Jurnal de-a bușilea

Fosta deputată PNL Adriana Săftoiu a comentat extrem de corect şi perfect argumentat, primirea în aşa-zisul PNL, la momentul respectiv, a lui Becali şi înscrierea lui pe listele partidului în cursa pentru ocuparea unui loc în Parlament: „Domnul Becali vine doar pentru că poate să aducă un electorat, dar eu nu cred că acest electorat reprezintă mai mult de 1%-2%. Merită pentru aşa ceva să te asociezi cu figuri care n-au nici o legătură cu liberalismul, cu PNL şi, per ansamblu, dacă ne gîndim la atitudinea publică a domnului Becali, care a dovedit de nenumărate ori că nu are nici o rezervă de a folosi un limbaj pornografic, să treci cu vederea toate aceste lucruri și să te asociezi cu el?” Replica mîrlanului din Pipera n-a întîrziat să vină (la RTV): „Dacă îi spuneam eu, Adriana Săftoiu se dezbrăca în 30 de secunde!”. Ciobanu’, tot cioban! Am vaga impresie că peneliştii fac tot ce le stă în putinţă să se compromită definitiv, acceptînd indivizi peştericoli de teapa lui Becali, a cărui „popularitate”, cu „partidul” lui fantomă cu tot, abia dacă trece de 1% în preferinţele electoratului.

*

„Pentru că atunci cînd îți lipsește cineva, e vorba despre o parte din tine însuți care îți lipsește. Și cauți reunirea cu acea parte.” Evgheni Vodolazkin („Laur”)

*

Cum ce să facem, iubita mea, dacă tot vrei să vii pe la mine? Mai vorbim, mai discutăm, mai conversăm, na, mai „socializăm”, cum s-ar zice azi, mai fițos... Adică, mai schimbăm și noi o impresie-două, că d-aia-i făcut omu', nu? Putem să gustăm, în context, și-un păhăruț cu un vinișor de buturugă bun, curat, ca argintu' strecurat, de la mama lui, c-un fond sonor plăcut, intim, cald, în background, ajutat de lumină puțină, plăpîndă... 
Că doar d-aia muzica bună se ascultă-n surdină, nu?
Au te-ai gîndit și la altceva? (dintr-o convorbire telefonică nu tocmai recentă)

*

Pot lua cu mine un tablou valoros dintr-o simeză, doar via ochii minţii. O carte de hîrtie, din fericire, o pot purta şi altfel: în buzunar sau în ghiozdan. Nu ştiu de ce, acest gînd mi-a amintit de „451 Fahrenheit”, splendidul roman-parabolă al lui Ray Bradbury. Cît despre filmul omonim, eu, unul, l-aş proiecta în şcoli măcar o dată pe trimestru (sau semestru) tinerimii studioase. Nu cred în teoria fatalistă a dispariţiei cărţilor de hîrtie, nici chiar dacă civilizaţia noastră (cu bunele şi relele ei), la un moment dat, ar sucomba. Cărțile vor dăinui, indiscutabil. Sînt extrem de puține lucruri pe lumea care pot echivala plăcerea extatică (y compris tactilă, olfactivă ori de altă natură), pe care mi-o produce lectura unei cărți de hîrtie. Pentru că o carte frumoasă este aidoma unei femei frumoase. 

Ce tristă și fără de noimă ar fi lumea fără cărţi şi femei!

*

Se spune că atunci cînd moare un bărbat, se prăbușește un arbore...Dar atunci cînd moare un copil, oare ce se întîmplă?... Un bătrîn călugăr mi-a răspuns, demult, cu ochii triști și vocea șoptită, că atunci cînd moare un copil, mulți spun că se naște un înger... Dar nu era sigur, totuși, nici de acest lucru, deoarece acest cumplit de trist fapt de viață, vine în continuarea ideii biblice, că păcatul adamic îi atinge și pe copii, fiindcă atît moartea fizică cît și cea spirituală, nu sînt altceva decît rezultatul păcatului originar al primului om... Niciunul dintre noi toți aceia care ne naștem, din clipa în care venim pe lume, nu sîntem nevinovați în fața lui Dumnezeu, mi-a mai spus bătrînul, reproducînd-mi un verset dintr-un Psalm al lui David (Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea), îndemnîndu-mă, blajin, să mă aplec cu toată înțelegerea,  cu inima și cu gîndul, cît de mult pot, asupra lui...

L-am întrebat, apoi, dacă nu cumva Dumnezeu comite o nedreptate față de viața unei ființe neajunse la vîrsta responsabilității depline (adică neajunsă la credinţa că Dumnnezeu îi mîntuieşte pe toți aceia care mor înainte de a ajunge la capacitatea de a lua o decizie întru Hristos) și care, deci, neofensînd în nici un chip sfințenia Sa, nu poate primi de la El iertarea prin Hristos. Singura care, în fond, certifică neprihănirea... M-a privit cu bunătate și îngăduință, mai spunîndu-mi doar atît: Dumnezeu aplică ispăşirea lui Hristos pentru păcat şi copiilor mici, din moment ce ei nu sunt capabili mintal să înţeleagă starea lor păcătoasă şi nevoia lor de Mântuitor, însă, din nou, nu putem fi fermi... Dar, de un lucru putem fi siguri: Dumnezeu este iubitor, sfânt, plin de îndurare, drept şi milos. Tot ce face El este întotdeauna drept şi bun...

Deși au trecut ani buni de cînd am primit aceste adevărate cuvinte de folos, ori de cîte ori aflu despre moartea unui copil (cum mi s-a întîmplat chiar deunăzi) și trăiesc devastatoarea suferință pricinuită părinților lui dar și tuturor acelora care l-au iubit, încerc să-mi reprim revolta, spunîndu-mi doar că dacă Bunul Dumnezeu a îngăduit să se întîmple un asemenea fapt, de neînțeles pentru mine, păcătosul, el are, totuși, un rost...

*

„Îl cunosc pe Steve de peste 30 de ani. Am fost colegi, concurenţi şi prieteni mai mult de jumătate de viaţă. Rareori lumea are parte de oameni care să aibă o influenţă atît de mare ca aceea pe care a avut-o Steve. Acest lucru se va resimţi pentru multe generaţii de acum încolo. Pentru cei care au fost destul de norocoşi să lucreze cu el a fost o onoare imensă. Îmi va lipsi enorm!” (Bill Gates la moartea lui Steve Jobs)

*

Credea că-și apropriase mult prea profund „tehnica ariciului”, aplicînd-o cu severitate, chiar cu o anume asprime, tuturor acelora de dinaintea lui (inclusiv lui)... Tehnică bună, în felul ei, dar pînă la un punct, pentru că ea o dezobișnuise, pe de o parte, să se deschidă iar pe de alta, să se lase deschisă... Chiar biblic vorbind, pentru că tot ea fusese aceea care adusese vorba despre acest subiect într-o convorbire a lor mai veche... Oare nu cumva, după „facere”, însuși Bunul Dumnezeu, nemulțumit de multe dintre rezultatele obținute, a trecut rapid la „desfacere”? (vezi Potopul etc.) [...]

Deseori era stăpînit de strania senzație că experimenta pe el momentele ei de bucurie, de fericire, de beatitudine... Atunci, se întreba deseori, de ce ea-l părăsea imediat după acele clipe de extaz, ca pe ceva extrem de toxic, care-i otrăvea ființa? Îi era atît de bine lîngă el încît nu putea suporta acel bine și-l abandona imediat, gîndindu-se cît de greu îi va fi lîngă el? Se dezobișnuise să-i fie bine lîngă un bărbat? Îi era teamă de asta sau nu mai voia să încerce noi dureri, noi frici, noi traume? Pentru că iubirea, nu de puține ori, presupune și suferință... Dar ce suferință plăcută! Sau să fi confundat dorința cu iubirea? Atracția fizică nu înseamnă iubire, cum nici pofta de a se iubi fizic (așa cum deseori ea îi spunea, că îi e poftă de el)... Iubire este atunci cînd dorești fericirea, nu trupul... [...]

Lui îi place să creadă că, în culisele dorinței, plăcerii, admirației, atracției, poftei etc. în relația dintre un bărbat și o femeie, e obligatoriu să se afle, fără doar și poate, o iubire adevărată, fără de care, celelalte sînt doar simple slăbiciuni... Și de care slăbiciuni te poți dezbăra extrem de ușor, nealimentîndu-le... Pentru că, acolo unde există o iubire adevărată, deplină și profundă, cu alte cuvinte, totală, renunțarea, practic, nu există... Ce frumos (și adevărat) spunea părintele Teofil Părăian: Eu nu știu ce iubire e aia care poate să renunțe... Adică, ori îl iubești, și-l iubești cu defecte cu tot, ori nu-l iubești, și nu-l iubești cu calități cu tot.” (pentru Viața obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)

*

„Aşa cum trupul este învelişul sufletului, hainele sunt învelişul trupului, şi toate trei, împreună, formează o unitate. Hainele sunt investite cu viaţă şi vibraţii ce vin de la suflet.” Parasca Făt

*

Prietenia nu poate rămîne deplină și desăvîrșită decît între cei desăvîrșiți și cu aceleași virtuți, pe care aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată..Sf. Ioan Casian

Deunăzi, un foarte drag inimii mele prieten (de-o viață), a împlinit șaizeci și șapte de ani. 

O viață!, vor exclama admirativ unii... 

Vîrsta deplinei maturități, ar considera-o alții, folosind o sintagmă prea mult uzitată...
A doua tinerețe, ar mustăci ăi mai optimiști...

Prima bătrînețe, ar zîmbi amărui, din colțul buzelor, ăi mai sceptici...

Sigur, îmbătrînim și, de multe ori, lucrul acesta ni se pare a fi, printre multe, multe altele, la fel de puțin plăcut, uneori chiar alarmant... Da, dar pe de altă parte, așa cum a spus George Bernard Shaw, îmbătrînitul ăsta al nostru este singurul mod prin care putem avea o viață lungă!...

A trecut un an de cînd am scris aceste rînduri pentru prietenul meu Mihai... Le așez aici, cu infinitezimale modificări, exclusiv de formă, constatînd faptul că nu și-au pierdut absolut nimic din rostul și prospețimea lor... Pentru că habar n-am cînd și cum a trecut acest an... Dar oare chiar a trecut? Dacă stau bine și mă gîndesc, cred că nici n-a trecut, pentru că, în fond, nu timpul e acela care trece, ci însăși viața noastră... Da, dar ce frumos trece ea, viața asta a noastră, cu bunele și relele ei, cînd inima ți-e locuită de oameni nepereche...