Gînduri în fuior

Citesc nu-ştiu pe unde despre planta numită „pipirig” şi gîndul mă duce, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în „Amintirile” sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la „pipirig” („ţipirigul”, „capu-cîmpului” sau „iarbă de cositor” cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică... În satul din Dîmboviţa al bunicilor mei materni i se spunea rogoz sau papură rotundă… Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi „spetează”, mai cu seamă atunci cînd îmi confecţiona zmeele, cînd pregătea „scheletul” acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel lipici din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau etamină apretată) dreptunghiulară, de care apoi agăţa în locurile doar de el ştiute sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…