Refugii estivale (6)
Turiştii
francezi, în schimb, se distrau (bine de tot!) în extravagantul dar selectul „Club Mediteranée”, care avea plajă
privată dotată cu şezlonguri, umbrele din pînză sau papură, cu măsuţe din ratan
pe care clienţii îşi puneau măncarea şi paharele cu băuturi), bărci, hidrobiciclete
(n-am înţeles niciodată de ce sînt numite aşa şi nu, pur şi simplu, „hidrociclete”, că doar au două pedale şi
nu două roţi, precum „suratele” lor de uscat!), iahturi şi şalupe, pe mare se făcea ski nautic iar pe țărm existau terenuri de
tenis de cîmp şi minigolf, precum şi o piscină cu apă încălzită, toate cu instructorii
aferenţi şi un fel de grădiniţă pentru copii.
Mamaia. 1971 (fotgrafie de Aurel Iancu) |
În rafturile de cristal ale barului-restaurant-discotecă
se găseau absolut toate băuturile străine şi ţigaretele cele mai fine (inclusiv
trabucuri şi havane), multe dintre ele de provenienţă franţuzească (firesc,
nu?) pe care le văzusem doar în filme sau în reclamele din revistele
„Paris-Match” şi „Lire” sau ziarele „Le Monde” şi „Le Figaro” pe care mi le
dăruia periodic unchiul meu, care le primea cu regularitate, habar n-am de unde,
după ce le citea el, ştiindu-mă amator de franceză. De altfel, aceste
publicaţii şi multe altele se găseau şi la un stand special amenajat (alături
de binecunoscutele vederi cu „salutări
din Mamaia” sau „de pe litoralul
românesc al Mării Negre” despre care am vorbit) în luxosul club unde
intrasem.Din difuzoare invizibile, susurau plăcut (nu gîjîit, ca la megafoanele
de pe plaja noastră) şansonete şi muzici uşoare franţuzeşti interpretate de
nume care făceau furori pe atunci şi care multora dintre cei mai tineri de azi nu
le spun mai nimic (Jaques Brel, Charles Aznavour, Claude François, Gilbert
Becaud, Frida Boccara, Dalida, Johnny Hallyday, Serge Gainsbourg & Jane
Birkin, Joe Dassin, France Gall, Adamo, Jean-François Maurice şi mulţi, mulţi alţii
care nu-mi vin acum în cap).
Peste tot se învîrteau chelneri spilcuiţi cu mînuşi albe, pomădaţi
şi cu frizura dată cu briantină, cu cămăşi din mătase albă, cu papioane negre,
veste cu spatele în dungi alb-negre, care păreau, datorită luciului, a fi tot
din mătase şi pantaloni negri cu vipuşcă, secondaţi de picoliţe tinerele, cu
bluze albe şi fustiţe negre mai mult guleraş, încinse în tăliuţele de viespi cu
un fel de şorţuleţe albe, apretate şi dantelate pe margini, cu ciorapi lucioşi
de mătase „cu dungă” şi pantofi negri cu toc „cui”. Toţi afişau zîmbete tip, ale
căror gramaje se măreau direct proporţional cu bacşişul pe care îl primeau,
cînd te întrebau mieros ce mai doreşti, întîi în franceză, apoi, dacă nu
reacţionai, în engleză.
1978 |
Ştiu toate acestea pentru că le-am trăit pe pielea mea,
în vara anului în care intrasem la facultate (1978), cînd îmi petrecusem acolo o
zi întreagă, invitat fiind de familia unei june şi inocente franţuzoaice din
Nantes, Gislaine, cu care mă împrietenisem dezinteresat şi hodoronc-tronc, pe
plajă, în zona hotelului „Dorna”, în preajma celebrului „solar” amenajat pentru
cei care se bronzau la... nudul gol! (sic!). Cu inconştienţa şi aplombul specifice
vîrstei de atunci, habar n-aveam io la ce mă expusesem (pe mine ca pe mine dar
mai ales pe ai mei!), ducîndu-mă în clubul ăla. Noroc că vorbeam fluent limba
franceză şi, probabil, am trecut neobservat pentru „băieţii de la ochiu’ şi
timpanu’ ” (de care auzisem io ceva poveşti, de la ai mei, dar lucruri destul
de vagi şi neinteresante) ori le-am părut inofensiv. (va urma)
© Bogdan-Lucian
Stoicescu
(Text apărut în „Altphel”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu