Nu mă va convinge
nimeni că iubirea de Dumnezeu este una și aceeași cu iubirea pămînteană dintre doi oameni...
Există, bine-mersi, amîndouă, dar au doar infinitezimale legături, la anumite
nivele...
*
Eu pe adevăratul meu Dumnezeu am reușit să-l identific în mine, în
urma propriilor căutări, ajutat fiind și de alții, puțini. Dumnezeul meu
este în mine. În clipa în care îl voi găsi și dacă mi-l voi apropria, nu voi
înceta să-l caut...
*
Sfinții Părinți au
scris cărțile lor (din care reproduc, uneori, cuvintele care-mi plac și-n care
mă regăsesc și nici măcar cu scopul de a le fi altora cuvinte de folos) aici, pe Pămînt,
nu „în ceruri” și nici altundeva. Valorificînd din plin propriile lor vieți
îmbunătățite, în apoftegmele lor. Aceste maxime, adagii, sentințe, sau cum s-or
fi numi ele, s-au născut dintr-un îndelung exercițiu spiritual alături de
credincioșii lor. Împreună cu OAMENII, deci. Ei, Sfinții Părinți, au fost vii,
pipăibili cu ochii, cu inima, cu sufletul, așadar... Sfînta Scriptură și
cuvintele vii ale Sfinților Părinți ai Pustiei (și nu numai ale lor), m-au
ajutat decisiv să mă descopăr... Să mă dumiresc, să-mi răspund la multe
întrebări (nu la toate) despre mine și despre lumea în care mai am, hélas!,
puțin de trăit... Să mă regăsesc după greșeli, rătăciri sau gîndurile-mi mai
negre... Ei au fost printre cei mai importanți dascăli (învățători, precum
întîiul dintre ei, Mîntuitorul Hristos) (și) ai mei, care au „aplicat” aceste
mirifice cuvinte înțelepte, celor lumești, celor spirituale, tuturor văzutelor
și nevăzutelor, nu eu. Ei, acei oameni cu existența îmbunătățită, nu păcătosul
de mine.
*
Duhovnicul meu, care a
plecat anul trecut la cele veșnice, a fost, totodată și marele meu prieten,
înainte să-mi fie duhovnic și așa a rămas pînă a închis ochii... De aceea,
pentru mine, frăția-sa (cum ne plăcea să ne spunem) va fi o pierdere
insubstituibilă. Este acela pe care bunul Dumnezeu mi l-a scos, nu întîmplător,
în cale, cu alte cuvinte, pe care nu l-am căutat. Și care mi-a spus că dacă va
fi să-mi aleg, vreodată, un alt duhovnic, după ce el nu va mai fi, să nu-l
caut, pentru că Dumnezeu mi-l va dărui la momentul potrivit. Și nutresc această
convingere. A fost omul (și nu a fost singurul) care m-a înțeles și m-a
povățuit necontenit, printre multe altele, să nu înghit cuvinte nemestecate. Să
le rumeg. Să mă întreb, să cercetez, să fiu curios și să nu îmi însușesc „pe
dinafară” idei de-a gata, pe care apoi să le reproduc, în timpul vieții mele,
mecanic. Să fiu bun și iubitor de oameni. Lucruri fundamentale pentru oricine e
de bună credință. Așa simt acum...
*
A dobîndit într-un
timp relativ scurt, o puzderie de informații nesistematizate, din varii
domenii, care au mai mult sau mai puțin legătură cu teologia. Și care încă nu i
s-au sedimentat îndeajuns. Faptul că a făcut acea a doua facultate (teologia),
n-a avut darul să o lămurească/dumirească vizavi de multe lucruri delicate ale
propriei sale vieți. Și, atunci, cui prodest? Poate că multe i-au făcut chiar rău,
obligînd-o să învețe pe de rost cuvinte și sintagme care nu-i sînt proprii, învălmășind-o, îndepărtînd-o
de esențe. Nici duhovnicii pe care i-a avut de-a lungul timpul, din cele ce
mi-a relatat și din ce-am simțit eu, nu i-au fost cei mai potriviți. Or fi
avînd ei har și tot ce le trebuie din punct de vedere profesional (condiție
necesară dar nu suficientă) pe care-o practică, dar nu i-au fost, lucru
capital, prieteni. Duhovnicul dacă nu-ți este ȘI prieten, nu te poate ajuta cu
mai nimic. Doar să-ți gîlgîie niște vorbe goale de conținut, precum un medic obișnuit,
care după ce ți-a pus un diagnostic, îți spune ce ai sau n-ai voie să faci și
cum să iei medicația prescrisă. Restul te privește. Duhovnicii nu i-au spus că
tot ce este între ea, și Dumnezeu, nu reprezintă o RELIGIE, ci o RELAȚIE. Una
specială, e foarte adevărat, care printre altele, să o dumirească vizavi de
iubirea ei față de El și viceversa. În schimb, i-au împuiat capul cu tot felul
de locuri comune și stereotipii, folosind acel limbaj de lemn care, din păcate,
s-a împămîntenit tot mai mult în conferințele, predicile și cuvîntările a tot mai mulți
dintre slujitorii bisericii, blocîndu-i accesul la adevăratele valori ale
tezaurului inestimabil al ortodoxiei și al scrierilor teologale (și nu
numai).
*
Așa cum i-am mai spus,
duhovnicii ei ar fi trebuit să-i spună că însuşi Bunul Dumnezeu aprinde focul
iubirii pămîntene dintre un bărbat și o femeie, atîta vreme cît el lucrează
prin noi, oamenii. Prin trimişi. Cel de care te îndrăgostești este, în fond,
trimisul lui Dumnezeu, pe care El ți-l dă numai ție. Iubirea
pe care ți-o poartă un om este un inestimabil dar al lui Dumnezeu. Iubirea
pămînteană dintre doi oameni este o fuziune spirituală, care frizează
transcendentul și am convingerea că ea n-are nicio legătură cu extazul iubirii
de/lui Dumnezeu, care este o cu totul altă formă de manifestare a iubirii... Sigur, se poate opta pentru
una dintre cele două iubiri. Însă ele, pentru mine, n-au legătură
decît, poate, prin faptul că, prin iubirea mea pămînteană (mare, mică, așa cum
o fi ea) pentru ființa iubită, eu pot ajunge la Dumnezeu. În sens invers, nu.
Pentru că, iubindu-L, rămîn acolo, doar cu El. Cu alte cuvinte, prin femeia pe
care-o iubesc, pot ajunge la Dumnezeu dar prin iubirea de Dumnezeu, nu pot
ajunge în veci la iubita mea. De fapt, poate am și ajuns la un Dumnezeu al meu.
Sau sînt foarte aproape. Sau chiar dacă n-am ajuns, L-am identificat, de bună
seamă. Ceea ce nu-i puțin. Pentru mine.
*
Spune Sf. Ioan Gură de
Aur: „Dragostea este bucuria de a face altora bucurie”. Iar părintele Dumitru
Stăniloae: „Iubirea e tare pentru
că poate merge pînă la moarte.” Două splendide apoftegme mai mult decît adevărate și, deci, de necomentat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu