marți, 2 aprilie 2019

Jurnal de-a bușilea


Nu mă va convinge nimeni că iubirea de Dumnezeu este una și aceeași cu iubirea pămînteană dintre doi oameni... Există, bine-mersi, amîndouă, dar au doar infinitezimale legături, la anumite nivele... 
*
Eu pe adevăratul meu Dumnezeu am reușit să-l identific în mine, în urma propriilor căutări, ajutat fiind și de alții, puțini. Dumnezeul meu este în mine. În clipa în care îl voi găsi și dacă mi-l voi apropria, nu voi înceta să-l caut...
*
Sfinții Părinți au scris cărțile lor (din care reproduc, uneori, cuvintele care-mi plac și-n care mă regăsesc și nici măcar cu scopul de a le fi altora cuvinte de folos) aici, pe Pămînt, nu „în ceruri” și nici altundeva. Valorificînd din plin propriile lor vieți îmbunătățite, în apoftegmele lor. Aceste maxime, adagii, sentințe, sau cum s-or fi numi ele, s-au născut dintr-un îndelung exercițiu spiritual alături de credincioșii lor. Împreună cu OAMENII, deci. Ei, Sfinții Părinți, au fost vii, pipăibili cu ochii, cu inima, cu sufletul, așadar... Sfînta Scriptură și cuvintele vii ale Sfinților Părinți ai Pustiei (și nu numai ale lor), m-au ajutat decisiv să mă descopăr... Să mă dumiresc, să-mi răspund la multe întrebări (nu la toate) despre mine și despre lumea în care mai am, hélas!, puțin de trăit... Să mă regăsesc după greșeli, rătăciri sau gîndurile-mi mai negre... Ei au fost printre cei mai importanți dascăli (învățători, precum întîiul dintre ei, Mîntuitorul Hristos) (și) ai mei, care au „aplicat” aceste mirifice cuvinte înțelepte, celor lumești, celor spirituale, tuturor văzutelor și nevăzutelor, nu eu. Ei, acei oameni cu existența îmbunătățită, nu păcătosul de mine.
*
Duhovnicul meu, care a plecat anul trecut la cele veșnice, a fost, totodată și marele meu prieten, înainte să-mi fie duhovnic și așa a rămas pînă a închis ochii... De aceea, pentru mine, frăția-sa (cum ne plăcea să ne spunem) va fi o pierdere insubstituibilă. Este acela pe care bunul Dumnezeu mi l-a scos, nu întîmplător, în cale, cu alte cuvinte, pe care nu l-am căutat. Și care mi-a spus că dacă va fi să-mi aleg, vreodată, un alt duhovnic, după ce el nu va mai fi, să nu-l caut, pentru că Dumnezeu mi-l va dărui la momentul potrivit. Și nutresc această convingere. A fost omul (și nu a fost singurul) care m-a înțeles și m-a povățuit necontenit, printre multe altele, să nu înghit cuvinte nemestecate. Să le rumeg. Să mă întreb, să cercetez, să fiu curios și să nu îmi însușesc „pe dinafară” idei de-a gata, pe care apoi să le reproduc, în timpul vieții mele, mecanic. Să fiu bun și iubitor de oameni. Lucruri fundamentale pentru oricine e de bună credință. Așa simt acum...
*
A dobîndit într-un timp relativ scurt, o puzderie de informații nesistematizate, din varii domenii, care au mai mult sau mai puțin legătură cu teologia. Și care încă nu i s-au sedimentat îndeajuns. Faptul că a făcut acea a doua facultate (teologia), n-a avut darul să o lămurească/dumirească vizavi de multe lucruri delicate ale propriei sale vieți. Și, atunci, cui prodest? Poate că multe i-au făcut chiar rău, obligînd-o să învețe pe de rost cuvinte și sintagme care nu-i sînt proprii, învălmășind-o, îndepărtînd-o de esențe. Nici duhovnicii pe care i-a avut de-a lungul timpul, din cele ce mi-a relatat și din ce-am simțit eu, nu i-au fost cei mai potriviți. Or fi avînd ei har și tot ce le trebuie din punct de vedere profesional (condiție necesară dar nu suficientă) pe care-o practică, dar nu i-au fost, lucru capital, prieteni. Duhovnicul dacă nu-ți este ȘI prieten, nu te poate ajuta cu mai nimic. Doar să-ți gîlgîie niște vorbe goale de conținut, precum un medic obișnuit, care după ce ți-a pus un diagnostic, îți spune ce ai sau n-ai voie să faci și cum să iei medicația prescrisă. Restul te privește. Duhovnicii nu i-au spus că tot ce este între ea, și Dumnezeu, nu reprezintă o RELIGIE, ci o RELAȚIE. Una specială, e foarte adevărat, care printre altele, să o dumirească vizavi de iubirea ei față de El și viceversa. În schimb, i-au împuiat capul cu tot felul de locuri comune și stereotipii, folosind acel limbaj de lemn care, din păcate, s-a împămîntenit tot mai mult în conferințele, predicile și cuvîntările a tot mai mulți dintre slujitorii bisericii, blocîndu-i accesul la adevăratele valori ale tezaurului inestimabil al ortodoxiei și al scrierilor teologale (și nu numai).
*
Așa cum i-am mai spus, duhovnicii ei ar fi trebuit să-i spună că însuşi Bunul Dumnezeu aprinde focul iubirii pămîntene dintre un bărbat și o femeie, atîta vreme cît el lucrează prin noi, oamenii. Prin trimişi. Cel de care te îndrăgostești este, în fond, trimisul lui Dumnezeu, pe care El ți-l dă numai ție. Iubirea pe care ți-o poartă un om este un inestimabil dar al lui Dumnezeu. Iubirea pămînteană dintre doi oameni este o fuziune spirituală, care frizează transcendentul și am convingerea că ea n-are nicio legătură cu extazul iubirii de/lui Dumnezeu, care este o cu totul altă formă de manifestare a iubirii... Sigur, se poate opta pentru una dintre cele două iubiri. Însă ele, pentru mine, n-au legătură decît, poate, prin faptul că, prin iubirea mea pămînteană (mare, mică, așa cum o fi ea) pentru ființa iubită, eu pot ajunge la Dumnezeu. În sens invers, nu. Pentru că, iubindu-L, rămîn acolo, doar cu El. Cu alte cuvinte, prin femeia pe care-o iubesc, pot ajunge la Dumnezeu dar prin iubirea de Dumnezeu, nu pot ajunge în veci la iubita mea. De fapt, poate am și ajuns la un Dumnezeu al meu. Sau sînt foarte aproape. Sau chiar dacă n-am ajuns, L-am identificat, de bună seamă. Ceea ce nu-i puțin. Pentru mine.
*
Spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Dragostea este bucuria de a face altora bucurie”. Iar părintele Dumitru Stăniloae: „Iubirea e tare pentru că poate merge pînă la moarte.” Două splendide apoftegme mai mult decît adevărate și, deci, de necomentat.

Niciun comentariu:

Gînduri cu elice

D e multe ori rămîn bouche-bée, nevenindu-mi a crede (însă de cele mai multe ori copleșit fiind de-o mare tristețe!) că unul sau altul dintr...