Creme, văpseluri, sulimanuri

Cum se trăia altă dată în Bucureștiul lui Beldie? 

Cu o viață aventuroasă, mustind de

De la stînga: C.Beldie, Nae Ionescu, Dem. Theodorescu
 și Spiru Hasnaș,
membri ai conducerii periodicului
„Noua Revistă Română” (1912)

întîmplări boeme și populată de personaje pitoreşti și personalități nepereche și care de care mai şarmante (printre care n-am cum a nu-i pomeni, printre alţii, pe C. Rădulescu-Motru, Henric Sanielevici, Emanoil Bucuța ori Tudor Arghezi, dar mai cu seamă pe filozoful și gazetarul Nae Ionescu, figură emblematică a culturii românești interbelice - și nu numai! - şi deopotrivă, a vieţii mondene din epocă, de care l-a legat, ani buni, o trainică prietenie), care i-au amprentatat-o profund încă din copilăria-i petrecută în celebra mahala bucureșteană Gorgani-Brezoianu (aici avîndu-l prieten și partener de joacă, printre alții, pe Demetru Demetrescu-Buzău, cel care a rămas cunoscut în istoria literaturii române sub pseudonimul Urmuz), Constantin Beldie (1887-1954) a fost, indiscutabil, o figură de primă mărime a boemei interbelice românești în general și a celei bucureștene, în special. Subtil și neîntrecut cunoscător al vieții culturale și artistice a epocii în care Bucureștiul era cunoscut sub onoranta titulatură de „Micul Paris”, Beldie a fost martorul activ (și, deopotrivă, cronicarul) unor evenimente și întîmplări cum nu multora le-a fost dat să trăiască și pe care avea să le nemurească peste ani în celebrele sale „Memorii” („Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti.1906-1950”), volum apărut abia în anul 2000, la editura „Albatros” și a cărui apariție a fost la fel de zbuciumată precum viața autorului care a fost, rînd pe rînd, învăţător în comuna prahoveană Şotrile, funcţionar la un laborator medical, corist în corul Mitropoliei, apoi secretar de redacţie al celebrelor periodice „Noua Revistă Română” şi „Ideea europeană”, bibliotecar la „Facultatea de Litere”, funcţionar la „Loteria de Stat”, corector, profesor etc. etc. Autor care, așa cum el însuşi mărturisește în volumul pomenit, a văzut hîrîind primul automobil pe străzile capitalei și a fost martor ocular al instalării primului tramvai electric pe aceleași străzi, a fost spectatorul primelor demonstrații cinematografice și audiții radiofonice, a ascultat „plăci” pe primele patefoane şi gramofoane... 

Cu un remarcabil talent de evocator, el surprinde cu rafinată luciditate şi subtilă ironie, chipul şi spiritul „oraşului cu o sută de oraşe”, Bucureştiul de altă dată: „Viaţa în Bucureştiul de atunci era patriarhală, leneşă, de trai bun şi lesnicioasă pentru toată lumea, iar oraşul avea faţa unui tîrg mai procopsit, infestat de venetici şi, de aceea, mult colorat; şi cu două lumi deosebite, care se ignorau reciproc şi de departe: una similievropenească prin gusturi, lux, maniere şi petreceri, cosmopolită prin interese, viţii şi tradiţii, purtîndu-şi frivolitatea prin cîteva localuri şi cluburi exclusive, într-un patrulater îngust de cîteva străzi, <Micul Paris>, dincolo de care începea, brusc, cealaltă lume, mai greu de definit în diversitatea ei cu caracterele tipice locale, lumea adevăraţilor bucureşteni, mahalagii care călcau Calea Victoriei o singură dată pe fiecare an, în serile cu iluminaţii de zece Mai. În Bucureştiul de odinioară,[...] atît de drag prietenului Tudor Arghezi, pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuitatăţilor, scriitorul aci de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă jumătate de veac, la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi implacabilă a vremilor... ”.

Maria Mihăescu a.k.a. „Miţa Biciclista”
(n.1885, Diţeşti, Prahova – m.1968, Bucureşti).
„Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem în mod vulgar,
 o curvă de mare lux.
Lucru rar la vremea aceea, în anii ‘20,
făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi menţine silueta.
 Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit noi”.
(Neagu Djuvara)

Cît despre viaţa sa amoroasă, cultivată cu obstinaţie, în ciuda remarcii sale că n-a încetat niciodată să fie altceva decît un simplu „diletant cu inimă iubeaţă”, neţinînd cont de sfatul dat de Nae Ionescu („un ţigănos de golan, levantin isteţ şi ros de ambiţii”), vechiul dumisale amic şi coleg de la „Noua Revistă Română” şi „Ideea europeană” (conduse de profesorul C. Rădulescu-Motru), care nu pierdea nici o ocazie să-i spună „Degeaba, bă, n-o să ajungem la nimic decît numai prin muieri!”, şi aceasta a fost plină de iubiri pătimaşe, mai ales cu damicele dintre cele mai tinerele, rîndurile savuroase dedicate madamelor fatale şi faimoaselor demoazele care făceau furori în epocă, aprinzînd călcîiele şi punînd pe jar inimile mai junilor sau mai tomnaticilor „amurezi” de ocazie, stînd mărturie peste timp: „Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.”