Refugii estivale (12)
 |
| Dej în anii tinereții „revoluționare” |
Aşadar, la finele episodului trecut, spuneam că povestea lui Vasile
Roaită încheiată cu moartea „eroului”(astăzi definitiv uitat) de la atelierele Griviţa , n-avea cum să reziste la infinit, pentru simplul fapt că era o...
fantasmagorie! Încă din timpul în care ţara îl avea în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej
(liderul comunist al României din 1948 pînă la moartea sa survenită în 1965) se
ştia foarte bine că adevăratul om care trăsese sirena atelierelor fusese un
oarecare Constantin Negrea* şi nu Vasile Roaită. După moartea lui Dej, cercetările de arhivă au scos la
lumină adevărul şi anume faptul că Vasile Roaită fusese lovit din greşeală de
un glonţ care ricoşase şi că, de fapt, junele cazangiu erau un turnător ordinar
al Siguranţei - cum îndeobşte era cunoscută în perioada interbelică Direcţia
Generală a Poliţiei de Siguranţă a Statului, cu rol de a apăra statul din punct
de vedere informativ – care fusese infiltrat printre muncitori. Însuşi
Constantin Negrea a fost acela care a mărturisit faptul că, în anul 1944, Dej
şi Chivu Stoica (un alt lider comunist marcant) l-au rugat să renunţe la „meritul”
său în favoarea lui Roaită, deoarece un erou mort era mult mai de folos
propagandei regimului care urma să preia puterea, decît unul viu! Astfel a fost
fabricat unul dintre simbolurile proletariatului, făcut utecist post-mortem în
anul 1948, al cărui nume a fost purtat mult timp de mai multe localităţi
(printre care şi de staţiunea maritimă devenită ulterior Eforie-Sud, ex-Carmen
Sylva, din 1950 pînă în 1962) sau de unele instituţii precum spitalul
bucureştean „Vasile Roaită”, numit ulterior „Griviţa”, astăzi „Sfînta Maria”.
(va urma)
© Bogdan-LucianStoicescu
N.B. Le
mulţumesc pentru faptul că există şi că fac parte din viaţa mea şi îi rog din
suflet să rămînă aşa cum îi ştiu şi acolo unde le e locul, celor care, de-a
lungul vremii, au continuat să mă beştelească, să-mi frece ridichea, să mă
enerveze, să mă vorbească de rău, să mă tacă de bine (vorba unui amic), să-mi
bage ştăngi, etc. etc. etc. dar cu asupra de măsură le mulţumesc celor care,
din timpuri imemoriale, ocupă un loc privilegiat în inima mea, încăpăţînîndu-se
să-mi rămînă statornici prieteni (şi fideli cititori), în ciuda tuturor
vicisitudinilor vremurilor prin care trecem. Atît fără primii dar mai ales fără
ultimii, viaţa mea chiar că n-ar fi avut nici un chichirez. Aşadar, tuturor,
fără osebire, Bunul Dumnezeu să
le dăruiască sănătate, bucurii şi, întru toate, bună sporire și împlinirea
dorinţelor! Iar unuia dintre statornicii şi extrem de atenţii mei lectori, care
m-a întrebat cu ceva timp în urmă (şi căruia-i cer iertăciune pe această cale pentru,
sper, pardonabila întîrziere cu care îi răspund) dacă nu cumva aceste refugii
estivale ale mele sînt, de fapt, un singur refugiu pe planeta de mult dispărută
a copilăriei mele, îi mulţumesc pentru fineţea şi corectitudinea observaţiei,
îi sărut fruntea inimii şi-i ofer un posibil răspuns, folosindu-mă de vorbele
unuia dintre prozatorii tare dragi inimii mele: „Se
spune că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria. În
realitate, copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile.”
(Marin Preda în „Posibilităţile romanului”)
* cîteva amănunte aici http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/eu-am-tras-sirena-lui-roaita-7214.html)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu