Creme, văpsele, farduri (XIV)

Jurnal de muzicant

Transcriu (ad litteram) de pe coperta interioară şi pagina de gardă a cărţii „Six cordes une ghitarre  (methode de guitarre a l’usage des debutants)” de Jean-Maurice Mourat” (Paris, G. Billaudot, 1973), un cv sui generis al fostului proprietar al volumului (habar  n-m cine este/a fost): „1945 – anul naşterii; 1950-1955 – ascultat pe tata muzică uşoară-clasică; 1955 – vioara unele studii întrerupte;1950-1960 – cîntat din gură unele şlagăre – arii din opere; 1960-1961 – ascultat ghitară vara pe munte. Audiţii muzică uşoară foarte mult la radio; 1961 – pe o ghitară rusească primele exerciţii-acorduri (Columbotos) în acord rusesc; 1962 – trecerea pe acordajul italian de la Banu; cântat cu vocea, acorduri acompaniament; 1963 – 1964 - cu vocea acorduri ansamblul de estradă de amatori condus de Gaby Rîpeanu; 1965-1967 – armată marină ansamblul ,,Albatrosul”; 1967-1968 – chitară acompaniament, baluri şi cu vocea; aprilie-mai-iunie 1968 unele lecţi (sic!) de pian Gaby Rîpeanu; 1968 – chitară acompaniament baluri restaurant ,,Perla” din Moineşti; 1969 – primele studii mai serioase metodă; 1970-1972 – studii clasică noi partituri; 1973-1976 – din ce în ce mai serios Şc. pop. Artă Ploieşti I Bucureşti II; 1976 – diploma cu nota 10 la ghitară formarea unui repertoriu de muzică clasică; 1977 – nunţi muzică uşoară, repertoriu jazz; 1978-1979 – mici recitaluri la teatru Câmpina Buşteni Azuga. Studii serioase repertoriu greu; 1980 – participare la Cîntarea României ediţia a III-a muzică cultă. Ajuns pînă în faza…; 1980 25 VII – atestat II remarcat Petre Mihăescu; 1980 12 IX – 30 VII 82 – restaurantul ,,Bucureşti” Câmpina ,,Vînătorul” Poiana Braşov ,,Temperenţa” Breaza ,,Bucureşti” Valea Prahovei; 1981 decembrie – 1982 15 februarie Italia adus partituri trecut pe la Conservatorul din Milano!; 16 martie 1983 – micro-recital la Câmpina; 27 mai 1983 – festival de chitară clasică Sinaia”. Încă nu se inventaseră blogurile, că altfel am fi aflat, certamente şi alte minunate  întîmplări cu haz din „vieaţa” simpaticului nostru ghitarist-gurist...

Despre mîrlani şi mîrlănie

Octavian Paler
(sursa foto: revistatango.ro)

„(...) pentru mine, nu e doar o problemă individuală, de educaţie. Prin formele pe care le-a luat şi prin nivelurile pe care le-a atins, ea a devenit, îndrăznesc să cred, o problemă naţională. (…) Tot ce pot spune e că proasta creştere şi bădărănia nu mai sunt asăzi o excepţie. Şi nici măcar o anomalie socială. Sunt aproape o banalitate de care te loveşti când ieşi pe stradă, şi cînd deschizi televizorul. Şi par a fi o achiziţie . (…) Aş mai spune că mîrlănia, ca mod de a fi, nu ţine nici de poziţia socială, nici de starea cuiva, nici de diplome sau de rangul unei persoane. Ţine de lipsa celor şapte ani de acasă şi de , dacă nu cumva am putea adăuga şi un alt minus, adică un minus de inteligenţă. Oricum, avem , diferiţi. Mîrlani nespălaţi din naştere şi mîrlani care parfumează şi jegul. Mîrlani care o duc prost şi mîrlani care au conturi de milioane de euro. Mîrlani care consideră strada un closet şi mîrlani cu bodyguarzi. Mîrlani cosmopoliţi şi mîrlani care fac caz de patriotism.” (Octavian Paler în articolul „Problema mîrlăniei”, „Cotidianul”, 4 decembrie, 2006)

Destinul unei cărţi și-al autorului ei

„Versetele satanice”, operă a scriitorului indian Salman Rushdie ( „Cavaler al Ordinului Britanic”), este cel de-al patrulea roman al său, publicat în 1988 în Anglia, cîștigător în acelaşi an al  premiului „Whitbread” şi nominalizat la premiul „Booker”, pînă azi el fiind încununat cu peste 20 de prestigioase premii literare. La 14 februarie 1989, ayatollahul Ruhholah Khomeini (temutul líder politic şi religios suprem al iranului între 1979 şi 1989), emite o „fatwā” (sentinţă dată de un líder islamic sau un specialist în legea islamică) valabilă şi în prezent, prin intermediul radioului Iranian: „Îi informez pe toţi bravii musulmani din lume că autorul cărţii, <Versetele satanice> şi toţi cei care se vor implica în publicarea ei, conştienţi fiind de conţinutul acesteia, sunt condamnaţi la moarte. Prin aceasta, pentru orice „bun” musulman, uciderea scriitorului devenea o obligaţie de „onoare”, căpătînd „legitimitate”. Deşi Khomeini a murit în ’89, ocazie cu care Rushdie şi-a reconfirmat respectul pentru Islam, scriind în 1990 cartea „Harun şi marea de poveşti”, fatwā este încă în vigoare, fiind reafirmată atît de ayatollahul Ali Khamenei (sucesor al lui Ruhholah Khomeini  şi plasat în 2012 pe locul 21 în top-ul celor mai influente personalităţi ale lumii, întocmit de revista „Forbes”) cît şi de agenţia oficială de ştiri iraniană.

Salman Rushdie în 1988, anul apariției volumului

„Versetele satanice”

Titlul romanului face trimitere la un prezumtiv episod din cadrul predicilor lui Mahomed, cunoscut sub numele „Versetele satanice ale Coranului”,  care sugerează sau chiar încearcă să impună monoteismul la Mecca, declanşînd reacţii virulente din partea onorabilităţilor oraşului, care aveau orientări religioase politeiste. Episodul este relatat de-o manieră ficţională în cel de-al doilea capitol al al romanului („Mahound”), în care profetul şi-a exprimat în versetele sale permisivitatea vizavi de existenţa şi a unor alte divinităţi în afara unicului Dumnezeu.

Acest fapt a avut darul să declanşeze reacţii dintre cele mai dramatice în extrem de multe state islamice din lume: romanul este considerat blasfemiator şi interzis întîi în India; toată luna decembrie a anului 1988, musulmanii din Anglia au organizat incendieri ale romanului iar editurii londoneze „Penguin Books” i s-a cerut să-şi ceară scuze şi să retragă cartea de pe piaţă; Rushdie intră în programul de protecţie oferit de guvernul britanic, care la 7 martie 1989 întrerupe orice legături diplomatice cu Iranul; pînă în acel moment se înregistraseră 19 morţi şi 160 de răniţi în timpul unor manifestaţii împotriva scriitorului în India şi Pakistan; în 1991, în iulie, Hitoshi Igarashi, traducătorul japonez al cărţii este înjunghiat mortal iar Ettore Capriolo, traducătorul italian, este rănit grav; în 2 iulie 1993, 37 de persoane mor în hotelul Sivas din Turcia în timpul incendierii acestuia în semn de protest la adresa traducătorului turc Aziz Nesin; William Nygaard, directorul editurii norvegiene care a publicat cartea este rănit grav prin împuşcare;  în anul 1999, liderul islamic iranian a pus pe capul lui Rushdie o recompensă record de 2,8 milioane de dolari (!); în anul 2004, la 16 ani de la apariţia romanului în Ungaria, traducătorul (din motive lesne de înţeles) încă îşi mai păstra anonimatul iar pentru apariţia cărţii a fost înfiinţată, special, editura ,,Konszorcium” (¡), cu patron necunoscut; în momentul apariţiei romanului în în limba română (în 2007, la editura ,,Polirom”, traducătoarea din limba engleză, Dana Crăciun, declarînd cu ceva timp înainte de apariţia pe piaţă a romanului, că îşi va trece numele real pe carte, pînă atunci ea păstrîndu-și anonimatul sub pseudonimul ,,Cactus”), reprezentanţii cultului musulman din România şi Patriarhia Română au pactizat, însuşi Patriarhul Daniel înfierînd (fără să fi citit romanul!), într-un comunicat de presă, editarea în limba română a cărţii, opinînd că „valorile spirituale şi simbolurile religioase trebuie protejate, indiferent de religie”. Vorba lui Ţuţea: „Aflatul în treabă ca metodă de lucru la români”. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel” an X, nr. 447, 4-10 iulie 2014, p. 15, http://www.altphel.ro/2014/07/creme-vapsele-farduri-vi/)