Nu
suport aglomerațiile... De nici un fel, îndeosebi cele umane... Mă obosesc
nespus... Parafrazînd o vorbă, lume multă, sărăcia omului!
*
Dumnezeu
e în noi, nu „în cer”... E cerul senin și luminos din noi... Uneori, vătuit cu
nori... Căci fără de nori, nu există seninul... dacă Dumnezeu nu e în noi, atunci nu e nicăieri...
*
Mă
bucură nespus amintirea celor dragi, care nu mai sunt... De fapt, au rămas extrem
de puțini dintre cei vii și unii dintre aceia parc-ar fi murit și ei, atîta
vreme cît nu ne mai întîlnim să ne bucurăm unii de alții...
*
Cititul
e pe cale să devină, dacă nu cumva a și devenit, pe zi ce trece și odată cu
instalrea la putere a pragmatismului, o „reală” pierdere de timp... Pentru tot
mai mulți...
*
Iedera.
Stau pe terasă, beau vin negru și înghit mici dumicați de pîine prăjită cu unt, pe
care-i împart frățește cu pisica noastră... Poemele lui Allen Ginsberg, cuminți, alături...
Îmi aprind o țigară, privesc cerul înstelat de deasupra, ascult liniștea...
Exersez o altfel de existență... Deocamdată, mi-e bine cu viața mea, mă simt
bine în pielea mea... Așa cum e ea, viața, nici prea „tentantă” și nici prea
„mîndră”, cum mi-a spus ea odată... Alcătuită din simple exerciții de existență...
*
Îmi
trimite o fotografie purtînd noii ei ochelari... Am privit atent fotografia cu
ochelarii ei de vedere... Nu cred că sînt potriviți pentru chipul ei... I-ar fi
trebuit cu totul alții pentru forma feței ei... Nu-i vin bine ramele rotunde pe pe chipul ei rotund... Îi spun asta, chiar cu riscul să nu-i placă. I-aș fi dat ochelarii cu rame aurii, pe cei
vechi, din colecția mea de „antichități”, mult mai fini, mai feminini, și care cred că i s-ar fi potrivit perfect... Nu că ar fi
fost mai valoroși decît ai ei dar le cunosc povestea vieții lor de ochelari,
care le sporește valoarea... Valoarea lor sentimentală, care e infinit mai mare
decît valoarea lor în sine. O să scriu în cartea mea povestea vieții lor...
Povestea vieții unor ochelari și a nasurilor – nu multe – pe care au poposit...
Pentru mine, în general, valoarea sentimentală a obiectelor e infinit mai
importantă decît valoarea lor materială... Apoi, lucrurile vechi, parcă au o
smerenie anume...
*
La
un moment dat, bunul meu părinte Adrian, fie-i țărîna ușoară!, a simțit
„obsesia” mea thanatică... Asta mi-a plăcut mult... Mi-a zis odată că privesc
moartea cu seninătate! O observație foarte fină a lui, care m-a luat prin surprindere, în clipa în care a rostit-o... Cum a înțeles și desele și lungile mele tăceri... Era convins
că, pentru a tăcea, ai nevoie de niște răspunsuri... Și, aș adăuga eu și de ceva
întrebări... Și asta pentru că am sentimentul clar că nu răspunsurile sînt cele mai dificile, ci întrebările...
*
„Moartea
– a cărei înțelepciune e echilibrul gîndirei – este echilibrul esistenței. Ea
este înțelepciunea vieței – rezultatul final a toată suma și osteneala
noastră,– cine gîndește des că are să moară, – acela-i așa de înțelept. Dacă
însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însuși înțelepciunea și
liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern – e așa de scurtă
adormirea. A putut cineva să se prindă de aripile somnului, să aibă conștiința
de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte.
[...] Moartea e un moment – și nu dureros. Aduce-ți-vă numai aminte că bolnavii
înainte de moarte se simt atît de bine – cum corpul ostenit se simte înainte de
a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștitit înainte de a-și
închide simțemintele sale scrise. Insens devii în somn, insens devii în moarte.
Încet, încet, nu mai auzi bătînd decît visurile ce pătrund însuși. După aceea
nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace.” Eminescu
*
O splendidă definițe a ceea ce înseamnă
preotul. Dar, oare, cît din ea, mai este, astăzi, valabilă?
„Există un om în orice parohie, un om a cărui familie este lumea
întreagă; un om pe care îl chemi ca martor, ca sfătuitor sau ca să te slujească
în toate faptele solemne ale vieții; un om fără de care nu se naște și nu moare
nimeni; care ia pe om de la sînul maicii sale și nu-l lasă decît în mormînt; un
om care binecuvîntează sau sfințește leagănul, patul conjugal și sicriul.
Copiii se obișnuiesc să-l iubească și să-l respecte; chiar necunoscuții îl
numesc tată al lor. La picioarele lui, creștinii își fac mărturisirile cele mai
ascunse și varsă lacrimile cele mai tainice. El este mîngîietorul tuturor
neajunsurilor sufletului și trupului, care vede, rînd pe rînd, și pe bogat, și
pe sărac bătînd la poarta sa; bogatul, ca să depună milostenia sa în taină,
săracul, pentru a o primi fără să roșească de rușine. Omul acesta nu ține de
rang social, ci, deopotrivă de toate clasele (...). În sfîrșit, un om care știe
tot, care are dreptul de a spune totul și al cărui cuvînt cade de sus asupra
inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești și cu porunca unei credințe
desăvîrșite.” François-René de Chateaubriand
*
De
dimineață am primit un mesaj, pe telefon, de la maica Hrisantia. Foarte frumos
scrie. Simțit. I-am mulțumit și-i voi răspunde mai pe seară. E mult prea bună
cu mine...
*
Bătrînul
monah al cărui nume nu-l mai rețin, pe care l-am întîlnit la Mănăstirea Neamț
și cu care am vorbit îndelung... Foarte modest în ținuta exterioară, însă de-o
bogăție străluminată pe dinlăuntru... L-am întrebat, printre altele, dacă e
bine să te naști și să mori sau să nu te naști și să nu mori... Mi-a răspuns, fără să pregete deloc, cu o sclipire de bucurie în priviri, că după nouăzeci și
ceva de ani de viață, el e convins că e mai bine să te naști și să mori! Cît de
frumos și de adevărat!
*
Acest
uriaş muzician, pianistul și compozitorul Ezio Bosso, suferă de aceeaşi maladie
(cumplită), scleroză amiotrofică laterală, de care a suferit si un alt geniu:
fizicianul Stephen Hawking. Nu mă mai satur ascultîndu-l... Este absolut
incredibil cum poate cînta Sonata lunii...
Ezio este el însuși un geniu, fără doar şi poate... Este uluitor...
*
„Înfrînt nu ești atunci cînd sîngeri,
Nici ochii cînd în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrîngeri
Sunt renunțările la vis.”
Radu Gyr
*
Secvența „întîlnirii” dintre Uxbal, eroul
principal din Biutiful (minunatul film al lui González
Iñárritu ) și tatăl
său mort – pe care el nu-l văzuse niciodată, decît în fotografii – este, pentru
mine, una dintre cele mai tulburătoare secvențe filmice pe care am avut șansa să
le văd și să le trăiesc vreodată. Care mi-a adus brutal din memoria afectivă
„întîlnirea” mea cu tatăl meu – într-o zi mohotrîtă și geroasă de decembrie –
întins pe masa de beton a unei sordide camere mortuare dintr-un spital infect,
îmbrăcat în haine noi, pregătit pentru ultima sa călătorie... Eram doar noi doi,
singuri, față în față, cum extrem de rar ne fusese dat să fim în timpul vieții
noastre... Atunci am avut clar sentimentul că devenisem el, la granița dintre
viață și moarte, aceasta din urmă, de atunci, nemaipărîndu-mi-se deloc așa de
înspăimîntătoare...
*
„Ca să vezi bine, trebuie să deschizi ochii. Ca să vezi și mai
bine, trebuie să-i închizi.” Paul Lampert (scriitor român de origine alsaciană)
*
Într-adevăr, muzica este deasupra tuturor lucrurilor. Și nu pentru că așa
a spus Paul Verlaine, unul dintre marii poeți ai lumii și unul dintre cei
foarte dragi inimii mele, în debutul unui celebru poem al său (Art poétique).
Ci pentru că exact așa este...
Un alt mare scriitor al umanității, cu mult înainte de Verlaine
cu al său vers devenit, la rîndu-i, o sintagmă des vehiculată, De la musique
avant toute chose (muzica înainte de
orice), romanul
Quintus Horatius Flaccus (cunoscut drept Horațiu în spațiul românesc), acum
vreo două mii și un pic de ani, are și el, în opera sa, „Epistulae II”, o
celebră Ars Poetica (în care sînt formulate principiile clasicismului
antic), care cuprinde o altă sintagmă devenită notorie, Ut pictura, poesis, cu
alte cuvinte, „Ca pictura este poezia...” În sistemul meu (atît cît este) de
valori, după muzică urmează pictura și, în sfîrșit, dar nu în
ultimul rînd, cuvîntul, reprezentat
(și) de sau mai ales de poezie...
Pentru că simt muzica a fi cel mai direct mod de comunicare, rol îndeplinit și de pictură dar, aceasta, doar între anumite limite... E bine știut faptul că noi, oamenii, nu gîndim în
cuvinte (care-s niște abstracțiuni), ci în imagini dar ființa noastră, încă din
viața intrauterină, este învăluită într-un miraculos fluid sonor... Primele sunete
pe care le aude copilul sînt bătăile inimii mamei și foșnetul sîngelui ei, în
fond, nu? Tocmai de aceea mi-am permis să-mi botez blogul
„Cuvinte-Sunete-Imagini”, cuvintele fiind în pole position, pentru că, ne
place sau nu, cu ele atragem atenția asupra celorlalte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu