O amintire mică. L-am cunoscut pe Alex
Darie pe la începutul anilor ʼ80 ai secolului trecut. Eram, pe atunci, student în anul doi
(el era boboc la regie de teatru la IATC, că era cu un an mai mic ca noi) la
Politehnica bucureșteană, și luasem inițiativa formării, împreună cu un grup de
colegi, a unei mici trupe de teatru a facultății noastre… Nu îmi mai amintesc cum am
dat de el (e foarte posibil ca prin mijlocirea colegului și prietenului meu de atunci, Dan Berlogea,
fiul dnei Ileana Berlogea, care în acei ani era rector al IATC-ului), cert e că
Ducu Darie a venit singur, într-o seară, în sala unde ne strîngeam (la
sediul nostru din „Polizu”) și a făcut o primă selecție din mai mulți studenți,
pentru viitoarea echipă. Odată stabilită trupa, după mai multe întîlniri (în care făceam, sub atenta sa supraveghere, mișcare scenică și exerciții de dicție), urma
să ne fixăm asupra textului pe care urma să-l interpretăm în cadrul celei mai apropiate ediții a FACS
(Festival al Artei și Creației Studențești, parcă se numea). Ducu ne-a
propus un scenariu dramatic alcătuit de el din mai multe fragmente din
scrierile lui Ion Băieșu, extrem de spumos și hazos dar care conținea, mai
aluziv dar și mai pe șleau, toată gama de înțepături la adresa regimului. Era
foarte entuziasmat de ce făceam noi acolo, probabil că era prima lui încercare
regizorală cît de cît serioasă și se vedea că pune tot sufletul… Ne dăduse apoi textul fiecăruia, multiplicat la o mașină de scris de nu știu cine, să-l învățăm pe de
rost… Ne-am apucat de treabă însă asta pînă într-o seară, cînd am primit pe
neașteptate vizita unuia de la ASC (un marțafoi cu meclă de activist, un
student din anul cinci, șeful nu mai știu cărei comisii din CUASC, dacă nu
cumva o fi fost un și vreun pui de securist), care a stat pînă la sfîrșitul
repetiției, după care, pe un ton arogant și cam imperativ, ne-a spus că trebuie
să trimitem textul la aprobat, la B.O.B., că altfel nu ne mai lasă să facem
repetiții. Am dus textul, fără să ne ofuscăm prea tare și, în scurt timp,
am fost chemați, cîțiva dintre noi, la decanat unde ni s-a spus, fără a ni se
da prea multe explicații, că să lăsăm „piesa” asta a lui Băieșu, că nu e
„reprezentativă” (fără să ni se specifice pentru ce sau cine nu e
reprezentativă, deși noi ne cam prinsesem cum stă șpiluʼ) și că dacă vrem, ar fi mai nimerit
să formăm o „brigadă studențească”, iar textele să le luăm de la nu știu cine.
Cum totți, în frunte cu Ducu, uram grupurile astea de agitație artistică, n-am vrut să facem nici o brigadă și, astfel, de mica noastră aventură teatrală
y compris de trupă, s-a ales praful. Cu Ducu m-am întîlnit după aceea de
cîteva ori (pe la diverse agape studențești dar mai ales pe la concertele
din „Club A”), după care drumurile noastre ne-au călătorit în alte direcții.
Cam
asta e, pe scurt, mica mea amintire despre Ducu. Dumnezeu să-l ocrotească!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu