luni, 2 septembrie 2019

Jurnal de-a bușilea


Nu suport aglomerațiile... De nici un fel, îndeosebi cele umane... Mă obosesc nespus... Parafrazînd o vorbă, lume multă, sărăcia omului!
*
Dumnezeu e în noi, nu „în cer”... E cerul senin și luminos din noi... Uneori, vătuit cu nori... Căci fără de nori, nu există seninul... dacă Dumnezeu nu e în noi, atunci nu e nicăieri... 
*
Mă bucură nespus amintirea celor dragi, care nu mai sunt... De fapt, au rămas extrem de puțini dintre cei vii și unii dintre aceia parc-ar fi murit și ei, atîta vreme cît nu ne mai întîlnim să ne bucurăm unii de alții...
*
Cititul e pe cale să devină, dacă nu cumva a și devenit, pe zi ce trece și odată cu instalrea la putere a pragmatismului, o „reală” pierdere de timp... Pentru tot mai mulți...
*
Iedera. Stau pe terasă, beau vin negru și înghit mici dumicați de pîine prăjită cu unt, pe care-i împart frățește cu pisica noastră... Poemele lui Allen Ginsberg, cuminți, alături... Îmi aprind o țigară, privesc cerul înstelat de deasupra, ascult liniștea... Exersez o altfel de existență... Deocamdată, mi-e bine cu viața mea, mă simt bine în pielea mea... Așa cum e ea, viața, nici prea „tentantă” și nici prea „mîndră”, cum mi-a spus ea odată... Alcătuită din simple exerciții de existență...
*
Îmi trimite o fotografie purtînd noii ei ochelari... Am privit atent fotografia cu ochelarii ei de vedere... Nu cred că sînt potriviți pentru chipul ei... I-ar fi trebuit cu totul alții pentru forma feței ei... Nu-i vin bine ramele rotunde pe pe chipul ei rotund... Îi spun asta, chiar cu riscul să nu-i placă. I-aș fi dat ochelarii cu rame aurii, pe cei vechi, din colecția mea de „antichități”, mult mai fini, mai feminini, și care cred că i s-ar fi potrivit perfect... Nu că ar fi fost mai valoroși decît ai ei dar le cunosc povestea vieții lor de ochelari, care le sporește valoarea... Valoarea lor sentimentală, care e infinit mai mare decît valoarea lor în sine. O să scriu în cartea mea povestea vieții lor... Povestea vieții unor ochelari și a nasurilor – nu multe – pe care au poposit... Pentru mine, în general, valoarea sentimentală a obiectelor e infinit mai importantă decît valoarea lor materială... Apoi, lucrurile vechi, parcă au o smerenie anume...
*
La un moment dat, bunul meu părinte Adrian, fie-i țărîna ușoară!, a simțit „obsesia” mea thanatică... Asta mi-a plăcut mult... Mi-a zis odată că privesc moartea cu seninătate! O observație foarte fină a lui, care m-a luat prin surprindere, în clipa în care a rostit-o... Cum a înțeles și desele și lungile mele tăceri... Era convins că, pentru a tăcea, ai nevoie de niște răspunsuri... Și, aș adăuga eu și de ceva întrebări... Și asta pentru că am sentimentul clar că nu răspunsurile sînt cele mai dificile, ci întrebările...
*
„Moartea – a cărei înțelepciune e echilibrul gîndirei – este echilibrul esistenței. Ea este înțelepciunea vieței – rezultatul final a toată suma și osteneala noastră,– cine gîndește des că are să moară, – acela-i așa de înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însuși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern – e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripile somnului, să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte. [...] Moartea e un moment – și nu dureros. Aduce-ți-vă numai aminte că bolnavii înainte de moarte se simt atît de bine – cum corpul ostenit se simte înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștitit înainte de a-și închide simțemintele sale scrise. Insens devii în somn, insens devii în moarte. Încet, încet, nu mai auzi bătînd decît visurile ce pătrund însuși. După aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace.” Eminescu
*
O splendidă definițe a ceea ce înseamnă preotul. Dar, oare, cît din ea, mai este, astăzi, valabilă?
„Există un om în orice parohie, un om a cărui familie este lumea întreagă; un om pe care îl chemi ca martor, ca sfătuitor sau ca să te slujească în toate faptele solemne ale vieții; un om fără de care nu se naște și nu moare nimeni; care ia pe om de la sînul maicii sale și nu-l lasă decît în mormînt; un om care binecuvîntează sau sfințește leagănul, patul conjugal și sicriul. Copiii se obișnuiesc să-l iubească și să-l respecte; chiar necunoscuții îl numesc tată al lor. La picioarele lui, creștinii își fac mărturisirile cele mai ascunse și varsă lacrimile cele mai tainice. El este mîngîietorul tuturor neajunsurilor sufletului și trupului, care vede, rînd pe rînd, și pe bogat, și pe sărac bătînd la poarta sa; bogatul, ca să depună milostenia sa în taină, săracul, pentru a o primi fără să roșească de rușine. Omul acesta nu ține de rang social, ci, deopotrivă de toate clasele (...). În sfîrșit, un om care știe tot, care are dreptul de a spune totul și al cărui cuvînt cade de sus asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești și cu porunca unei credințe desăvîrșite.” François-René de Chateaubriand
*
De dimineață am primit un mesaj, pe telefon, de la maica Hrisantia. Foarte frumos scrie. Simțit. I-am mulțumit și-i voi răspunde mai pe seară. E mult prea bună cu mine...
*
Bătrînul monah al cărui nume nu-l mai rețin, pe care l-am întîlnit la Mănăstirea Neamț și cu care am vorbit îndelung... Foarte modest în ținuta exterioară, însă de-o bogăție străluminată pe dinlăuntru... L-am întrebat, printre altele, dacă e bine să te naști și să mori sau să nu te naști și să nu mori... Mi-a răspuns, fără să pregete deloc, cu o sclipire de bucurie în priviri, că după nouăzeci și ceva de ani de viață, el e convins că e mai bine să te naști și să mori! Cît de frumos și de adevărat!
*
Acest uriaş muzician, pianistul și compozitorul Ezio Bosso, suferă de aceeaşi maladie (cumplită), scleroză amiotrofică laterală, de care a suferit si un alt geniu: fizicianul Stephen Hawking. Nu mă mai satur ascultîndu-l... Este absolut incredibil cum poate cînta Sonata lunii... Ezio este el însuși un geniu, fără doar şi poate... Este uluitor...
*
„Înfrînt nu ești atunci cînd sîngeri,
Nici ochii cînd în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrîngeri
Sunt renunțările la vis.”
Radu Gyr
*
Secvența „întîlnirii” dintre Uxbal, eroul principal din Biutiful (minunatul film al lui González Iñárritu ) și tatăl său mort – pe care el nu-l văzuse niciodată, decît în fotografii – este, pentru mine, una dintre cele mai tulburătoare secvențe filmice pe care am avut șansa să le văd și să le trăiesc vreodată. Care mi-a adus brutal din memoria afectivă „întîlnirea” mea cu tatăl meu – într-o zi mohotrîtă și geroasă de decembrie – întins pe masa de beton a unei sordide camere mortuare dintr-un spital infect, îmbrăcat în haine noi, pregătit pentru ultima sa călătorie... Eram doar noi doi, singuri, față în față, cum extrem de rar ne fusese dat să fim în timpul vieții noastre... Atunci am avut clar sentimentul că devenisem el, la granița dintre viață și moarte, aceasta din urmă, de atunci, nemaipărîndu-mi-se deloc așa de înspăimîntătoare...
*
„Ca să vezi bine, trebuie să deschizi ochii. Ca să vezi și mai bine, trebuie să-i închizi.” Paul Lampert (scriitor român de origine alsaciană)
*
Într-adevăr, muzica este deasupra tuturor lucrurilor. Și nu pentru că așa a spus Paul Verlaine, unul dintre marii poeți ai lumii și unul dintre cei foarte dragi inimii mele, în debutul unui celebru poem al său (Art poétique). Ci pentru că exact așa este... 
Un alt mare scriitor al umanității, cu mult înainte de Verlaine cu al său vers devenit, la rîndu-i, o sintagmă des vehiculată, De la musique avant toute chose (muzica înainte de orice), romanul Quintus Horatius Flaccus (cunoscut drept Horațiu în spațiul românesc), acum vreo două mii și un pic de ani, are și el, în opera sa, „Epistulae II”, o celebră Ars Poetica (în care sînt formulate principiile clasicismului antic), care cuprinde o altă sintagmă devenită notorie, Ut pictura, poesis, cu alte cuvinte, „Ca pictura este poezia...” În sistemul meu (atît cît este) de valori, după muzică urmează pictura și, în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, cuvîntul, reprezentat (și) de sau mai ales de poezie...
Pentru că simt muzica a fi cel mai direct mod de comunicare, rol îndeplinit și de pictură dar, aceasta, doar între anumite limite... E bine știut faptul că noi, oamenii, nu gîndim în cuvinte (care-s niște abstracțiuni), ci în imagini dar ființa noastră, încă din viața intrauterină, este învăluită într-un miraculos fluid sonor... Primele sunete pe care le aude copilul sînt bătăile inimii mamei și foșnetul sîngelui ei, în fond, nu? Tocmai de aceea mi-am permis să-mi botez blogul „Cuvinte-Sunete-Imagini”, cuvintele fiind în pole position, pentru că, ne place sau nu, cu ele atragem atenția asupra celorlalte...

Niciun comentariu:

Memento

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) Belgrad, 1982 Mor de ridicol ce sînt, fǎcǎtor de cuvinte și sfînt Și pentru cǎ trebuie...