Creme , văpsele, farduri (XV)

„Trupul  ştie mai mult”. ,,De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. (…) Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă.” (Gheorghe Crăciun)

La tratament cu Origen și tanti Mimi

E clar că pauzele acestea lungi de scris nu-mi sînt deloc prielnice. Poate şi pentru faptul că sînt extrem de obosit (gîndurile nu se coagulează în ceva coerent spre a le muta pe hîrtie) după cele şase săptămîni de navetă (4-5 ore petrecute zilnic între 17:30 – 23:00 la o clinică privată de fizioterapie din Poiana Cîmpina), întru salvarea fără intervenție chirurgicală a genunchiului meu smintit în urma căderii cu bicicleta în noiembrie trecut. Aş putea numi această perioadă o epopee? Păstrînd anumite proporţii, da. În orice caz, dincolo de suferinţa fizică propriu-zisă, mult mai traumatizant mi s-a părut a fi altceva: contactul extrem de dur cu „sistemul medical românesc de stat” (o sintagmă tîmpită dar n-am alta la îndemînă). Trebuie scris serios despre asta, in extenso. Adică despre felul în care eşti privit/tratat ca pacient. Cu alte cuvinte, despre cum se desfăşoară asupra ta „actul medical” (altă sintagmă idioată) în două ipostaze: cînd ai „relaţii” (adică eşti introdus de cineva cunoscut la medicul de care ai nevoie sau, mai bine, îl cunoști personal, ba chiar îți e coleg de liceu sau prieten ) şi cînd nu te ştie nimeni. În ultimul caz, invoci toți sfinții (din Sinaxar și Pateric, laolaltă) de care îți aduci aminte şi te rogi Bunului  Dumnezeu să nu te uite pe la uşile cabinetelor. Să nu te piardă. Să nu dai în primire pe acolo atunci cînd medicii nu sînt la program sau vin după bunul lor plac. Atunci cînd nu se respectă „bonurile de ordine” (adică intră în faţa ta „urgenţele”, prietenii, cunoscuţii, „obligaţiile” etc.) şi tu, sprijinit în baston de un perete, cu piciorul strîns fedeleș într-un burlan gipsat, care „trage” vreo 10-15 kile, simţi cum încet dar sigur îţi intră os prin os (asta e expresia?). Atunci cînd eşti privit chiorîș (ca un gîndac de bucătărie de băieţii de la deratizare) și de foarte de sus de „cadrele medicale”, aşteptînd din clipă-n clipă să fii călcat de o talpă butucănoasă, ca atunci cînd striveşti un muc de ţigare de asfalt. Atunci cînd nu mai poţi citi ziarul, revista sau cartea pe care le porţi în geanta atîrnată în bandulieră. Cînd nu mai poţi asculta muzica de pe mp3-ul portabil nemaiputînd suporta flecăreala celor din jur… Cînd nu mai poţi pur și simplu şi cînd tot ce-ţi doreşti e să ieşi din marele și infectul spital județean de urgență al orașului şi să tragi cu sete dintr-o ţigare sau să iei o gură de aer proapspăt, după caz… Mă rog… O să revin asupra acestei negre perioade din viaţa mea… 

Zice Origen : „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit toate mădularele se bucură împreună. (I Cor. 12, 26) și mai departe „(…) un doctor care este bun la inimă şi care ştie cum să-l vindece pe bolnavul care l-a rugat să-l ajute, desigur că îl va îngriji, convins fiind că împlineşte porunca lui Dumnezeu Care a primit rugăciunea celui care a cerut vindecarea.” („Despre rugăciune”,p.56-57)

Tanti Mimi, în anii de glorie ai tinereții dumisale

Odată mi-a venit venit în minte (în timpul unei  „proceduri” mai puţin dureroase a tratamentului de la Poiana Câmpina) o întîmplare cu o prietenă a buncii mele, tanti Mimi, o femeie de-o frumuseţe aparte, de sorginte interbelică, distinsă, rafinată, aristocratică, plină de şarm şi de un umor subtil, trecută binișor însă fără semne prea vizibile, de a doua tinereţe (la vremea amintirii mele) şi căreia, la viaţa ei, îi plăcuseră bărbaţii bine (dar de care nu prea avusese parte!), care îi zice bunicii într-o bună zi, la cafeaua de dimineaţă: „Tu, Lenuș, venind io pe drum azi spre tine, am văzut pe unu’, tu, frumooooos tare, tu! Era atît de chipeș că-mi venea să-l manînc cu fulgi cu tot! ” Bunică-mea a privit-o peste ochelari şi i-a replicat cu un zîmbet ştrengăresc aninat în colţurile buzelor: „Şi de ce nu l-ai mîncat, tu, Mimi? Au te temeai să nu-ţi rămînă fulgii-n gît?”  „Eh!”, oftă din toți rărunchii tanti Mimi... „Am zis şi io, aşa, dragă, admirativ, nu?”, timp în care-şi potrivea o ţigaretă în sipca lungă, din fildeş cu încrustații de argint, pe care apoi şi-a aprins-o cu o brichetă minusculă, elegantă, placată cu aur, operații făcute cu gesturi încete și cu gîndurile duse departe, de parcă prin fața ochilor i-ar fi trecut (sau chiar îi treceau) imagini ale unor  amintiri  dintre cele mai plăcute venind din tinerețea dumisale îndepărtată... „Am zis şi io, aşa, într-o doară, tu... Nu cred că era chiar bun de mîncat, afurisitu’, ci de cu totul altceva!!! Hi-hi-hi...” Cînd am împlinit 18 ani, tanti Mimi mi-a zis: „Ptiu, bătă-te norocu’să te bată! Vai dragă ce bărbat bine te-ai mai făcut! Vino la tanti să te pupe! ” Şi mi-a lăsat cîte două amprente de ruj de pe buze, mirosind discret a parfum fin de mărgăritare şi mosc, pe fiecare obraz… Ciudat: mi-e dor de tanti Mimi sau de planeta pierdută a copilăriei mele? (din „Jurnal de-a bușilea”)

Omul și viața lui

Viaţa e o taină, omul e o brută. (zice Nikos Kazantzakis, prin gura eroului său, Alexis Zorba)

© Bogdan-Lucian Stoicescu