Jurnal de-a bușilea

Emil Cioran scria, cîndva, că românul e o ființă cu foarte multă apă în sînge. Înclin să-i dau dreptate. Nu știu cît de rău e că în zilele noastre se gîndește/scrie sofisticat (prețios). Cu mult mai rău este faptul că se gîndește diluat. Se gîndește/scrie mai mult pentru formă (ambalaj), în detrimentul conținutului... Se scrie mult, mult, mult. Mult mai mult decît se citește. Se scrie mult și nu se gîndește pe măsură, ceea ce se pune pe hîrtie... Unora, pur și simplu, le vine să scrie! Ca o necesitate fiziologică obișnuită. Și o fac fără nici o opreliște.

Pe vremuri, înainte de ʼ89, despre un scriitor căruia îi apăruseră doar două cărți și care făcea mare tam-tam pe seama asta, se spunea, cu malițiozitate, că a scris mai mult decît a citit...

În zilelele noastre, sînt foarte mulți asemenea „scriitori”. Nepermis de mulți. Este o adevărată inflație. Toată lumea scrie, incontinent, tot ce-i trece prin cap, pe unde apucă și din orice poziție. Extrem de mulți își dau cu părerea despre orice, neînchipuindu-și că, de fapt, nu fac altceva decît să se afle-n treabă. Să se dea în stambă, cu alte cuvinte...

Petre Țuțea a fost întrebat odată cum s-ar fi numit teza sa de doctorat în filozofie, dac-ar fi fost s-o facă. Răspunsul lui a fost năucitor: „Aflatul în treabă, ca metodă de lucru la români.” Dar, a mai adăugat el, din pricina vastității subiectului, nu a îndrăznit niciodată să se apuce de ea!

*

Acum mai bine de 100 de ani, G. B. Shaw, celebrul dramaturg și om de spirit britanic, spunea: Feriți-vă de falsa cunoaștere, este mai periculoasă decît ignoranța. O exortație perfect valabilă și astăzi, după cum se poate pipăi cu ochiul minții, semn că, pe ici pe colo, prin părțile lor esențiale, lucrurile stau cam la fel. Ba, prin multe locuri, chiar mai rău... Cu alte cuvinte, numărul ignoranților este în creștere exponențială, precum și acela al celor care se adapă copios din izvorul nesecat al falsei cunoașteri... 

O altă vorbă din categoria celor cu bătaie lungă.

*

„(...) știți ce a făcut Dumnezeu în ziua a șaptea?
Biblia ne spune că El s-a odihnit, dar atunci nu s-a încheiat lucrarea Domnului în ziua a șasea, dacă în ziua a șaptea doar s-a odihnit? Nu chiar. Bătrânii înțelepți evrei au ajuns la această concluzie: în ziua a șaptea, Dumnezeu a creat unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au creat, poate capodopera Sa.
În ziua a șaptea, Dumnezeu a creat odihna.”
Andrei Crăciun

*

 „O româncă a cîștigat Roland-Garrosul.
 Fier vechi, fier vechi!”

Binecunoscuta revista franceză de așa zisă satiră „Charlie Hebdo” (da, da, aceeași care, în 2015, a trecut printr-o tragedie de proporții, atunci cînd 12 jurnaliști ai redacției au fost împușcați într-un atac terorist fără precedent, care a oripilat, pe bună dreptate, întreg mapamondul!) a găsit de cuviință să publice, imediat după cîștigarea finalei de la Roland-Garros de către Simona Halep, pe prima pagină, un desen grețos, cu o vădită tentă rasistă la adresa sportivei noastre și a țării sale... 

Nu, n-am fost „Charlie Hebdo” acum 4 ani și nici nu mi-am pus drept avatar fotgrafia pe care zeci de mii de români și miloane de pămînteni s-au grăbit să și-o atașeze pe paginile lor de Facebook în semn de solidaritate. Din mai multe considerente. 

Nu că aș fi lipsit de simțul umorului sau că n-aș fi empatizat cu drama celor 12 jurnaliști asasinați în mod bestial de către niște scelerați. Dimpotrivă.
Accept orice formă de umor, dar nu bășcălia de joasă speță.
Accept umorul sănătos, suculent, inteligent, rafinat, inspirat, frizînd genialitatea. Umorul cu ștaif.
Nu scabrosul.
Nu abjectul.
Nu atacurile la persoană.
Nu miștourile răsuflate la adresa religiei, provenienței etnice ori opțiunilor sexuale ale celor luați în colimator.
Bref, nu deraierile grobiene, peștericole din peisajul jurnalismului de calitate.
Se pare că, prin pierderea unora dintre foarte talentații ei jurnaliiști, hélas!, „Charlie Hebdo” este într-o cădere liberă spre o zonă a derizoriului și promiscuității.

Păcat!

* 

Un amic, mare microbist (spre deosebire de tetea, care se uită extrem de rar la forbal (sic!) și atunci cînd o face, numai la cel sud-american, în special la cel brazilian, feblețea lui...) mă întreba la debutul fostului campionat mondial, pe mîna cui merg (back in USSR, hehehe!). Nu merg pe nici o mînă, i-am zis, ci pe picioarele diavolilor cariocas! Evident, ca de fiecare dată, de cînd mă știu, Brasil a fost, parafrazînd titlul cînticelului, in my mind! „Daʼ di ce?”, mă întrebă el. I-am răspuns aporetic: d-aia! De par egzamplu putem da golul lui Cutinho, swițerilor, în partida la care tocmai ce mă uitam... Băiuțeii eștia tăvăliți în ciucalată, se joacă, nu joacă forbal, râd, cântă și dansează, picurîndu-mi în iremă drăcoasele/languroasele lor acorduri de samba (pa ti!). Hai, hai, haidi hai, Brasil! Chiar dacă în final s-a terminat meci nul (1:1), Brasil a mers mai departe. Naivitatea costă. N-ar fi pentru prima dată (și nici ultima, quien sabe?) cînd artizanii cariocas au sacrificat totul pentru spectacol. D-aia îi și iubesc!

*

E o vorbă la români care spune așa: să lăsăm timpul să treacă! Eroare totală! Nu timpul e acela care trece... Timpul nu trece. Viața noastră trece. Dar cum ne place al naibii să ne îmbătăm cu apă rece, pasăm problema timpului...

*

Dintr-o misivă a lui Amedeo Modigliani  către Brâncuși: „Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să te

definesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună, de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mâncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decât la tine. Cum o să te pictez ca bucătar?
Te văd că postești zile întregi până la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfânt? Când îți licăre ochii de fiecare dată când aduc târfe pe aici?
Tu ai fațete în figura ta atât de felurite încât nu pot desena fizionomia esențială.
Spune-mi, ce fațetă preferi?”

*

Julian Barnes, în cartea dumisale, Singura poveste, se întreabă, întrebîndu-ne: Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Vorbele astea ale dumisale, mi-au amintit răspunsul primit de la un bătrân, aproape centenar, pe care l-am întrebat odată, printre altele, dacă e mai bine să nu te naști și să nu mori sau să te naști și să mori. Io crez că e mult mai bine să te naști, taică!, mi-a spus fără să clipească, bătrînul, cu un zîmbet șugubăț aninat în colțul buzelor...

*

„Cu țărînă stau în gură

Și cu viermii mă tot cert

Că nu poci să ies din groapă

Să te bat și să te iert...”

(vechi cîntic de mahala)

*

„Starea poeziei şi literaturii este legată de starea societăţii şi relaţiilor interumane. Dacă vorbim mai plastic şi mai nuanţat, sentimentele, intenţiile şi deciziile noastre vor fi mai autentice. Interesul pentru literatură şi artă este înnăscut vorbitorului cumpenei de milenii şi căutarea prin cuvânt sau prin culoare ori sunet muzical face parte din aceeaşi expediţie umană cu căutările oamenilor de ştiinţă, ale filosofilor şi, în parte, ale oamenilor politici. Desconsiderarea artei vorbirii plastice şi a simbolurilor culturale ne aruncă în grobianism şi trivialitate”. Ion Stratan (aprilie 2005)

*

De foarte multe ori îmi visez cuvintele, pe care apoi doar le transcriu...

*

„Dacă aș avea bani mulți, aș chema toți poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții.
Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea.” George Bacovia

*

Rusul Vladimir Semionovici Vîsoțki (1938–1980) a fost un poet la fel de important ca americanul nostru din Minnesota, Robert Allen Zimmerman a.k.a. Bob Dylan, a cărui faimă atinsese un vîrf de sarcină în anii ʼ70 –ʼ80 ai secolului trecut. Însă din pricina morții sale mult prea timpurii, ea, faima sa, n-a apucat să se mondializeze, manifestîndu-se, îndeosebi, în spațiul rusesc, creația sa (însumînd peste 600 de poezii), intrînd, încă din timpul vieții sale, într-un fel de folclor sui-generis... 

A fost un mare poet care și-a recitat mai altfel poeziile (acompaniindu-se tot de-o chitară, ca și Dylan, dar spre deosebire de acesta, a folosit un instrument nu cu șase, ci cu șapte corzi, specific rusesc) și care ar fi putut, bine-mersi, lua un Nobel de care, ca și Dylan, am convingerea că nici n-ar fi avut nevoie... Și pe care premiu, dacă i s-ar fi decernat, cu siguranță că nici nu l-ar fi primit, ținînd cont de firea-i, hai să-i zicem, mult mai sturlubatică decît a bătrînului hippie american...

* 

Eu asemui acest Facebook (prin cotloanele căruia mă preumblu de 10 ani bătuți pe muchie) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la Moşi) din buza mării dar, mai presus de orice, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, iubesc marea singuratică, tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Cît despre „prietenii feisbucişti” (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi pentru mine prietenii adevăraţi reprezintă cu totul şi cu totul altceva, adică sînt o specie aparte, rară, pe cale de dispariţie, precum caprele negre, la noi, la Romanela), ca şi amicii din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, aşa cum au apărut. Uneori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din „cartea de imobil” a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. Ori o fi chiar așa cum spunea, cîndva, maestrul Ştefan Iordache: „Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.”

*

Citesc nu-ştiu pe unde despre planta numită „pipirig” şi gîndul mă duce, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în „Amintirile” sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la pipirig („ţipirigul”, „capu-cîmpului” sau „iarbă de cositor” cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică... În satul din Dîmboviţa al bunicilor mei materni i se spunea rogoz sau papură rotundă… Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi „spetează”, mai cu seamă atunci cînd îmi confecţiona zmeele, cînd pregătea „scheletul” acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel lipici din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau etamină apretată) dreptunghiulară, de care apoi agăţa în locurile doar de el ştiute sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…