bucuria, iar acum îmi puteam admira clasicii, în frumoasele lor legături originale, și autorii moderni și contemporani, pentru care alegeam modelul coperților ghidată de fantezie.
Balzac se prezenta într-o frumoasă copertă roșie, Sienkiewicz, în piele galbenă, Tolstoi, în culoarea pergamentului, «Țăranii» de Reymont, îmbrăcată într-o veche stofă țărănească.
Mai târziu, dulapul a fost mutat într-un loc mai potrivit, lângă peretele tapetat cu un creton deschis la culoare, schimbare ce nu mi-a diminuat cu nimic bucuria.
De-atunci a trecut multă vreme...”*
* Fragment din volumul «O librărie în Berlin» («Rien où poser sa tête»), editura Litera, București, 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu