Jurnal de-a bușilea

La început erai doar sărac. Dar imediat după ce ţi-ai cumparat primele dicţionare, ai mai aflat că eşti şi amărît, calic, mofluz, pirpiriu, sărăcan, nepricopsit, oarfăn, obielos, pămîntit, bedaș, measer, siromah, misăricos, nevoiaş, sărman, oropsit, păduchios, prăpădit, milog şi necăjit. Ba mai mult, că eşti cu traista-n băţ, că n-ai o para chioară, că ești coate-goale-mațe-fripte, că ai ajuns la covrigi (sau la pepeni), că ai rămas cu fundu’ (sau curu’) gol, că te uiți ca milogu-n traistă ori că ai ajuns în sapă de lemn...
Deunăzi, te gîndeai ce bine era să fii fost măcar sărac cu duhul, că dacă ai fi fost, aşa cum îți spune în fiecare duminică la predică, bunul tău prieten, preotul, te-ai fi pricopsit sigur după ce-ai fi mierlit-o, că a ta și numai a ta ar fi fost Împărăţia Cerurilor! (de pus în Viața obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, la care lucrez)
*
O fotografie în care Toma se afla între maică-sa și taică-su, la mare... Una dintre foarte puținele în care apărea cu ai săi... Avea vreo trei-patru ani, probabil... Între mamă-sa și tată-su, așa cum, de altfel, fusese întodeauna... ÎNTRE ei. Nu CU ei și, parcă, nu AL lor. Al mamei fusese doar 9 luni. Iar tată-su îl desoperise, într-un fel, foarte tîrziu (pentru amîndoi), pe la 70 de ani, cînd mai avea foarte puțin de trăit. Cînd nici măcar timpul vieții lui nu i-a mai oferit șansa de a se împrieteni cu el... Mamă-sa trăiește, bine-mersi – e sănătoasă tun, aproape nonagenară – așa cum a trăit toată viața ei: doar pentru ea... Cu ea și pentru ea însăși... Nu mai știa cine le făcut fotografia aceea atît de expresivă... Dar atitudinea maică-sii spune totul... Se uită într-o parte... Nu la tată-su și nici la el... De fapt, nici unul dintre ei nu se uită la el... Privise, de-a lungul vieții sale, de nenumărate ori, această fotografie... Dar despre faptul că fusese singur de foarte mic, așa cum rezultă și din imagine, a conștientizat relativ tîrziu... Se poate observa cum își făcea loc între ei... Se înghesuia, cu alte cuvinte, între ei...
„Adevărul este că poți rămîne orfan de multe ori, din nou și din nou și din nou. Iar secretul este că te va durea din ce în ce mai puțin. Credeți-mă că știu ce spun”, scria undeva Chuk Palahniuk. (tot pentru Viața obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)
*
În ultima vreme, nu știu ce naiba am, că mi se cam umplu ochii de lacrimi la unele lucruri pe care le văd, le aud, le citesc... La unele gînduri... Mi se pune așa, un fel de nod în gît... Și nu pățeam așa... O fi de la vîrstă? Am și o altă stare... Cu totul alta decît pînă acum... Lacrimile eliberează și alină, e foarte adevărat, dar parcă nu chiar din orice... Cineva, nu mai știu cine, spunea ceva de genul că nu trebuie să rîdem prea mult cu lacrimi, că nu ne mai rămîn pentru plîns...
*
„Iarna îngerii năpîrlesc. Fulgii din aripile lor coboară pe pămînt dar, pentru că nu aparțin acestei lumi, nu rezistă mult și se topesc.” Virginia Woolf
*
Prenumele străbunicului matern a fost Toma Dumitrescu. Iar eu sînt născut în duminica Sf. Apostol Toma. Bunicii i-ar fi placut mult să primesc prenumele Toma. Şi mie. N-a vrut mama. Cum, printre altele, nu ne alegem nici părinții, rămîne cum s-a stabilit!
*
Pe 11 noiembrie murise fetița de 10 ani a tinerilor noștri vecini de la Iedera... La opt și jumătate seara, ne întorsesem de la un scurt priveghi... N-am putut-o privi... Am observat doar acel înfiorător de mic coșciug alb, așezat pe-o masă acoperită de-o pînză albă... Am simțit că nu mai am aer și am ieșit repede în curte... Aveam senzația că nu mai rămăsese nimic în mine... Nici măcar Bunul Dumnezeu...
*
„Acum, cînd am învățat să zburăm prin aer ca păsările şi să înotăm pe sub apă ca peştii, avem nevoie de încă un lucru: să învățăm să trăim pe pămînt ca oamenii.” G. B. Shaw
*
Azi dimineață cînd îi scrisese, trezindu-se brusc din acel „somn” cataleptic, comatos, parcă, îl cotropiseră toate parfumurile trupului ei... Îi mai spusese – oare? – că atunci cînd îl invada cu totul, că în astfel de clipe, creierul lui o lua razna? Ar fi vrut să înțeleagă că, în astfel de momente, nu mai funcționa cum trebuie... Atunci este instalată fericirea, acel „ceva” vecin cu extazul, generat, cu siguranță, de iubire... Cam asta e, foarte pe foarte scurt... Adormise tîrziu, spre dimineață, după ultimul cîntat al cocoșilor... (în Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de întrebuințare)
*
Cînd se trezise să facă focurile, încă nu se luminase de ziuă. Se auzeau doar cocoșii cîntînd pe mai multe voci. Își aminti brusc de anii copilăriei, cînd bunică-sa venea, dis-de-dimineață și aprindea lemnele în sobele de teracotă din casă, începînd cu aceea din camera ăluia micu' (eu, adică). Afară era ger mare și zăpada scînteia diamantin în lumina lunii, de parcă era din sticlă pisată... Era liniște mare, se auzeau doar cocoșii, care cîntau imperturbabili, la acele ore fixe, numai de ei știute, parcă întorși cu o cheie tainică de însuși Bunul Dumnezeu. Apoi lemnele începeau să trosnească înfundat iar flăcările să dansesze pe varul pereților, colorîndu-i în tușe roșiatice... Aerul mirosea frumos, a tămîie, de la rășina arsă, a fum amestecat cu parfum de levănțică de la așternuturi și a gutui puse de azi-toamnă, de bunica, între geamuri... Unde s-or fi dus toți anii aceia? Au rămas doar amintirile, înșurubate-n creier precum cuiele în palmele lui Cristos... Undeva, spre răsărit, apar primele gene de lumină... Cocoșii amuțiseră și ei de ceva vreme...
*
Un mic banc spus de un prieten juma’ rus, juma’ evreu. Cică diavolul, poreclit în rusă Liuțic, îl oprește pe Ivan Ivanovici Strapleașkin (un fel de Ițic al lor) și-l întreabă mieros, știind că omul e la anaghie cu banii, dacă n-ar fi dispus să-i vîndă lui sufletul. Pe o sumă mare. Stînd Ivan pe gînduri, cugetă bine vreo două-trei minute și-i răspunde foarte sigur pe el că are și el o contraofertă la fel de avantajoasă. Și anume, nu să i-l vîndă, ci doar să i-l închirieze la un preț care înlătură orice concurență!
*
Alaltăieri seară, în timp ce scriam la cărțile/cartea mea, mi-au venit, din gîndirea paralelă, probabil, aceste lururi în cap… Generate, cu siguranță și de imaginile văzute la un post tv, de la sfințirea Catedralei…
Consider că nu din bani publici trebuia ridicată Catedrala, ci prin subscripție publică… Astfel, s-ar fi verificat, într-un fel, printre altele și solidaritatea românilor creștini-ortodocși din țară și de pretutindeni și, mai presus de orice, iubirea lor pentru Biserica strămoșească. Ar fi fost, realmente, un test extrem de serios (necesar și salutar) și pentru ceea ce, cu un termen generic, numim NEAM. Neamul, în acest context, mi se pare a fi un populism (ușor) ieftin, atîta vreme cît neamul = popor, națiune) este alcătuit și din indivizi care nu cred în Dumnezeu. Nu atei, ci, poate, liber cugetători. Dar și din indivizi aparținînd altor confesiuni religioase. Și care indivizi reprezintă o parte integrantă, de neneglijat, a neamului nostru… De aceea, titulatura de „Catedrala Mîntuirii Neamului” nu mi se pare a fi tocmai potrivită. Ba, dimpotrivă. Poate, ceva mai corect, ar fi fost termenul (la fel de superfluu) de „Catedrală Națională” deși, mă întreb, în cîte țări creștine (ortodoxe sau de alte confesiuni) există o instituție cu un astfel de nume… (cum la fel, nu-mi place pecetea care i s-a pus lui Eminescu: „poet național”. Cred că nici lui însuși nu i-ar fi plăcut… Shakespeare e numit de britanici poet național? Nu. Sau Pușkin de ruși? Nici vorbă. Baudelaire de francezi sau Goethe de nemți? Nici pe departe… Ce frumos l-a numit pe Eminescu, filosoful Constantin Noica: „omul deplin al culturii românești”. Pentru că exact asta și este… Dar românului în plac la nebunie aceste cuvinte goale de conținut și care, vorba poetului, „din coadă au să sune”)
Apoi, ar mai fi o problemă. Era, oare, momentul ridicării unei asemenea maga-structuri? Să mă înțelegi bine: nu sînt împotriva construirii de biserici (s-au construit cu sutele, dacă nu cu miile, în ultimii ani 30 de ani) dar mi se pare ușor anacronică o astfel de clădire pentru vremurile de restriște și sărăcie lucie pe care le traversează neamul acesta… N-ar fi fost mai bine ca suta aceasta de miloane să rămînă tot a Bisericii Ortodoxe, dar care s-o îndrepte, nu integral, către întreținerea și conservarea unor „bisericuțe” (cum frumos le-a numit același Noica, în minunatul său text, Bisericușele noastre), adevărate monumente de artă și arhitectură, aflate în stări avansate de degradare, multe dintre ele înscrise de mult în lista monumentelor de patrimoniu național, ba chiar și universal (UNESCO)? Oare ce vrea și cui să dovedească BOR, prin înălțarea unui asemenea edificiu, de-a dreptul extravagant? Nu intră această întreprindere grandomană, trufașă, lipsită de smerenie, în conflict cu însăși preceptele lăsate nouă, spre a fi respectate, de iisus însuși? Cam aceleași lucruri le-am spus, cu alt prilej și despre înalții slujitori ai Bisericii noastre. Despre opulența sfidătoare a veșmintelor lor. Despre automobilele de lux cu care se deplasează etc. Cîtă umilință, supușenie și smerenie erau în ținuta neostentativă a Mîntuitorului („Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească”, ne spune evanghelistul Marcu) și ce vedem, azi, la cei care se autointitulează „slujitorii Domnului”? Îl vedem pe Iisus într-un Mercedes alb, de ultimul tip, intrînd în Ierusalim sau, în continuare, pe un asin? Sărăcia și smerenia Mîntuitorului erau și au rămas reale, nu fățarnice, precum a multora dintre slujitorii Lui de azi…
Și mai cred că, așa cum, de altfel, se întîmplă și pe alte meleaguri, clerul, în general (și preoții de mir, în special) nu ar trebui plătiți din bani publici. Ci de noi, enoriașii lor, nemijlocit, pe de o parte, iar pe de alta, de ei prin ei însuși, din resurse proprii. Din propria lor muncă…
*
„Podoaba voastră să fie nu cea din afară: împletituri ale părului, cununițe de aur sau purtare de haine scumpe, ci să fie ființa cea tainică a inimii...” Sf. Apostol Petru
*
Mi-e bine. Chiar surprinzător de bine, cum nu mi-a fost de foarte mult timp... Nu prea am fost eu obișnuit cu binele ăsta la viața mea... Dar, deocamdată, este un bine, însă unul ușor incomplet... Ca luna care mai are puțin pînă să fie să fie plină...Dar decît deloc, tot e ceva!