Mi-e dor de Giani Cocean...

Refugii estivale (11)

Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej

Aşadar, în manualele noastre de „Istoria patriei” istoriografii comunişti ai liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej (un ex-lucrător la acele ateliere ale C.F.R.), relatau cu lux de amănunte povestea conform căreia tînărul ceferist-martir Vasile Roaită, în acea „fierbinte” zi de 16 februarie a anului 1933, pornise o sirenă, chemîndu-şi în acest fel colegii de muncă de la atelierele bucureştene „Griviţa” la grevă generală, anunţîndu-i totodată că vor fi atacaţi de forţele de ordine. Colegii săi erau muncitorii în rîndurile cărora comuniştii desfăşuraseră pînă atunci o deşănţată propagandă, Gheorghiu-Dej fiind unul dintre cei mai zeloşi militanţi pentru drepturile muncitorilor, activitate pentru care avea să fie ulterior întemniţat. Organizaţi de sindicate, muncitorii aleseseră această formă de protest pe fondul marii crize economice a anului 1933, care a avut ca efecte, printre altele, masive reduceri salariale (celebrele curbe de sacrificu) şi amputări ale unor alte drepturi, ceferiştii de la „Griviţa” fiind printre cei mai afectaţi. Drept pentru care, aceştia încetaseră lucrul „ocupînd” atelierele şi curtea uzinelor. După eşuarea tratativelor dintre Ministerul Comunicaţiilor şi grevişti, jandarmii şi poliţia au luat cu asalt atelierele, au deschis focul asura greviştilor, în acest fel punînd capăt acţiunii lor. 

Printre cei şapte oameni împuşcaţi mortal atunci, s-a aflat şi Vasile Roaită,

Vasile Roaită, falsul martir

ucenic cazangiu, un tînăr „revoluţionar” în vîrstă de 19 ani. Numele său a devnit public cu mare pompă abia în anul 1948, la cîteva luni de la preluarea puterii de către regimul comunist, după „abolirea monarhiei” şi abdicarea forţată a Regelui Mihai I-ul, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea armelor reprezentanţilor marii armate roşii eliberatore a puterii „prietene” de la răsărit, care după încheierea celui de-al doilea război mondial, devenise, practic, o armată de ocupaţie, înlocuind-o pe cea a celui de-al Treilea Reich, fostul aliat al României. Cam acestea ar fi, în linii mari, gogoşile care se scriau în cărţile noastre de istorie în anii ’60-‘70 ai secolului trecut. Sigur că adevărul acestei poveşti era cu totul altul, propaganda comunistă nerecunoscînd niciodată faptul că, în paralel, comuniştii de la „Griviţa” iniţiaseră propriile lor acţiuni, mult mai radicale şi chiar în contradicţie cu cele ale sindicaliştilor (membri ai altor partide sau nemembri), mergînd pînă la agresiune armată faţă de forţele de ordine, catalogate ulterior de istoricii şi cercetătorii acelor evenimente drept provocări de tip bolşevic, cu scopul declanşării unei intervenţii în forţă a jandarmilor, care avea să se soldeze cu morţi şi răniţi. Această violentă rezolvare a grevelor muncitoreşti avea să fie aspru criticată atunci în parlamentul ţării de partidele din opoziţie, evenimentele tragice de la Griviţa avînd loc pe fundalul disputelor politice din epocă şi a prestaţiei lamentabile a regelui Carol al II-lea.

(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu