Haihui printre sunete (...și ceva cuvinte, puține)

Vorbeam cu cineva, un fost amic (intelectual subțire, de felul lui, dar cu lipsuri), mai demult, despre premiul Nobel pentru literatură, primit de Bob Dylan, în 2016... 

Omul nu știa prea multe despre el, doar faptul că e un „muzicant” american de origine evreiască. Și mai auzise dumnealui și cîteva dintre „melodiile” sale, printre care, evident, trona și Vînare de vînt/ Blowin In The Wind, unul dintre acele adevărate „imnuri” ale generației Flower Power... 

Nu știa, deci, mare scofală dar se afla în treabă, vorbind... (în deplină consonanță cu geniala sintagmă a lui Țuțea: „Aflatul în treabă ca metodă de lucru la români”)

Omul meu, care-mi plăcuse pînă atunci, se arăta contrariat foarte de opțiunea Fundației „Nobel” de a acorda unui „muzicant” un premiu pentru literatură... Și-mi mai spunea, ca pentru el, retoric și ușor zărghit că, în balanță, trăsese mult, probabil, mai ales faptul că   e evreu (Bob Dylan, pe numele său de botez, Robert Allen Zimermann)... 

I-am spus omului acestuia (cu care, după această scurtă discuție, hélas!, mi-am încheiat conturile) că Bob Dylan nu este un „muzicant”, ci un uriaș muzician, poate unul dintre cei mai importanți ai zilelor noastre, dar care, mai presus de orice, este un mare poet, care se folosește de muzică, în cîntecele (nu „melodiile”) sale, într-un mod fabulos și extrem de original – ca și Leonard Cohen (alt evreu, dar canadian!) sau ca mult mai tînarul dar excepționalul muzician, evreu get-beget, Asaf Avidan – pentru a-și recita versurile minunate.

Întru dumirire deplină, ca o confirmare, dacă mai era cazul, a celor mai sus spuse, m-am oprit doar asupra piesei One too manny mornings (excepțional tradusă și adaptată în românește de Alexandru Andrieș, un alt muzician tare drag inimii mele, cu titlul Poate mîine)...

À bon entendeur, salut!

Down the street the dogs are barking

And the day is getting dark

As the night comes in a-falling

All the dogs will lose their bark

And the silent night will shatter

From the thoughts inside my mind

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

At the crossroads of my doorstep

My eyes, they start to fade

And I turn my head back to the room

Where my love and I have laid

And I gaze back to the street

The sidewalk and the sign

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

It's a restless hungry feeling

That don't mean no one no good

When everything I'm saying'

You can say it just as good

You were right from your side

But I was right from mine

We're both just one too many mornings

And a thousand miles behind

 Nu sînt cîinii care latră, nu e luna care tace,

Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace

Dacă vii în astă seară tot aici mă vei găsi,

O să-mi zici iar bună seara, eu n-am să-ți răspund, să știi...

E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,

O să se uite după tine cînd dimineață o să pleci,

Seara îmi vei povesti cum ai roșit cînd te-a văzut,

Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,

Înapoi a rămas cerul și-nainte-i doar asfalt...

Buza ta avea la colțuri, picături curate,

Dacă mi-ar fi fost doar sete și tot le-aș fi băut pe toate.

Trenurile care pleacă sînt aceleași care vin,

Gara e o simplă gară, doar orașul e străin.

Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,

Însă mîine-i prea departe și-astăzi prea aproape-ți stau...

Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,

Pînă să-ți ating obrazul, o să mai apună-un veac,

Și-o să ai în loc de pleoape, doar petale de cais,

Eu voi fi și-atuncea  tînăr, tu vei fi și-atunci un vis...

Nu e luna care tace, nu sînt cîinii care latră,

Nu sînt pașii tăi cei care se apropie de poartă...

Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,

Și-așa-i fiecare noapte, și-așa-i fiecare zi...