Constantin Brâncuși
(19 februarie 1876, Hobița – 16 martie 1957, Paris)
 |
* Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu: şi nu îmi mai trebuie decît să întind o mînă spre El, ca să îl pipăi!... Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…
* Am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti.
* Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist;
şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi...
* Deviza mea (de artă şi de viaţă) a fost: totul sau nimic.
|
Sărbătorim discret, așa cum se întîmplă de obicei, la noi, la români, cu marile noastre spirite tuteleare, 143 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor, așa cum pe bună dreptate îl numea – ținînd cont, poate, și de faptul că în limba egipteană vorbită în timpul faraonilor, „sculptor” chiar asta însemna, „creator” – scriitorul și criticul de artă francez Jean Cassou, pe genialul artist român – revendicat de francezi, imediat după moartea sa din 1957, sub numele de Brancusi (cu accent pe prima silabă!) – adică tocmai pe acela căruia îi plăcea să spună despre sine, clar și răspicat: Eu nu mai sînt al acestei lumi: sînt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale!...
(B.-L.S.)
Cîteva dintre „zicerile” lui Brâncuși*
„În timpul copilăriei – am dormit în pat.
În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă.
În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”
„Dumnezeirea este pretutindeni; şi cînd uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi, şi cînd te simţi umil, şi cînd te dăruieşti. Divinitatea rămîne în opera ta; ea este magică... Ei bine, o doamnă de la New York, care a simţit într-adevăr acest lucru, a plîns şi a îngenuncheat în faţa uneia dintre Măiestrele mele.”
„Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decît esenţa zborului! Zborul – ce fericire!...”
„Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerînd fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decît măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămînă şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.”
„Eu nu creez Păsări – ci zboruri.”
„Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim.”
„Coloana infinirii va fi una dintre minunile lumii...”
„Du-te! îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mîinilor deschise. Apoi, înălţîndu-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului...”
„O sculptură nu se sfîrşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal – şi în pămînt.”
„Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină... Linia Mesei tăcerii... vă sugerează curbura închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie...”
„Prefer să creez aceste sculpturi şi să greşesc; decît să nu greșesc şi să recreez pe Venus din Milo - căci Venus din Milo a mai fost creată odată şi este, vai, insuportabil de bătrînă.”
„Oamenii se iau pe ei înşişi chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!... Însă această glorie îşi bate joc de noi, atunci cînd ne tot ţinem după ea, iar de îndată ce îi întoarcem spatele, ea este cea care... aleargă în urma noastră.”
* din „ Aforismele şi textele lui Brâncuşi”, volum îngrijit de Constantin Zărnescu, editura CARTIMPEX Cluj, 1998
