In memoriam

Vladimir Bukovsky

(30.12.1942–27.10.2019)

Scriitorul și disidentul rus a murit în Cambridge (Marea Britanie), în urmă cu două zile. 
Avea aceeași  vîrstă, 76 de ani, cu a sistemului concentraționar pe care n-a încetat  să-l critice dur și să-l demaște întreaga sa viață. 

Vladimir Bukovski a fost, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70.

A făcut treisprezece ani de detenţie în gulagul lui Hruşciov şi Brejnev. A fost expulzat în 1976 în Occident, mai precis schimbat cu un lider comunist chilian, pe pământul Elveţiei.

Vladimir Bukovski a întruchipat strălucit tipul de luptător intelectual care, după perioada de rezistenţă şi de detenţie în lagăre şi în închisori, a continuat, în libertate, să gândească şi să analizeze situaţia la zi a ţării sale şi a actualităţii internaţionale, nefăcând nici un rabat la convingerile sale politice.

Bukovski a fost invitatul de marcă al Memorialului Sighet in vara lui 2002, participând la simpozionul internațional și apoi la Școala de Vară. Bukovski a stat aproape două săptămâni în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, ţinând conferinţe, participând la dezbateri, răspunzând la întrebări, întreţinându-se zi şi noapte cu toţi cei care îi doreau compania, de la istoricii şi foştii rezistenţi, la ziariştii și la elevii din toate părţile României şi Republicii Moldova. O parte din aceste convorbiri, purtate non-stop, dacă nu în sălile de lucru atunci în grădina hotelului, sau pe străzi, sau pe malul Izei, au fost înregistrate şi au constituit materia cărţii Bukovski la Sighet, publicată de Fundaţia Academia Civică în 2002. Tot atunci și-a dat acordul pentru ca Academia Civică să traducă  și să publice romanul său  autobiografic Şi se întoarce vântul  (Fundația Academia Civică, 2002, trad. Dumitru Balan).

(Sursa: www.memorialsighet.ro)

*** 

Conferinţă ţinută de Vladimir Bukovski la Şcoala de vară de la Sighet 

(11 iulie 2002)

Astăzi voi fi foarte tehnic, plin de detalii şi fapte concrete şi aş vrea să fiţi foarte atenţi. Aş vrea să fim de acord în primul rând asupra procedurii (datorită dificultăţilor de limba şi importanţei documentelor ce vor fi prezentate); dacă cineva nu înţelege ceva, să ridice mâna, dar vă rog să formulaţi întrebări foarte precise, nu declaraţii.

Când v-am vorbit luni (în cadrul dezbaterii despre „Cartea neagră a comunismului”, n.ed.), v-am explicat în detaliu cum, în 1992, la Curtea Constituţională a Rusiei, când se judeca procesul între preşedintele Elţîn şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, am avut deodată acces la Arhivele Secrete ale C.C. al P.C.U.S. V-am explicat, şi sper să vă amintiţi, că am reuşit să scanez majoritatea materialelor, deşi oficial nu se permitea copierea lor. Iar imediat ce procesul s-a încheiat, aceste documente au fost din nou clasate pentru încă 30 de ani. Prin urmare, lucrurile pe care vi le voi arăta astăzi şi pe care urmează să le discutăm sunt încă secret de stat la Moscova…Vă voi arăta nişte copii pe care, după ce le-am publicat în cartea mea, „Judecată la Moscova”, le-am pus, împreună cu alte peste 7 000 de documente, pe internet. Deci puteţi găsi aceste documente, în rusă, pe internet, putând fi accesate cu un click de mouse. Oficial, dacă mergeţi la Moscova şi cereţi aceste documente la Arhivele Centrale, vi se va spune că nu se poate, sunt secrete.

Haideţi să discutăm ceea ce aţi văzut în câteva dintre aceste documente. Deoarece sistemul sovietic a durat atât de mult timp, 75 de ani – 76 ca să fiu precis –  documentele sunt atât de numeroase (sunt miliarde de documente), încât nimeni, nici măcar un grup de oameni, nu le-a putut vedea pe toate. Ne-am separat, deci, în grupuri diferite, fiecare grup alegând o perioadă a istoriei mai familiară, pe care urma să o studieze. Eu am ales perioada de la sfârşitul anilor ’60 până la sfârşitul anilor ’80, mai ales pentru că voiam să studiez criza finală a sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi să fac un post-mortem al acestei crize (o autopsie) pentru a vedea din ce cauză s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Mi se părea interesantă această perioadă şi pentru că aveam ideile şi experienţele mele asupra inevitabilităţii acestei crize şi voiam să mă verific, să-mi verific raţionamentele. În ciuda faptului că m-am concentrat atât de mult asupra sfârşitului sistemului sovietic, am făcut, totuşi, şi nişte copii ale documentelor din timpul lui Stalin, pentru că e aproape imposibil să judeci ultima perioadă a istoriei sovietice fără să arunci o privire asupra perioadelor anterioare. Fără această privire retrospectivă s-ar înţelege mai greu de ce şi cum reacţionează oamenii la diferite evenimente, de ce nu au făcut mai mult, ş.a.m.d. 

V-am adus câteva documente din perioada de început a guvernării Stalin care vorbesc de marea teroare: aceasta, spre exemplu, este o notă a lui Stalin, scrisă pe o bucăţică de hârtie, condamnând la moarte 6600 de oameni … Este doar un episod banal din timpul guvernării lui Stalin. El semna astfel de hârtii de mai multe ori pe zi. Ce se spune în acest document? Se permite, în regiunea Krasnoiarsk (o regiune din Siberia), uciderea unui număr suplimentar de 6600 de persoane din „categoria I”. Foarte enigmatic! Ce însemna în realitate?

Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comunişti doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare, armata, forţele poliţieneşti. Apoi, regimul comunist, ca şi regimul nazist – şi, de altfel, ca orice regim totalitar – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei. Ele nu erau neapărat pentru comunişti un pericol imediat, ci ceea ce ei numeau “clasa potenţial ostilă regimului”, incluzând pe oricine era capabil de vreo formă de rezistenţă mai târziu. Acest lucru se relua periodic în Uniunea Sovietică şi, uneori, şi în ţările Europei de Est, distrugând astfel “clasa potenţial ostilă” care reprezenta partea cea mai activă a populaţiei. Ştiind că scopul principal al regimului sovietic s-a dovedit a fi, în cele din urmă, formarea unui „om nou”, a unei noi creaturi sociale, era necesar să se distrugă orice parte a populaţiei care ar fi fost greu de manevrat. Ce puteau să facă? Pentru fiecare district au întocmit un plan, incluzând un număr de persoane care au fost numite “duşmani ai poporului”; de obicei acest număr era de ordinul zecilor de mii. De exemplu, în Ucraina, 300 000, în Armenia, 30 000, în Belarus 20 000, etc. După ce poliţia secretă transmitea planul organizaţiei de partid locale, aceasta îi răspundea lui Stalin că a îndeplinit planul dat şi, ca buni comunişti ce erau, cerea suplimentarea numărului de „duşmani ai poporului”, întocmind liste adiţionale pe care le trimitea lui Stalin spre aprobare. Şi Stalin aproba. Asta era procedura. Am aici un document prin care se aproba un număr suplimentar de 1000 de persoane din Armenia, 1500 din Belarus etc. În 1937, 1938, aşa numiţii „ani ai terorii”, acest lucru se întâmpla în repetate rânduri. După ce distrugeau un număr iniţial indicat în aceste ordine, autorităţile locale raportau din nou că nu e de ajuns, că ar fi mai mulţi de distrus, iar Comitetul Central autoriza din nou distrugerea a mii şi mii de oameni. Nu era nimic personal, pentru ei duşmanii poporului reprezentau doar cifre. Nu le păsa dacă oamenii aceia erau „duşmani ai regimului” sau nu. Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii. Pentru că avem aici participanţi din Republica Moldova, am adus un document care ilustrează acest proces în Moldova. După cum ştiţi, Republica Sovietică Moldova a fost creată foarte târziu, după al doilea război mondial, dar această fază a exterminărilor a fost recuperată până la urmă. Şi cine se ocupa de Moldova în acea perioadă? Tovarăşul Brejnev, prim-secretarul Partidului Comunist din Moldova. Şi imediat după ce a devenit secretar, a scris la Moscova spunând că toate celelalte republici aveau duşmani, iar ei nu, să li se dea şi lor dreptul să ucidă nişte oameni, cerând să li se aprobe o listă de 11.000 familii din cutare categorie, apoi 2.600 persoane, apoi alte 11.000 persoane din altă categorie etc. Bineînţeles, Moscova a aprobat.

(continuare la adresa: http://www.memorialsighet.ro/vladimir-bukovski-sistemul-dublelor-structuri-dublului-limbaj-dublei-constiinte/)