Filmoteca de dinamită

Secretele uitate ale Bibliei

Gîndul zilei

„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. 

Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.”

Eugen Ionescu

Haihui printre imagini

„Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani,

 devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. 

Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.”

George Enescu

George Enescu (aici la vârsta de 67 de ani),

 într-o fotografie realizată de celebrul artist fotograf american Irving Penn, pentru revista „Vogue” (1948). 

Memento

67

Prietenia nu poate rămîne deplină și desăvîrșită decît între cei desăvîrșiți și cu aceleași virtuți, pe care aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată...
Sf. Ioan Casian

Deunăzi, un foarte drag inimii mele prieten (de-o viață), a împlinit șaizeci și șapte de ani. 

O viață!, vor exclama admirativ unii... 

Vîrsta deplinei maturități, ar considera-o alții, folosind o sintagmă prea mult uzitată...
A doua tinerețe, ar mustăci ăi mai optimiști...

Prima bătrînețe, ar zîmbi amărui, din colțul buzelor, ăi mai sceptici...

Sigur, îmbătrînim și, de multe ori, lucrul acesta ni se pare a fi, printre multe, multe altele, la fel de puțin plăcut și groaznic de plictisitor... 

Da, dar pe de altă parte, așa cum ar spune George Bernard Shaw, îmbătrînitul ăsta al nostru este singurul mod prin care putem avea o viață lungă!

p.s. Au trecut doi ani de cînd am scris aceste rînduri pentru prietenul meu... Le așez aici, cu infinitezimale modificări (exclusiv de formă), constatînd faptul că nu și-au pierdut absolut nimic din rostul și prospețimea lor... Pentru că habar n-am cînd și cum au trecut acești ani...

Dar oare chiar au trecut? Dacă stau bine și mă gîndesc, cred că nici n-au trecut, pentru că nu timpul e acela care trece, ci însăși viața noastră... Da, dar ce frumos trece ea, viața asta a noastră, cu bunele și relele ei, cînd inima ți-e locuită de oameni nepereche... 

Încă o dată, din inimă, la mulți ani, Mihai! 

Te îmbrățișez cu drag și dragoste frățească! 

Doamne ajută!

 Cu trei dragi prieteni: pictorul Valter Paraschivescu, regizorul Mihai Vasile & prozatorul  Ioan Mihai Cochinescu

Haihui printre cuvinte (...și sunete)

Vorbeam cu cineva, un fost amic (intelectual subțire, de felul lui), mai demult, despre premiul Nobel pentru literatură, luat de Bob Dylan... 

Omul nu știa prea multe despre el, doar faptul că e un „cîntăreț”. Și mai auzise dumnealui de cîteva dintre „melodiile” sale, printre care, evident, trona și Vînare de vînt/ Blowin In The Wind, acel adevărat „imn” al generației Flower Power... 

Nu știa, deci, mare lucru dar se afla în treabă, vorbind... (în deplină consonanță cu geniala sintagmă a lui Țuțea: „Aflatul în treabă ca metodă de lucru la români”)

Omul meu, care-mi fusese drag pînă atunci, se arăta oripilat la culme de opțiunea Fundației „Nobel” de a acorda unui „muzicant” un premiu pentru literatură... Și-mi mai spunea, ca pentru el, retoric și ușor zărghit că, în balanță, trăsese mult, probabil, mai ales faptul că „americanul” e evreu (Bob Dylan, pe numele său de botez, Robert Allen Zimermann)... 

I-am spus omului acestuia (cu care, după această scurtă discuție, din nefericire pentru mine, mi-am încheiat conturile) că Bob Dylan nu este un „muzicant” ci un uriaș muzician, poate unul dintre cei mai importanți ai zilelor noastre, dar care, mai presus de orice, este un mare poet, care se folosește de muzică, în cîntecele (nu „melodiile”) sale, într-un mod fabulos și extrem de original – ca și Leonard Cohen (alt evreu, dar canadian!) sau ca mult mai tînarul dar excepționalul muzician, evreu get-beget, Asaf Avidan – pentru a-și recita versurile minunate.

Întru dumirire deplină, ca o confirmare, dacă mai era cazul, a celor mai sus spuse, m-am oprit doar asupra piesei One too manny mornings (excepțional tradusă și adaptată în românește de Alexandru Andrieș, un alt muzician tare drag inimii mele, cu titlul Poate mîine)...

À bon entendeur, salut!

***

Nu sunt cîinii care latră, nu e luna care tace,

Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace

Dacă vii în astă seară, tot aici mă vei găsi, 

O să-mi zici iar „bună seara”, eu n-am să-ți răspund, să știi...

E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,

O să se uite după tine, cînd dimineață o să pleci,

Seara îmi vei povesti cum ai roșit cînd te-a văzut,

Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Trenurile care pleacă sînt aceleași care vin,

Gara e o simplă gară, doar orașul e străin.

Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,

Însă mîine-i prea departe, astăzi prea aproape-ți stau...

Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,

Pînă să-ți ating obrazul, o să mai apună-un veac,

Și-o să am în loc de oase, doar petale de cais,

Tu și-atuncea vei fi tînăr, eu voi fi și-atunci un vis...

Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,

Înapoi a rămas cerul, și-nainte-i doar asfalt... 

Buza ta avea la colțuri, picături curate,

Dacă mi-ar fi fost doar sete, și tot le-aș fi băut pe toate.

Nu e luna care tace, nu sunt cîinii care latră,

Nu sînt pașii tăi cei care se apropie de poartă...

Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,

Și-așa-i fiecare seară, și-așa-i fiecare zi...

Down the street the dogs are barking

And the day is getting dark

As the night comes in a-falling

All the dogs will lose their bark

And the silent night will shatter

From the thoughts inside my mind

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

At the crossroads of my doorstep

My eyes, they start to fade

And I turn my head back to the room

Where my love and I have laid

And I gaze back to the street

The sidewalk and the sign

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

It's a restless hungry feeling

That don't mean no one no good

When everything I'm saying'

You can say it just as good

You were right from your side

But I was right from mine

We're both just one too many mornings

And a thousand miles behind

Haihui printre cuvinte

Îndrăgostita

Da, alunec și mi-e dor de tine

și mă pierd din mâini pe mine,

nesperînd că voi putea să-nfrunt

tot ce, ca din partea ta îmi vine

grav, și neclintit, și ne-ntrerupt.

...alte vremi: O, cînd eram doar una,

de nimic chemată și trădată, 

liniștea-mi era a pietrei, toată, 

râul peste ea șoptind întruna.

Dar acum, în astă primăvară, 

lin m-a frînt ceva întâia oară

din prea sumbrul an necunoscut,

și ceva mi-a dat sărmana-mi viață

caldă-n mîini cuiva ce ieri la față

și-n adîncul meu nu m-a văzut.

Rainer Maria Rilke

(„Opera poetică”, ed. Paralela 45, Pitești, 2007; trad. din limba germană de Mihail Nemeș)

Haihui printre imagini (...și sunete)

Maia Plisețkaia

(1925-2015)

Înregistrare din 1976, la Teatrul „Royal de la Monnaie”, Bruxelles, cu ocazia Festivalului „Fête de l’Humanité”. Într-o zi de 22 noiembrie 2007, murea, la vârsta de 80 de ani, Maurice Bejart, considerat coregraful secolului XX.

Bolero  

Maurice Ravel

(coregrafie: Maurice Béjart)

Întrebarea zilei

Dacă avem cruciulițe, iconițe, un flaconaș cu mir și ceva tămîie în mașină, mai avem nevoie de cauciucuri de iarnă?

Haihui printre sunete

Loedestar Trio

Erik Rydvall - nyckelharpa (Suedia)

Olav Mjelva - hardanger fiddle (Norvegia) Max Baillie - violin (Anglia)

„Momente de prietenie”

Eu asemui acest Facebook (prin cotloanele căruia mă preumblu de aproape 10 ani) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la Moşi) din buza mării dar, mai presus de orice, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, iubesc marea singuratică, tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Cît despre „prietenii feisbucişti” (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi pentru mine prietenii adevăraţi reprezintă cu totul şi cu totul altceva, adică sînt o specie aparte, rară, pe cale de dispariţie, precum caprele negre, la noi, la Romanela), ca şi amicii din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, aşa cum au apărut. Uneori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din „cartea de imobil” a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. Sau, vorba maestrului Ştefan Iordache: „Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.”

Gînduri în fuior

Citesc nu-ştiu pe unde despre planta numită „pipirig” şi gîndul mă duce, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în „Amintirile” sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la „pipirig” („ţipirigul”, „capu-cîmpului” sau „iarbă de cositor” cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică... În satul din Dîmboviţa al bunicilor mei materni i se spunea rogoz sau papură rotundă… Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi „spetează”, mai cu seamă atunci cînd îmi confecţiona zmeele, cînd pregătea „scheletul” acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel lipici din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau etamină apretată) dreptunghiulară, de care apoi agăţa în locurile doar de el ştiute sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…

Haihui printre imagini

Oamenii îmbrăcați în haine foarte scumpe, ni se vor părea de mare succes, asta pînă în clipa în care vom descoperi că lucrează pentru oameni îmbrăcați în tricouri și blugi... 

Maestre Brâncuși, sunteți pe recepție?

Gînduri răsucite

„D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe știinţe nefolositoare… fost bibliotecar cînd a și prădat biblioteca, fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas, și al altor jurnale necitite colaborator.” 

Mihai Eminescu 

(în <Manuscrisul 2256>, apud. C. Noica, „Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești”,

 București, Ed. Eminescu, 1975).

Haihui printre cuvinte

Despre civilizaţia urmei

Vocaţia monumentală e rară în cultura română. Nu suntem un popor bine situat într-o civilizaţie a urmei. Nu iubim arhiva, nu ştim să colecţionăm rădăcinile. Cu trecutul, inclusiv cu cel cultural, suntem în relaţie tensionată, cînd nu ne ignorăm reciproc. Suntem etern începători, iubim, în mod concis, lucrurile noi  suspendate. Nu ştim continua mari proiecte abandonate, din felurite grave pricini, istoria culturală ne e plină de cioturi care n-au fost păduri şi de ruine care n-au fost niciodată ziduri. (…) bibliotecile sunt locuri fondatoare, arhiva e o colecţie de urme, dicţionarele, biografii deschise.

Irina Petraş 

(„Dicţionarul biografic sau despre singurătate” în „Apostrof”, nr. 12, 2006, p.10)

Scrisori intersectate*

În apartamentul din strada unde-mi locuiau părinții, în camera mea, în biroul meu, se află scrisorile tale către mine. Da, acelea de demult. Acum cîteva săptămîni, mama le-a găsit şi, curioasă din fire, le-a citit (sper să nu te superi că şi-a băgat nasul prin ele). Mi-a spus că m-ai iubit foarte mult iar eu i-am răspuns că nu este adevărat, pentru că dacă ar fi fost aşa, tu ai fi trecut peste toate obstacolele şi am fi rămas împreună. Am fi fost, aşadar, fericiţi. Fericirea. Da. Dar ce-i fericirea? Am cunoscut un alt fel de fericire dar care nu-i ca asta despre care-ţi vorbesc acum. Şi care, atunci cînd nu-i în mine, mi se pare că totul n-are niciun sens. Aş fi infinit mai fericită dacă mult mai mulţi oameni ar cunoaşte această fericire. Îi mulţumesc mult lui Dumnezeu pentru copilul meu.ď Uneori m-aş duce pe un vîrf de munte, că e mai aproape de cer, de adevărata fericire, pe care mi-aş dori ca Bunul Dumnezeu să o dea cît mai multora. Eh, ar fi multe de spus... Ce a fost a fost. Mult mai important este ce va să fie. Să nu mai vorbim despre ce a fost... 

După ce mi-ai vorbit data trecută despre casa de pe deal, am avut un vis ciudat, în care ajunsesem acolo iar tatăl tău – Dumnezeu să-l ierte! – mă aştepta în prag şi mi-a dat cheia de la uşa acelei case, după care a dispărut brusc. Eu am crezut, iniţial, că e clădirea unui spital vechi, probabil pentru că tu îmi spuseseşi că eşti bolnav. Despre casa din vis îţi pot spune doar că avea ferestre foarte mari, larg deschise şi cu perdele albe. Avea în jurul ei un gard foarte înalt şi la ea se ajungea pe un drum îngust, sau mai bine zis o cărare. Am înţeles că nu este gata, însă ea aşa mi-a apărut mie în vis. Îţi spun toate acestea pentru că visele mele au legătură cu ceva ce se va întîmpla în timp. (Daria către Toma)

La lectrice...

 Aşa crezi tu? Să-ți spun o banalitate: io cred că nu există prezent fără trecut, cum nici viitor fără prezent... Pentru mine cel puţin. Mama ta cred că are perfectă dreptate însă dumneaei sigur nu ştie (că n-are de unde) şi probabil că nici tu nu mai ştii, că mă locuieşti şi-acum. Poate tocmai de aceea trecutul este foarte important pentru mine. Îmi fac curaj (încă n-am reuşit pînă acum) să-ţi trimit un text la care ţin enorm şi din care vei afla ce însemni pentru mine şi care este locul pe care-l ocupi în viaţa mea. Nu ştiu cît şi dacă mă surpinde faptul că mama ta a citit scrisorile. În schimb, m-ar interesa să ştiu de ce le-ai păstrat atîta amar de vreme. De ce? Am cîteva cărţi la care lucrez acum şi care-s foarte importante pentru mine. Însă n-am liniştea necesară pentru a le termina. Şi mie mi-ar plăcea să mă sihăstresc undeva mai aproape de cer (există un astfel de loc, ţi-am mai spus cîte ceva despre el dar nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să isprăvesc acea căsuţă pornită cu ani în urmă printre dealurile de acolo) unde să mă retrag cu cărţile mele, în care, fără excepţie şi tu eşti prezentă. Pentru că aşa cum frumos spunea un bun prieten, io sînt cărţile mele. (Toma către Daria)

* Fragment din volumul Viața obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în lucru.

Gînduri printre rînduri

Juan Villoro

Citesc un splendid text semnat de Juan Villoro (în Lettre Internationale, nr. 59, toamna 2006), „Cuba – în ce direcţie o va lua timpul?” în care reproduce integral un splendid poem aparţinînd lui Antonio José Ponte („Vieţi paralele - Havana 1993”). Transcriu un vers frumos din acest poem: Ca şi cum lumina ar fi plecat cu o plută... 

Întotdeauna cînd găsesc astfel de minunăţii, îmi vin în cap cuvintele lui Paul Valéry: Quand le vers est très beau, on ne songe même pas à comprendre („Cînd un vers este foarte frumos, nu ne mai batem capul să-l înțelegem...”)... 

Apoi, Villoro, spre sfîrşitul eseului, cu gîndul, desigur, la Mexicul natal: Dacă vrei să cunoşti o ţară, trebuie să ştii de ce se rîde în acea ţară. 

Perfect adevărat. Cu condiţia ca acea ţară să nu rîdă ca proasta-n tîrg – cum ar fi zis bunică-mea, Dumnezeu s-o aibă-n pază!, cînd, ţînc fiind, rîdeam fără motiv – aşa cum bag de seamă că se întîmplă tot mai des, în ultima vreme, cu Romanela noastră...

Haihui printre sunete

Gîndul zilei

Dacă o întîmplare este de la Dumnezeu și tu o treci cu vederea din precauție duhovnicească,

 atunci Bunul Dumnezeu va găsi o modalitate mai evidentă pentru a-ți vorbi.

Sf. Paisie Aghiorîtul

Gînduri în fuior

Despre copii și îngeri...

Se spune că atunci cînd moare un bărbat, se prăbușește un arbore...Dar atunci cînd moare un copil, oare ce se întîmplă?... Un bătrîn călugăr mi-a răspuns, demult, cu ochii triști și vocea șoptită, că atunci cînd moare un copil, mulți spun că se naște un înger... Dar nu era sigur, totuși, nici de acest lucru, deoarece acest cumplit de trist fapt de viață, vine în continuarea ideii biblice, că păcatul adamic îi atinge și pe copii, fiindcă atît moartea fizică cît și cea spirituală, nu sînt altceva decît rezultatul păcatului originar al primului om... Niciunul dintre noi toți aceia care ne naștem , din clipa în care venim pe lume, nu sîntem nevinovați în fața lui Dumnezeu, mi-a mai spus bătrînul, reproducînd-mi un verset dintr-un Psalm al lui David (Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea), îndemnîndu-mă, blajin, să mă aplec cu toată înțelegerea, cu inima și cu gîndul, cît de mult pot, asupra lui...

Fra Filippo Lippi
(c. 1406, Florența - 1469, Spoleto)
 Feciora cu pruncul și doi îngeri 
(c.1465, tempera pe panel, 95 x 63.5 cm, Galleria degli Uffizi, Florence

L-am întrebat, apoi, dacă nu cumva Dumnezeu comite o nedreptate față de viața unei ființe neajunse la vîrsta responsabilității depline (adică neajunsă la credinţa că Dumnnezeu îi mîntuieşte pe toți aceia care mor înainte de a ajunge la capacitatea de a lua o decizie întru Hristos) și care, deci, neofensînd în nici un chip sfințenia Sa, nu poate primi de la El iertarea prin Hristos. Singura care, în fond, certifică neprihănirea... M-a privit cu bunătate și îngăduință, mai spunîndu-mi doar atît: Dumnezeu aplică ispăşirea lui Hristos pentru păcat şi copiilor mici, din moment ce ei nu sunt capabili mintal să înţeleagă starea lor păcătoasă şi nevoia lor de Mântuitor, însă, din nou, nu putem fi fermi... Dar, de un lucru putem fi siguri: Dumnezeu este iubitor, sfânt, plin de îndurare, drept şi milos. Tot ce face El este întotdeauna drept şi bun...

Deși au trecut ani buni de cînd am primit aceste adevărate cuvinte de folos, ori de cîte ori aflu despre moartea unui copil (cum mi s-a întîmplat chiar deunăzi) și trăiesc devastatoarea suferință pricinuită părinților lui dar și tuturor acelora care l-au iubit, încerc să-mi reprim revolta, spunîndu-mi doar că dacă Bunul Dumnezeu a îngăduit să se întîmple un asemenea fapt, de neînțeles pentru mine, păcătosul, el are, totuși, un rost...

Cartea precum femeia...

Dezgoliri
© Ștefan Abageru  

Pot lua cu mine un tablou valoros dintr-o simeză, doar via ochii minţii. O carte de hîrtie, din fericire, o pot purta şi altfel: în buzunar sau în ghiozdan. Nu ştiu de ce, acest gînd mi-a amintit de „451 Fahrenheit”, splendidul roman-parabolă al lui Ray Bradbury. Cît despre filmul omonim, io, unul, l-aş proiecta în şcoli măcar o dată pe trimestru (sau semestru) tinerimii studioase. Nu cred în teoria fatalistă a dispariţiei cărţilor de hîrtie, nici chiar dacă civilizaţia noastră (cu bunele şi relele ei), la un moment dat, ar sucomba. Cărțile vor dăinui, indiscutabil. Sînt extrem de puține lucruri pe lumea care pot echivala plăcerea extatică (y compris tactilă, olfactivă ori de altă natură), pe care mi-o produce lectura unei cărți de hîrtie. Pentru că o carte frumoasă este aidoma unei femei frumoase. 

Ce tristă și fără de noimă ar fi lumea fără cărţi şi femei!

Sting & Police

Memento. „Paradoxul Cohen”

Leonard Cohen
(24 septembrie 1934, Montreal, Canada - 7 noiembrie 2014, Los Angeles) 

„În ceea ce mă priveşte, sunt un cohenian mediocru. 
Posed albumul Ten New Songs şi o antologie Grand Collection de 16 piese, cele mai multe de pe albumele I'm Your Man (6) şi New Skin For The Old Ceremony (4). Fireşte, am şi cele două romane ale sale publicate de Editura Polirom (Joaca preferată şi Frumoşii învinşi). Chiar în momentul în care scriu aceste rânduri ascult piesa A Thousand Kisses Deep şi îmi dau seama că îmi place foarte mult fără a fi în stare să motivez de ce. Linia melodică este simplă şi repetitivă până aproape de monotonie. Vocea devitalizată, de bas obosit, a lui Cohen întăreşte impresia de monotonie, dar sugerează şi o nuanţă de mister. Ea sună ca o incantaţie, ca un mesaj pentru iniţiaţi, ca ceva ce trebuie înţeles dincolo de cântecul propriu-zis. Versurile, fără a fi geniale, sunt peste nivelul textelor create pentru a însoţi linii melodice, de aici poate sentimentul de profunzime, de esenţial pe care îl oferă cîntecele lui Cohen. 

A Thousand Kisses Deep 

(poem recitat de Leonard Cohen)

Una peste alta, muzica lui Cohen este o combinaţie inimitabilă de oboseală şi mister, de virilitate melancolică (dacă există aşa ceva) şi poezie, de monotonie a interpretării şi repetitivitate a liniei melodice. (...) 

Traducerea lui Mircea Cărtărescu din lirica lui Leonard Cohen este corectă şi ea reprezintă un eveniment în sine. Mircea Cărtărescu este unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi, de aceea, traducerea realizată de el nu poate trece neobservată. Trebuie spus însă că ea nu produce o mare revelaţie privind calitatea poetului Leonard Cohen. Celor familiarizaţi cu interpetarea dată de Cohen unor piese precum The Future sau Everybody Knows li se va părea cu siguranţă ciudat să citească doar versurile, şi încă în versiune românească. În absenţa muzicii şi a sonorităţilor limbii engleze, aceste versuri sună straniu, chiar dacă Mircea Cărtărescu urmează pas cu pas, conţinutul original: Toată lumea ştie că acu-i momentul/ Toată lumea-aşteaptă semnul nevăzut,/ Toată lumea ştie că războiu-i gata,/ Toată lumea ştie că cei buni au pierdut./ Toată lumea ştie că jocu-i trucat/ Săracu-i sărac şi bogatu-i bogat,/ Ai o şansă la mie,/ Toată lumea ştie. (Toată lumea ştie, p. 277) 

Tudorel Urian 

Eveniment editorial. „Zece dintr-o sută-Cartea sunetelor”

La aniversare

Anul acesta am împlinit 10 ani de existenţă virtuală şi 5 ani de la prima noastră publicaţie tipărită. Trilogia noastră, compusă din volumele Arta sunetelor, Culorile sunetelor şi Bucuria sunetelor, a adus în atenţia cititorilor muzici şi fapte, stări de spirit şi recompense, graţie şi statornicie, în fine, bun-gust şi sinceritate. În aceste zile, când miştoul este ridicat la rang de artă, iar evaziunea devine meserie şi nou mod de trai, redacţia noastră îşi continuă demersul educaţional şi vă (re)aduc în prim-plan bogăţia muzicii care nu moare. Cele două volume ale cărţii de faţă aniversează zece ani de artasunetelor.ro într-un secol de normalitate statală. [...]

Cartea Sunetelor - Zece dintr-o sută încununează efortul nostru comun pentru păstrarea acestor valoroase articole publicate în spaţiul virtual efemer al revistei noastre. De aceea, pentru primul volum am selectat, în mod echitabil, pe cât posibil în ordinea cronologică a apariţiilor, zece recenzii ale concertelor vizionate în ţară sau în afara ei, cronici ale unor discuri româneşti de referinţă, câteva comentarii asupra cărţilor româneşti apărute în special după ‘89 şi doar câteva interviuri moralizatoare (din lumea sunetelor, dar şi din lumea filmului). Între 2008 - 2018, Jan Ghimpeţeanu, administratorul site-ului nostru, a postat şi gestionat pentru noi toţi, toate anunţurile, articolele, recenziile, comentariile, cronicile şi fotografiile, în mod gratuit, şi se cuvine să-i mulţumim înzecit pentru această generoasă performanţă. Coordonatorii acestei antologii aniversare sunt: Ioan Big, Radu Lupaşcu şi Gabriel Petric.

Cartea sunetelor - Zece dintr-o sută pune accent pe talent şi diversitate. Mulţi dintre noi suntem şi colecţionari incorigibili şi ne putem lăuda că am înţeles un pic mai bine cum stă treaba cu valoarea şi durabilitatea în arta sunetelor. Nu ne-am născut învăţaţi, desigur. Odată cu voi am ascultat şi citit despre toate cele bune din această lume, noi şi vechi deopotrivă, şi am judecat prin puterea raţiunii dobândite actul muzical, de sine-stătător sau în ansamblul lui. Vă rămâne dumneavoastră, cititorilor, posibilitatea de-a distinge şi a proba onestitatea de care am dat dovadă fiştecare dintre semnatari. Demersul nostru nu poate umple acest imens gol de publicistică muzicală, de care România ar fi avut mare nevoie, cel puţin în primii ani de libertate. [...]

În ordine alfabetică, le mulţumesc cu reverenţă tuturor redactorilor şi fotografilor, fără aportul cărora această revistă şi aceste cărţi nu ar fi existat: Liviu Antonesei, Ioan Big, Radu Birişteică, Denis Dinulescu, Mircea Giurgiu, Teodora Ionescu, Ovidiu Moldovan, Gabriel Petric, Valentin Radu Cantacuzu, Emil Răducanu, Nelu Stratone, Dumitru Ungureanu, Florin-Silviu Ursulescu şi Silvia Big, Tudor Macovei, Răzvan Nedelcu, Gabriel Olteanu, Radu Pencea, Adrian Mociulschi, Genu Ariseanu, Cristina Marin.

Un volum pentru centenar

Aniversarea noastră, de zece ani de revistă virtuală Arta Sunetelor, a picat bine. Un centenar omagiat şi de noi, dintr-un punct de vedere uitat de mulţi, şi anume cultura muzicală. Aşa cât a fost ea, şi în atât de puţine feluri auzită şi difuzată, muzica neamului nostru din sud-estul Europei trebuie cunoscută de urmaşii noştri şi, de ce nu propagată peste vreme. Sunt de acord cu UE şi valorile ei, însă fiecare, între graniţele sale, îşi educă populaţia, în special, cu propria identitate muzicală, cu excepţia unor rătăciri sonore, ce nu pot fi incluse în arta sunetelor. Şi nu mă refer la manele. De ce se risipeşte leul românesc afară din ţară pe drepturi de autor şi de ce nu ne cultivăm artiştii noştri, indiferent în ce stil muzical se îndreaptă aceştia? De ce? Îi obligă cineva pe francezi, italieni, germani sau englezi să facă asta? Categoric, nu. Au conştiinţă naţională şi ataşament pentru ţară şi neam. Îşi promovează, prin lege, în primul rând muzica lor şi în limba lor şi îşi instruiesc poporul şi în alte direcţii muzicale. Spun instruiesc în sensul normal al cuvântului, la ei existând biblioteci de sunete, cataloage de muzică, dicţionare şi alte cărţi sau publicaţii specializate în acest domeniu. La radio şi televiziune, oferta este diversă, iar acum, de când cu mediul on-line, puteţi cerceta şi vă puteţi desfăta cu arta sunetelor de pretutindeni.

Povestea prezumtivă a generalului Manole Ben Manole (şi a soţiei lui, Florica) este descrisă de scriitorul Denis Dinulescu în disertaţiunea Sound Of Silence, care ne oferă, un răspuns pertinent la întrebarea: De ce face mămăliga cocoloaşe?

Povestea imnurilor româneşti este elaborat conturată de profesorul, criticul şi istoricul literar, publicistul Ilie Rad, de la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Cel mai captivant prezentator al jazzului de la noi, Florian “Moşu” Lungu, ne devoalează în exclusivitate şi în premieră pentru fanii jazzului, primul capitol din cartea domniei sale, O istorie a jazzului în România, o amplă lucrare cu caracter enciclopedic, în curs de apariţie.

În eseul Diseminând estetica jazzului, scriitorul, jazzologul şi diplomatul Virgil Mihaiu ne descrie rodnica ispravă a cursului său, de la Academia de Muzică G. Dima din Cluj, demersul distinsului profesor aflându-se în cel de-al douăzeci şi unulea an de existenţă.

Binecunoscutul lider al trupei BEGA BLUES BAND, profesorul şi muzicianul, Johnny Bota, rememorează în articolul său Jazzul şi timişorenii istoria cluburilor, a muzicienilor şi a trupelor din oraşul de pe Bega. O frumoasă şi amplă naraţiune despre istoria jazzului timişorean.

Plai cu blues, mioriţe şi feţi-frumoşi este prima parte a mini-istoriei bluesului din Bucureşti. Cluburi şi trupe reamintite de cei ce-au fost contemporani cu întâmplările din underground (dedic acest episod celor doi prieteni, dispăruţi fulgerător dintre noi, în această  toamnă, Corneliu Tudor şi Ovidiu Nazarie).[...]

Pentru mulţi dintre noi, Cornel Chiriac a fost călăuza unei generaţii. Radu Nicolescu ne spune povestea sa şi aminteşte tineretului de al nostru dascăl din eter într-ale muzicii care nu moare.

Din Timişoara, Mimo Obradov ne explică de ce Spiritul radioului oferea “o imagine mult mai amplă și spațiu pentru visare“.

Ironia fină, suficient de corosivă, cu care, prietenul sunetelor alese, Emil Răducanu, ne prezintă Rockul românesc dintre furcile caudine ale casei de discuri Electrecord, - singurul moştenitor al zestrei muzicale din perioada comunistă -, va face deliciul partizanilor bunului-simţ muzical şi va face să pălească orgoliul nemulţumiţilor. [...]

Gabriel Petric face o relevantă incursiune în istoria unui brand românesc, Fabrica de instrumente muzicale de la Reghin, HORA, cea mai mare firmă producătoare de instrumente muzicale din lemn din Europa.

Eseul, Cal măiastru, al prolificului scriitor şi critic, dr. în arte Grid Modorcea, întăreşte în noi iuţirea de sine, acel sentiment naţional pe care autorul l-a descoperit ca fiind parte din esenţa călătoriei muzicale peste veac a maestrului Gheorghe Zamfir.

A venit rândul lui Ioan Big să (ne) omagieze personalitea unui geniu, Maria Tănase, "Una dintr-o sută… de milioane“, o sinteză realizată cu (mult) discernământ şi trei incitante interviuri cu: maestrul Viorel Cosma, regizorul Radu Afrim şi muzicianul Vlaicu Golcea.

Modă şi jazz simfonic interbelic. Interviu cu Gaby Michăilescu despre surprinzătorul Sergiu Malagamba, realizat de poetul, scriitorul, arhivarul şi editorul Fabian Anton.

Ineditul unei sincere mărturisiri. Iulian Ignat realizează un interviu deosebit de interesant cu Ehsan Mashadi, intitulat Muzică pe ascuns şi care dezvăluie dragostea unui iranian pentru muzica lăutărească.

Un foarte aşteptat articol, despre un “gen muzical vocal instrumental, dramatic amplu, cu caracter popular, care îmbină muzica de divertisment cu tradiţia muzicală a operei şi operetei europene“, reuşeşte profesorul, inginerul de sunet şi muzicianul, Dan Spînu. Musicalul de la divertisment la manifest social este aproape o temă de doctorat.

Capodopere în dialog - Cream - Farewell Concert este o (altă) premieră în publicistica muzicală românească, de care se fac “vinovaţi”: subsemnatul împreună cu profesorul, muzicianul şi echinoxistul Gabriel Petric.

Traducerea şi adaptarea unui interviu cu celebrul Frank Zappa este deosebit de bine săvârşită de arhivarul muzicii de valoare, Bogdan-Lucian Stoicescu. Zappa şi mai cum? este titlul unei contemplaţii asupra creaţiei unui muzician fără egal.

Tema pe care i-am propus-o lui Marius-Christian Burcea, Muzica electonică versus new age, l-a stârnit în mod pozitiv, drept care puteţi lectura o autentică expunere despre două genuri muzicale ce se întrepătrund constructiv în ambele sensuri ale progresului muzical.

Încântătorul poem Eram tineri… A Rock Ballad, din finalul antologiei este scris de poetul Liviu Antonesei şi are un preambul consemnat de eseistul şi editorul Sorin Antohi intitulat Balada bovarismului contracultural Pornind de la un poem al lui Liviu Antonesei.[...]

Arta Sunetelor înseamnă pentru noi, cei care o slujim, Frumos, Adevăr, Spirit și Suflet îngemănate.

Le mulţumesc, cu veneraţie, tuturor redactorilor, colaboratorilor şi fotografilor, fără aportul cărora această antologie aniversară, nu ar fi existat! Zece dintr-o sută - Cartea sunetelor nu ar fi văzut lumina tiparului fără aleasa generozitate a inimosului prieten al Artei Sunetelor, Tudor „Puiu”, „Doru”, „Peter” Pop, camaradul escapadelor noastre duminicale şi al neuitatelor întâlniri din lumea bluesului, jazzului şi rockului de la noi.

Radu Lupaşcu

(extrase din antologia aniversară Zece dintr-o sută - Cartea Sunetelor, 2018)

Gîndul zilei

Grafică de Marian Avramescu

„Un lucru pe care l-am învățat în tinerețe, a fost că prietenii te pot dezamăgi mai mult decît dușmanii. Alt lucru învățat atunci a fost că în momentele cruciale, rămîi singur.” 
Regele Mihai I