1897 –
absolvă clasele primare și intră băiat de prăvălie la un grec, Kir Leondia,
unde învață grecește.
1898 –
părăsește cârciuma lui Kir Leonida, după moartea prietenului său recuperat
literar sub numele de Căpitan Mavromati, începe să citească Dostoievski, se
angajează la plăcintăria Kir Nicola unde îl cunoaște, în jurul anului 1900, pe
misteriosul emigrant rus Mihail, următorul său mare prieten, alături de care va
colinda lumea mediteraneană.
1901 –
pleacă în vagabondaj la Giurgiu, muncind ca hamal, leagă prietenie cu un
salahor armean, Sarkiss, care îl ajută să se întoarcă la Brăila și se deprindă
tainele artei de a zugrăvi case de oameni.
1904 –
pleacă la București cu Mihail Kazanski, lucrează agenți la biroul de plasare al
lui Gheorghe Cristescu (important în mișcarea de stânga a acelor timpuri). Mai
activează ca fecior de casă, garçon la un hotel și servitor la
spital, se anturează cu socialiștii, în 1905 fiind prezent la mișcarea de
solidaritate cu revoluția rusă și împotriva masacrului de la Sankt Petersburg
și a arestării lui Maxim Gorki. În timpul ciocnirilor de stradă, este arestat
fiind condamnat ulterior la închisoare cu suspendare.
1906 –
debutează ca gazetar în România muncitoare, cu un articol în care
relatează un episod revoltător de exploatare a unui chelner (Apostolescu) de
către patronul hotelului Regina din Constanța; la data la care scrie articolul,
Istrati era încă angajat și el la Regina, acest comportament de om revoltat
fiind definitoriu pentru toată cariera lui publicistică și literară. În anii
următori vagabondează și mai mult prin porturile Mediteraniei (călătorește
adeseori clandestin), un moment de cumpănă îl constituie vara lui 1909 când
prietenul său Mihail (bolnav de tuberculoză, boală care îl va răpune și pe
Istrati) pleacă să se trateze la Odessa, de unde nu se mai întoarce niciodată.
1915 –
se căsătorește pentru prima dată (va avea trei soții), cu Janette Gheorghiu,
născută Maltus, văduva lui Ștefan Gheorghiu (important lider al mișcării
socialiste și bun prieten cu Panait Istrati, au călătorit împreună la Egipt).
Căsătoria este una de formă, dar chiar și așa scriitorul o resimte drept
infernală.
Împreună cu prietenul său, scriitorul grec Nikos Kazantzakis |
1916 –
pe fondul intrării României în Primul Război Mondial, grav bolnav de
tuberculoză, Istrati se decide să emigreze în Elveția (stat neutru). Avea o
crescătorie de porci la Brăila (deschisă cu bani împrumutați de la Constantin
Dobrogeanu-Gherea), o lichidează și pleacă la sanatoriul de la Leysin, unde
începe să studieze temeinic franceza, citind din clasicii literaturii.
1919 –
este internat de Crucea Roșie Americană într-un sanatoriu (Sylvanne-sur-Lausanne),
unde se împrietenește cu un ziarist J. Jéhouda, care îi dă să citească Romain
Rolland. Lectura din umanistul francez îi schimbă viața. Stăpânește deja
franceza cât să publice în iunie 1919 într-o gazetă din Geneva un articol (în
fond, o adeziune la bolșevism). În august îi trimite o scrisoare lui Rolland,
la un hotel din Interlaken, care i se întoarce cu mențiunea Plecat fără
adresă. Epistola n-a ajuns atunci la Rolland – era scrisoarea unui om
disperat, care se descria ca aflat în fața morții. În definitiv, o spovedanie.
Deznădejdea se instalase în Panait Istrati încă din aprilie, când moare, la
Brăila, mama sa, Joița.
1920 –
părăsește Elveția pentru Paris, unde muncește ca zugrav, apoi se stabilește pe
Coasta de Azur, își câștigă pâinea ca vânzător de ochelari, fotograf ambulant,
ambalează cărți într-o librărie, trăiește în condiții foarte grele.
1921 –
în ianuarie îi scrie o nouă scrisoare (de adio!) lui Romain Rolland, dar nu i-o
expediază, încuind-o într-un cufăr. Pe 4 ianuarie își taie beregata într-o
grădină publică din Nisa, având asupra sa scrisoarea din august 1919. Este
salvat miraculos, un ziarist află de epistolă, o publică în presă, Rolland află
de existența lui Istrati și așa începe ceea ce avea să fie cea mai glorioasă
carieră literară a unui român în prima jumătate a secolului XX (cel mai tradus
și elogiat scriitor de origine română al acelor timpuri, Istrati și-a scris
opera în franceză).
1923 –
la îndemnul lui Rolland de a scrie, reușește să dea una după alta povestiri
excepționale, în august-septembrie i se publică Kira Kiralina, care
are un succes formidabil de critică și de public. Rolland îl descrie drept un
nou Gorki balcanic. Și în tot acest timp, Istrati continua să își câștige
pâinea ca zugrav în Paris. Mai exact, când i se publica Kira, el trebăluia pe
schele, spoind pereții Liceului Saint Louis, din Bulevardul Saint-Germain nr.
44, pentru 32 de franci și 50 de centime pe zi.
1927-1929 (februarie) – călătorește șaisprezece luni (în două runde) în
Uniunea Sovietică, de unde se întoarce total decepționat de ce înseamnă, pus în
practică, comunismul, printre partenerii săi de călătorie s-a numărat
scriitorul grec Nikos Kazantzakis; cât încă se afla în URSS a încercat în
repetate rânduri să protesteze față de nedreptățile constatate în patria
socialismului;
1929 (octombrie) – e publicată cartea Spre o altă flacără,
e primul mare scriitor european care demască de o asemenea manieră comunismul,
este marginalizat de prietenii săi comuniști, în presa franceză se lansează o
campanie de denigrare și calomniere, care va continua până la moartea sa în
1935 (fiind acuzat inclusiv că a fost agent al Siguranței, serviciul secret al
României interbelice – acuzații dovedite ulterior false);
1935 –
Istrati moare în aprilie ’35, la 51 de ani, bolnav de tuberculoză, singur,
sărac, fără prieteni, ultimele articole le scrie într-o revistă cu tentă
legionaroidă, față de care nu semnează niciun fel de adeziune – încă din 1933
anunțase că rămâne un om revoltat care nu mai aderă la nimic în afară de suferința
semenilor săi. (sursa: Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2003)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu