Refugii estivale (4)
Spuneam că în acel sfîrşit de august al anului 1971, stăteam întins pe
cearşaf, sub razele unui soare prietenos, aşteptînd să treacă repriza de timp
afectată „bronzatului uniform” (o oră, cîte 15 minute pe fiecare parte a
corpului, conform calcului precis făcut de tata!), aşa cum îmi predica
maică-mea de alături, pitită sub o pălărie cu borurile largi şi privindu-mă orbeşte
din spatele unei perechi de ochelari de soare cu lentile fumurii. Sigur că nu-mi
plăcea să sfîrîi la soare perpelindu-mă pe nisipul încins aidoma unui cîrnaţ
într-o tigaie, nici măcar cinci minute. Cărui ciutan de vîrsta mea i-ar fi
plăcut? Dacă-ar fi fost după capul meu, n-aş mai fi ieşit deloc toată ziua din mare,
în care atunci cînd intram şi nu mai dădeam semne că aş avea cea mai vagă
intenţie s-o părăsesc, era trimis tata, mult mai convingător, care cu un
strigăt de luptă gutural şi cu un gest scurt din mîna dreaptă (ceva între
salutul nazist şi cel roman!) mă poftea afară. Ieşeam, n-aveam încotro, cam
dîrdîind, cu buzele vinete (deşi apa mării era caldă, avea 24-25 de grade, aşa
cum scria cu cretă pe-o tablă la punctul de salvamar unde eram trimis periodic
să văd „temperatura aerului şi-a apei”) şi cu palmele zbîrcite din pricina saramurii
marine în care mă bălăcisem aproape un ceas.
Ritualul cu cititul temperaturii
apei era cam de sanchi, absolut inutil, atîta vreme cît la fiecare oră, la
„buletinele de ştiri” de la „Radio Vacanţa”, care se auzea tot timpul, cam
gîjîit, e adevărat, din pîlniile unor megafoane amplasate pe esplanada din faţa
Cazinoului (pe plaja din dreptul elegantei sale siluete aveam noi loc de
campare) se anunţau aceste lucruri dar trebuia să-i fac plăcerea tatei, care
era din naştere un maniac al cifrelor exacte şi-un tipicar de-o punctualitate
de ceasornic elveţian, pe care mulţi i-o admirau dar care pe mine mă scotea din
ţîţîni (sora lui mai mare, adică draga mea mătușă și nașă, Lizica, mi-a mărturisit odată, cînd eram mai măricel, rugîndu-mă să n-o
dau de gol, că în liceu era poreclit „Fişic”, pentru că, fiind și casier, strîngea
monedele pentru „fondul clasei” pe care apoi, meticulos, le punea una peste
alta şi le înfăşura în hîrtie, făcînd nişte mici cilindri, pe care apoi scria
valoarea, numiţi fişicuri). Mă tolăneam
pe cearşaful meu, aşa ud şi plin de nisip cum ieşisem din apă, pe burtă, după
ce-mi puneam pe cap o cipilică din bumbac alb, cu borurile rotunde (aidoma
celor de salvamar, dar mai mică), direct pe părul ud prin care de multe ori
aveam nisip şi fire de alge, spre iritarea maică-mi, care se întreba ca pentru
ea, însă suficient de tare ca s-o audă şi delfinii din larg, că oare cu cine-oi
fi semănînd io atît de îngălat că, la vîrsta mea (aveam 13 ani împliniţi), încă
n-am învăţat să folosesc duşul şi prosopul. Eh! Sigur că ştiam să le folosesc,
dar n-o făceam aşa, de-afurisit, răzbunîndu-mă, astfel, în mod tacit, că m-a
scos din apă, hehehe...
Îmi plăcea mult imensa plajă
din Mamaia acelor ani. Din multe pricini, nu numai pentru că nisipul era foarte
fin, curat şi înţesat cu o puzderie de scoiculiţe şi melcişori microscopici.
Îmi mai plăcea şi faptul că apa se adîncea foarte departe în larg. Mă plictiseam
pînă ajungeam la geamandură unde, evident că nu mai atingeam pămîntul cu
picioarele dar eram proţăpit bine într-un colac mare, zdravăn, din cauciuc
natural (al cărui miros îl am în nări şi acum), care întruchipa o broască ţestoasă. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
(Text apărut în „Altphel”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu