Refugii estivale (7)
Spuneam că în
acel august al anului 1971 mă simţeam nespus de bine la Mamaia, mai bine ca
oricînd. Nu eram pentru prima dată în această staţiune dar acum o priveam cu
alţi ochi. Mă mărisem (aveam 13 ani şi cîteva luni) şi percepeam lucrurile
altfel, începeam să înţeleg pe ce lume mă aflu. Plecam în fiecare zi însoţit de
ai mei la plajă dis-de-dimineaţă, să „prindem”, odată cu răsăritul soarelui, ultravioletele
dar şi „aerosolii”, despre care zicea mama (care le ştia pe toate, că doar d-aia
era ea om mare, nu?) că îmi fac nespus de bine la gît, unde avusesem niscaiva
probleme. Aerosolii, adică briza aceea binefăcătoare adiind dinspre largul
mării, răcoroasă şi îmbibată cu sare şi iod, mirosind a alge, a scoici şi a
nisip, un parfum sublim, inefabil, care mi s-a fixat definitiv în memoria
olfactivă. Şi pe care briză trebuia s-o inhalez dimineaţa şi în amurg, preţ de
2-3 ceasuri... Nu ştiu cît de bine mi-a făcut ea la gît dar în acele preumblări
pe malul mării am fost io martorul celor mai frumoase răsărituri şi apusuri de
soare din viaţa mea...
 |
| Apus pe Siutghiol. Anii '70 (foto: Hedy Löffler-Weisselberger) |
 |
| Mamaia. Plaja. 1967 (foto: Al . Medrea) |
În urmă cu
vreo doi ani îmi fuseseră scoase amigdalele, în urma unei prelungite infecţii
de gîlci care nu mă mai slăbea. Excepţionalul medic orelist ploieştean,
regretatul Gheorghe Romaşcanu, al cărui client fidel eram din frgedă pruncie (din
pricina sensibilităţii mele la nas, gît şi urechi), a hotărît după îndelungi
ezitări, să procedeze la extirparea sus-pomenitelor glande, care-mi făceau
viaţa un calvar cu ocazia fiecărei banale răceli, deşi nu era de acord cu asta,
spunîndu-mi nu o dată, că ele au fost „montate” acolo nu întîmplător însă din
cauza infecţiei permanente, riscam să fac un reumatism cardiac. Aşa că, s-a
salvat inima şi s-au sacrificat amigdalele iar problemele mele otorinolaringologice (îmi plăcea la
nebunie cum suna cuvîntul ăsta şi, ori de cîte ori mi se ivea prilejul, îl pronunţam cu emfază, ca pe o incantaţie, lăsîndu-mi prietenii de joacă cu gura căscată) s-au
ameliorat simţitor după operaţie... Dar trebuia ca de atunci încolo să merg în
fiecare an pe litoral, minimum două săptămîni, pentru aerosoli marini,
ultraviolete şi împachetări cu nămol. Pentru a nu mai avea probleme cu gîlcile.
Toate bune şi frumoase, pînă la nămolul din lacul Techirghiol, cu care fusesem năclăit
ani la rînd pînă atunci şi pe care, datorită mirosului pestilenţial şi
ambianţei în care avea loc supliciul meu -
de regulă la „băile reci” de la Eforie Sud -, îl uram din tot sufletul. Aşa
că, în acel an, venind cu ai mei la Mamaia, îmi plăcea şi mai mult ca pînă
atunci aici poate şi din pricina faptului că mă iluzionam – vorba ceea: vis de
vei visa, vis va rămînea ! (sic!) - că
nu voi mai trece prin caznele ritualului ungerii cu acel nămol sapropelic, cum
citisem io în manualul de „Cunoştinţe
despre natură” că-i zice cu nume şi prenume. Dar, în viaţă, de cele mai
multe ori, de ce ţi-e frică, d-aia nu scapi! (va urma)
© Bogdan-Lucian
Stoicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu