După vreo două-trei zile
de prăjit şi bălăcit pe auria plajă din Mamaia, în acel sfîrşit de august şi
început de septembrie al anului 1971, uitasem complet de odiosul supliciu al
ungerii mele cu nămol sapropelic scos din lacul Techirghiol şi depozitat în
nişte troace de beton aflate nu departe, pe plajele „băilor reci” de la
Eforie-Sud, plaje care, faţă de cele de la Mamaia, mi se păreau a fi complet
meschine. Şi ai mei parcă uitaseră să mă ducă la năclăit, atîta vreme cît mama îşi
vedea în continuare, liniştită, de smacurile şi alifiile ei sofisticate, despre
care zicea că o ajută să se bronzeze la modul cel mai „profesionist” cu putinţă iar tata fuma
nepăsător, stînd turceşte pe prosopul lui, imperturbabil şi tăcut, citind absent
din dosul ochelarilor săi fumurii ziarele pe care şi le cumpăra cu regularitate
în fiecare dimineaţă de la unul din chioşcurile de pe faleză, împreună cu nelipsitul
pachet de ţigări „Snagov”, pe care pînă seara îl dădea gata.
Asta pînă într-o bună dimineaţă
în care o balaoacheşă care vindea pe plajă tot felul de flecuşteţe - de la
şiraguri de mărgele făcute din melcişori vopsiţi în toate culorile curcubeului
sau daţi cu nitrolac, porumbi fierţi sau copţi dar şi nişte obiecte nedefinite,
rotunde şi slinoase, de-un galben-mămăligos incert, purtătoare de găuri, pe
care ea le numea „gughoşi înforiate” (sic!), maimuţărind involuntar pre limba
ei maternă îndemnul mobilizator „Ia
gogoaşa înfuriată, pe deasupra cu DDT şi naftalină dată!” făcut celebru de simpaticul
actor Sebastian Papaiani în rolul lui Făniţă din filmul „Un surîs în plină vară”, emblematic pentru
acea epocă post-proletcultistă
din care tocmai ieşise România, peliculă care, deşi apăruse cu ceva timp în
urmă (prin 1963, cred), rula destul de des pe ecranele improvizate ale teatrelor de
vară sau în cinematografele în aer liber („grădini”, cum li se mai spunea) de
prin mai toate staţiunile litoralului, precum
şi alte produse specifice zonei, cum ar fi (re)numitele „namolu’ ” şi „piatra di
baie”, răcnite de paceaura aia, ca din gură de şarpe, printr-un cornet de carton în chip de portavoce – i-a
oferit spre vînzare mamei nămol.
(foto: doll.ro)
Glodul ăsta pe care-l comercializau pe cîţiva
leuţi (3, maximum 5 în funcţie de cantitate) vînzătorii ambulanţi era ambalat în
nişte borcane de sticlă (pentru România acelor ani încă nu se inventaseră PET-urile)
legate la gură cu bucăţi de plastic „ermetizate” cu sfoară sau pus direct în
pungi de plastic, în care încăpeau 3-400 de grame de clisă puturoasă „made in
Techirghiol”. Pietrele de baie erau nişte bucăţele paralelipipedice de piatră
ponce, cam cît să-ţi încapă în palmă, şlefuite stîngaci, poroase şi uşoare însă
dure, provenite din spumă de mare pietrificată, pe care multă lume le cumpăra
(tot pe cîţiva leuţi) pentru curăţatul mîinilor sau răzuitul pielii îngroşate
de pe tălpi. Cu timpul, ambulanţii au înlocuit piatra ponce cu o făcătură decupată
din blocuri de BCA (în traducere liberă „beton celular autoclavizat”, pe
romîneşte spus un soi de maxi-cărămizi fabricate dintr-o mixtură de ciment şi
oxizi de aluminiu), produs care începuse să fie folosit pe scară largă la
construcţia locuinţelor. Avantajul era că prelucrarea BCA-ului se făcea mai
lesne iar clienţii neştiutori care toceau „pietrele” de la un sezon la altul,
aveau şi „avantajul” că puteau contracta rapid şi pe bani puţini tot soiul de dermatoze,
graţie efectelor „benefice” ale oxizilor de aluminiu cancerigeni conţinuţi de
falsele pietre ponce. (va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu