marți, 26 februarie 2019

Suntem foarte aproape, d-aia nu ne vedeţi!


Despre cu totul alte cestiuni arzătoare la ordinea zilei voiam a scrie săptămîna asta. Dar planurile mi-au fost dejucate de articolul unui amic, domnul M.G. M. (și fost coleg de de gazetă, pe vremea cînd trudeam cot la cot și umăr la umăr, la apariția ei săptămînală), Unde sunteţi? Domnia sa, în finalul textului cu pricina, ridică la fileu persuasiv, oamenilor de ispravă ai acestei ţări, întrebarea devenită titlu: «unde sunteţi?» Ei bine, nu voi slaloma „periculos” printre răspunsuri generale la temă, teoretizînd. Au făcut-o alţii înaintea mea cu infinit mai multă aplicaţie (şi acribie)... Voi încerca a răspunde puţin mai altfel, printr-o povestioară...


De ani buni, părinții lui au urmărit, îndeaproape, cu toată atenţia şi grija, devenirea acestui băiuţel, care este şi el unul dintre oamenii tineri, ca mulţi, mulţi alţii din generaţia lui, inteligenţi, competenţi, cinstiţi, oneşti, amabili, educaţi, eficienţi, muc şi sfîrc, cum perfect îi caracterizează prietenul meu, dl M.G.M., în articolul dumisale, pe tinerii din generația sa. Aşadar...
Era la grădiniţă, pe la vreo cinci-şase ani, cînd un prieten apropiat al familiei lui, profesor de chitară clasică, a descoperit, absolut întîmplător, că ăl mic are „ureche” muzicală. Sesizaseră și ai lui acest lucru dar părerea avizată a unui muzician a fost salutară! Le-a recomandat părinților să-l înscrie în clasa întîia, la liceul de muzică din oraşul natal. Zis şi făcut. Însă înainte de asta, princhidelul a fost întrebat dacă i-ar plăcea să cînte la un instrument și dacă da, care ar fi acela. A răspuns fără să ezite: „La vioară!” Părinţii s-au conformat, cumpărîndu-i-o. Habar n-avea el ce-o să „pătimească” din pricina violinei ăsteia! 
Pe la şapte ani, a dat primul examen din multele prin care avea să treacă în viaţa lui, devenind „student la litere”, boboc în clasa întîia, la liceul amintit. Dimineţile la şcoală, după amiezele acasă, studiind la vioară singur sau supravegheeat de profesoara lui. Timpul acordat instrumentului creştea direct proporţional cu progresele făcute: 4-6 ore zilnic! După cîţiva ani de muncă susţinută au început să apară şi primele rezultate: premii la concursuri şi olimpiade naţionale şi internaţionale. Concerte şi recitaluri, acasă sau pe te miri unde. Timp de copilărit? Extrem de puţin spre deloc. În schimb, muncă de sclav la galere. De dimineaţa pînă seara, pentru că tinerelul nu neglija deloc celelalte materii de la şcoală. După o vreme, mai în joacă, mai în serios, a început să compună, pe măsura trecerii timpului apetenţa sa devenind o preocupare extrem de serioasă. A terminat gimnaziul ca şef de promoţie, intrînd primul la examenul de admitere în clasa a IX-a la acelaşi liceu, perioadă în care a început și pregătirea în particular cu şeful (de atunci) catedrei de vioară de la Academia Naţională de Muzică din Bucureşti. Navetă, cel puţin o dată pe săptămînă: pe ploaie, pe vînt, pe ninsoare, pe ger sau caniculă. Din clasa a X-a, la recomandarea maestrului său, s-a mutat cu „arme şi bagaje” la prestigiosul liceu de muzică Dinu Lipatti din capitală, devenind intern, cu program cazon, cu pedagog ziua şi paznic noaptea, cu „profesori pedanţi şi examene grele”, vorba poetului, departe de familie. Timp liber? Aducătorului, bună recompensă... Studiu asiduu, audiţii, ore la școală etc. Doi ani la rînd, lucru aspru în Germania, de „relaxare”, în vacanţele de vară, cu o bursă, într-o orchestră internaţională de tineret... 
A terminat liceul între primii trei şi tot între primii trei a intrat şi la Academie, la clasa de vioară a maestrului său... Cursuri, repetiţii, audiţii, recitaluri, concursuri, olimpiade... Mii şi mii de ore de travaliu abnorm, greu de cuantificat... Cîntări „pe bani” (puţini, foarte puţini, că arta autentică în România „se dă eften” sau moca) în diferite locuri, cu diferite ocazii... Satisfacţii din ce în ce mai puţine (în ciuda disticţiilor şi premiilor obţinute), dezamăgiri tot mai multe şi din toate direcţiile... 
Două evenimente tragice i-au marcat cruda existenţă: la terminarea gimnaziului i-a murit profesoara iar la terminarea facultăţii, asistentul său – un excepţional violonist – s-a sinucis... 
Şi-a susţinut licenţa într-un alt oraş din ţară pentru că la Bucureşti, „maestrul” său (șeful catedrei) le-a dat de înţeles (lui şi colegilor săi de grupă) că trebuie să fie „atenţi” cu „comisia”. „Atenţia” înseamna, aţi ghicit, bani. Mulţi... N-ar fi dat șpagă nici dacă ar fi avut de unde... 
Fotografiile lui Vlad sînt realizate de artistul fotograf Valentin Craina.
Împreună cu prietena lui (colegă de clasă în liceu), violonistă şi ea (şefă de promoţie la Universitatea de Muzică din Braşov), sprijiniţi nemijlocit de familii, au reușit să plece trei luni în Lumea Nouă, printr-un program studenţesc, într-un sejur salutar, desfășurat sub genericul „muncim şi călătorim”. Ţară în care au înţeles, pe viu, printre multe alte lucruri fundamentale, ce înseamnă să fii respectat şi apreciat la adevărata ta valoare, pentru ceea ești și ceea ce faci. Au revenit acasă doar pentru a-şi termina școala şi a-şi primi diplomele de tineri şomeri cu studii academice și unde norocul le-a „surîs”: după un an au cîştigat loteria vizelor. Pînă să emigreze, băiuţelul a mai compus și muzica pentru trei filme artistice. A fost răsplătit, însă cu banii obţinuţi n-ar fi putut să petreacă, singur, o seară la „Casino Victoria”... 

Unde sunt acești tineri acum? Ei bine, prieten drag, o să răspund eu la întrebarea dumitale: la Cambridge (lîngă Boston), statul Massachussets (SUA), unde trăiesc și muncesc (pe bani adevăraţi), de aproape șapte ani, unde-şi vor continua studiile și unde și-au (re)început o altă viaţă (una firească), luată de la zero, alături de alţi tineri (români și nu numai) asemenea lor, veniţi aici pentru că, deocamdată, ţările lor n-au nevoie de ei. 


Răspunsul meu (amar) e doar unul dintre multele posibile.
Nu ştiu însă dacă el va fi şi unul mulţumitor. Mi-ar plăcea să cred că da.
Bogdan Stoicescu
p.s. Băiuţelul din această povestioară este fiul meu, Vlad-Mihai!

p.s. 2 Două din cele trei filme a căror muzică a fost compusă și interpretată de Vlad

O zi bună


Umilință



2 comentarii:

Anonim spunea...

Foarte frumos răspuns dat întrebării prietenului tău. Impresionant. În care mă și regăsesc cumva de vreme e fiica mea apăra patria americană de prin 2000...

Bogdan-Lucian Stoicescu spunea...

Mulțumesc mult, frate Liviule! Am vrut să fiu mai aspru oleacă dar m-am mai domolit pe parcurs... 🙂

Gînduri cu elice

D e multe ori rămîn bouche-bée, nevenindu-mi a crede (însă de cele mai multe ori copleșit fiind de-o mare tristețe!) că unul sau altul dintr...