vineri, 25 iulie 2014

Hai-hui printre cuvinte (29)


Cînd vinovatul e nevinovat

Un al doilea potențial vinovat pentru această dramă a inadecvării la care asistăm zi de zi riscă să devină electoratul majoritar. Cu toate nefăcutele de care se face răspunzător, cu toate eșecurile unei guvernări care a promis nerușinat de mult, știind (sau nu?) că nu va putea împlini ce-a promis, sondajele curente îl dau pe Victor Ponta drept favorit al cursei pentru președenție. 

Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu
Trăim, așadar, într-o țară în care Ceaușescu e socotit cel mai bun președinte al României din ultimii cincizeci de ani (unii – potrivit unui sondaj din mediul rural – îl vor chiar sanctificat), trăim într-o țară în care 60% din populație regretă comunismul și, iată, într-o țară care înclină să-l instaleze la vîrf pe Victor Ponta. E o situație pe care nu îndrăznesc s-o comentez. Nimeni nu se poate substitui voinței națiunii și nimeni nu poate transforma opțiunea unei majorități în culpă. Pe de altă parte, dacă avem (sau vom avea) ceea ce vor cei mai mulți dintre noi, atunci nu ne rămîne decît să învinăvățim stelele, conspirația mondială, pe turci și pe fanarioți, pe țigani, pe unguri și pe evrei. Sîntem victimele de serviciu ale Europei. Dar măcar ne alegem conducătorii care ne plac!” 
(Andrei Pleșu, Dilema Veche, nr. 545, 2014)

(Articolul integral la adresa: http://adevarul.ro/news/politica/cind-vinovatul-e-nevinovat-1_53ccb9ef0d133766a89cc470/index.html#)

luni, 21 iulie 2014

Cat Stevens 
(Steven Demeter Georgiou)
66







Cat Stevens & Curly Simon
Cat Stevens a.k.a. Yusuf Islam
(foto: thesun.com.uk)

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (10)

Brusc, am fost stăpînit de senzaţia că absolut toate cerurile – senine şi înorate dar şi acelea cu cele mai dumnezeieşti răsărituri şi apusuri pe care le văzusem io pînă atunci – se prăbuşiseră de-a valma peste mine. Mă simţeam pierdut. Aşadar, fără nici un echivoc, a doua zi începea suspliciul meu: năclăirea cu soioasa şi puturoasa clisă scoasă de pe fundul lacului Techirghiol şi depozitată în nişte troace de beton aflate pe meschinele plaje ale „băilor reci” din staţiunea Eforie-Sud. Mama stabilise deja programul, spnîndu-i tatei, după ce balaoacheşa aceea cu „namolul” ei o ştersese, că de a doua zi dimineaţă – nu mai tărziu de ora 8:30 - vom pleca zilnic spre „Vasile Roaită” (aşa cum se numise pînă nu demult  Eforie-Sud), la afurisitele alea de „băi”. 


Pomenita staţiune maritimă, aflată la doar cîţiva kilometri în sudul Constanţei, nu-mi era deloc necunoscută. Mai petrecusem pînă atunci cîteva veri acolo, însoţit fiind de părinţi, de unchi şi mătuşi dar şi de bunici şi uneori de cîteva familii prietene. Mulţi o numeau în continuare „Vasile Roaită” (aşa cum fusese ea botezată începînd cu 1950 de noul regim comunist instalat la 30 decembrie 1947, imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai), deşi din 1962 ea devenise Eforie-Sud. Singură bunică-mea, fie-i ţărîna uşoară!, îi zicea tot „Carmen Sylva” aşa cum o pomenise ea din perioada interbelică, nume care reprezenta pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României.

Eforie Sud (ex-Vasile Roaită) . Plaja și faleza în 1971
Despre existenţa „eroului de la Griviţa”, aşa cum era supranumit Vasile Roaită, aflasem (aidoma tuturor ciutanilor generaţiei mele) de la orele de „Istoria Patriei” pe care le făceam în gimnaziu o dată sau de două ori pe săptămînă. 


Însă multă vreme, legătura dintre numele sus-pomenitului ipochimen bucureştean şi mica staţiune turistică dobrogeană a chinurilor mele pricinuite de ungerea cu nămol, avea să rămînă de neînţeles. Cum la fel de nepătruns îmi era şi misterul botezării pieţii centrale a Ploieştiului cu tembelul nume de „16 Februarie”. Să dai numele unei localităţi după acela al unei personalităţi (chiar dacă între acel nume şi orăşelul respectiv nu exista absolut nici o legătură, decît, poate, în minţile seci şi bolnave ale propagandiştilor de partid) hai, mai treacă-meargă, dar să denumeşti cu o dată calendaristică (legată de un eveniment mai mult sau mai puţin important din istoria ţării tale) o piaţă publică sau o stradă, asta mi s-a părut, de cînd mă ştiu, de-a dreptul o idioţenie. Vasile Roaită – scria în manualele noastre – ar fi fost muncitorul ăla care trăsese sirena în ziua de 16 februarie 1933, pentru a-şi anunţa colegii, muncitori ceferişti de la Atelierele „Griviţa” din Bucureşti, că a sosit momentul declanşării marii greve. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

vineri, 18 iulie 2014

IN MEMORIAM


John Dawson Winter III

(23 februarie 1944 – 16  iulie 2014)



Primul album semnat JW

Componență: 
guitar (acoustic, electric and slide), harmonica, mandolin, vocals
drums and percussion
&
bass guitar



La Woodstock. 1969

Coperțile albumului concertului de la Boston cu Janis Joplin. 
1969

Cu Janis Joplin

Rolling Stone:

marți, 15 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (9)

Ajunsă în dreptul nostru, balaoacheşa vînzătoare ambulantă de nimicuri şi-a lăsat pe nisip sacii cu calabalîc să-şi tragă sufletul. Atît i-a trebuit mamei, care s-a ridicat de pe cearşaf, cerîndu-i un borcan cu nămol. Paceaura s-a luminat brusc la faţă şi, crezînd că l-a prins pe însuşi Bunul Dumnezeu de ambele picioare, a şi început să turuie ca o moară hodorogită prezentîndu-şi oferta, lăudîndu-şi „marfurile” cu un lux de amănunte pentru care ar fi invidiat-o şi cel mai aprig comis-voiajor al zilelelor noastre, deşertînd rapid pe nisip conţinutul sacilor foşti cîndva albi. Însă pe mama n-o intersa – spre totala mea disperare – decît nămolul şi nimic altceva, în ciuda îndemnurilor care de care mai mieroase ale coloratei precupeţe. A desfăcut vreo cîteva borcane şi pungi, pipăind cu buricele degetelor puturosul lor conţinut şi, vădit nemulţumită de calitatea nămolului, i-a aruncat peste umăr ţigăncii, cu o strîmbătură din nas asortată, să-şi vadă de drum cu „noroiul” ei cu tot, că ea nu aruncă banii pe prostii şi cu atît mai mult pe zoaiele alea cu pretenţie de „nămol de Techirghiol”. 

(Foto: dollo.ro)
Comersanta, în disperare de cauză, a mai plusat: „Aidi, cocoană, nu mai pregeta, ia fro daouă-tri borcane d-aştia mai marili, că-ţ’ dau mai eften, că namol ca la mini nu găshăşti nicăirea p-acilea, să dai cu tunu’! E adus az’-noapte tomna dă la ghiolu’ ăla, că mi-l scoate un tătar, unu’ Selim, derect dă pă fundu’ lacului ăla, e bun, dai pă copchil cu iel, la genuchi, face bine la toate halea, ia bolili şî durerili ca cu mîna, că nu-l vînz dă ieri dă az’, să mor io şî famelia mea că nu te minţesc, zău aşa!” Mă uitam la toată scena asta desprinsă parcă dintr-un film neorealist italian cu inima cît un purice, de teamă ca nu cumva balaoacheşa s-o facă din vorbe pe mama şi s-o covingă să cumpere, spre „binili” progeniturii ei (io, adică) noroiul ăla şi să mă mînjească aşa, de control, să vadă cum e. 

Băile de nămol din Techirghiol în anii '70
(foto: Ion Miclea)
Însă mama s-a ţinut tare şi, reaşezîndu-se tacticoasă pe cearşaful ei, şi-a tras pălăria pe ochi, şi-a pus ochelarii şi i-a zis ţigăncii pe un ton calm, aferată şi plictisită de insistenţele ăleia, că nămolul ei n-are nici cea mai mică legătură cu „originalul” şi că ea nu-şi murdăreşte copilul cu „conţinutul acelor borcane” . Am răsuflat uşurat nevoie mare de atitudinea fermă a mamei, însă bucuria mea a ţinut doar cîteva secunde, că mama, aşezîndu-se confortabil pe cearşaf, a mai adăugat, spunînd apăsat, suficient ca să-mi spulbere toate iluziile că voi scăpa de nămol în acel an: Vezi-ţi de drum, drăguţo, că de mîine  fi-miu începe programul la Vasile Roaită, la , că acolo-i nămolul cel  adevărat, nu-i dau eu copilului cu porcăriile voastre! Du-te cu Dumnezeu!

Plaja din Eforie Sud
Ţiganca şi-a strîns rapid bulendrele şi-a şters-o iar io, „copilul”, m-am dezumflat ca o minge de plajă înţepată, cu toate visele-mi năruite precum castelele de nisip. Aşadar, mama nu uitase de „tratamentul” meu cu nămol cu parfum de ouă clocite şi varză murată stricată, ci doar îmi amînase cu cîteva zile supliciul, care de a doua zi dimineaţă avea să se desfăşoare în toată „splendoarea” lui pe plajele pestilenţiale ale lacului Techighiol din staţiunea Eforie-Sud, fostă Vasile Roaită. (va urma) 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

luni, 14 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (8)

După vreo două-trei zile de prăjit şi bălăcit pe auria plajă din Mamaia, în acel sfîrşit de august şi început de septembrie al anului 1971, uitasem complet de odiosul supliciu al ungerii mele cu nămol sapropelic scos din lacul Techirghiol şi depozitat în nişte troace de beton aflate nu departe, pe plajele „băilor reci” de la Eforie-Sud, plaje care, faţă de cele de la Mamaia, mi se păreau a fi complet meschine. Şi ai mei parcă uitaseră să mă ducă la năclăit, atîta vreme cît mama îşi vedea în continuare, liniştită, de smacurile şi alifiile ei sofisticate, despre care zicea că o ajută să se bronzeze la modul cel mai  „profesionist” cu putinţă iar tata fuma nepăsător, stînd turceşte pe prosopul lui, imperturbabil şi tăcut, citind absent din dosul ochelarilor săi fumurii ziarele pe care şi le cumpăra cu regularitate în fiecare dimineaţă de la unul din chioşcurile de pe faleză, împreună cu nelipsitul pachet de ţigări „Snagov”, pe care pînă seara îl dădea gata.

Asta pînă într-o bună dimineaţă în care o balaoacheşă care vindea pe plajă tot felul de flecuşteţe - de la şiraguri de mărgele făcute din melcişori vopsiţi în toate culorile curcubeului sau daţi cu nitrolac, porumbi fierţi sau copţi dar şi nişte obiecte nedefinite, rotunde şi slinoase, de-un galben-mămăligos incert, purtătoare de găuri, pe care ea le numea „gughoşi înforiate” (sic!), maimuţărind involuntar pre limba ei maternă îndemnul mobilizator „Ia gogoaşa înfuriată, pe deasupra cu DDT şi naftalină dată!” făcut celebru de simpaticul actor Sebastian Papaiani în rolul lui Făniţă din filmul „Un surîs în plină vară”, emblematic pentru


acea epocă post-proletcultistă din care tocmai ieşise România, peliculă care, deşi apăruse cu ceva timp în urmă (prin 1963, cred), rula destul de des pe ecranele improvizate ale teatrelor de vară sau în cinematografele în aer liber („grădini”, cum li se mai spunea) de prin mai toate staţiunile  litoralului, precum şi alte produse specifice zonei, cum ar fi (re)numitele „namolu’ ” şi „piatra di baie”, răcnite de paceaura aia, ca din gură de şarpe, printr-un cornet de carton în chip de portavoce – i-a oferit spre vînzare mamei nămol. 

(foto: doll.ro)
Glodul ăsta pe care-l comercializau pe cîţiva leuţi (3, maximum 5 în funcţie de cantitate) vînzătorii ambulanţi era ambalat în nişte borcane de sticlă (pentru România acelor ani încă nu se inventaseră PET-urile) legate la gură cu bucăţi de plastic „ermetizate” cu sfoară sau pus direct în pungi de plastic, în care încăpeau 3-400 de grame de clisă puturoasă „made in Techirghiol”. Pietrele de baie erau nişte bucăţele paralelipipedice de piatră ponce, cam cît să-ţi încapă în palmă, şlefuite stîngaci, poroase şi uşoare însă dure, provenite din spumă de mare pietrificată, pe care multă lume le cumpăra (tot pe cîţiva leuţi) pentru curăţatul mîinilor sau răzuitul pielii îngroşate de pe tălpi. Cu timpul, ambulanţii au înlocuit piatra ponce cu o făcătură decupată din blocuri de BCA (în traducere liberă „beton celular autoclavizat”, pe romîneşte spus un soi de maxi-cărămizi fabricate dintr-o mixtură de ciment şi oxizi de aluminiu), produs care începuse să fie folosit pe scară largă la construcţia locuinţelor. Avantajul era că prelucrarea BCA-ului se făcea mai lesne iar clienţii neştiutori care toceau „pietrele” de la un sezon la altul, aveau şi „avantajul” că puteau contracta rapid şi pe bani puţini tot soiul de dermatoze, graţie efectelor „benefice” ale oxizilor de aluminiu cancerigeni conţinuţi de falsele pietre ponce. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

vineri, 11 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (7)

Spuneam că în acel august al anului 1971 mă simţeam nespus de bine la Mamaia, mai bine ca oricînd. Nu eram pentru prima dată în această staţiune dar acum o priveam cu alţi ochi. Mă mărisem (aveam 13 ani şi cîteva luni) şi percepeam lucrurile altfel, începeam să înţeleg pe ce lume mă aflu. Plecam în fiecare zi însoţit de ai mei la plajă dis-de-dimineaţă, să „prindem”, odată cu răsăritul soarelui, ultravioletele dar şi „aerosolii”, despre care zicea mama (care le ştia pe toate, că doar d-aia era ea om mare, nu?) că îmi fac nespus de bine la gît, unde avusesem niscaiva probleme. Aerosolii, adică briza aceea binefăcătoare adiind dinspre largul mării, răcoroasă şi îmbibată cu sare şi iod, mirosind a alge, a scoici şi a nisip, un parfum sublim, inefabil, care mi s-a fixat definitiv în memoria olfactivă. Şi pe care briză trebuia s-o inhalez dimineaţa şi în amurg, preţ de 2-3 ceasuri... Nu ştiu cît de bine mi-a făcut ea la gît dar în acele preumblări pe malul mării am fost io martorul celor mai frumoase răsărituri şi apusuri de soare din viaţa mea...
 
Apus pe Siutghiol. Anii '70
(foto: Hedy Löffler-Weisselberger)
Mamaia. Plaja. 1967
(foto: Al . Medrea)
În urmă cu vreo doi ani îmi fuseseră scoase amigdalele, în urma unei prelungite infecţii de gîlci care nu mă mai slăbea. Excepţionalul medic orelist ploieştean, regretatul Gheorghe Romaşcanu, al cărui client fidel eram din frgedă pruncie (din pricina sensibilităţii mele la nas, gît şi urechi), a hotărît după îndelungi ezitări, să procedeze la extirparea sus-pomenitelor glande, care-mi făceau viaţa un calvar cu ocazia fiecărei banale răceli, deşi nu era de acord cu asta, spunîndu-mi nu o dată, că ele au fost „montate” acolo nu întîmplător însă din cauza infecţiei permanente, riscam să fac un reumatism cardiac. Aşa că, s-a salvat inima şi s-au sacrificat amigdalele iar problemele mele otorinolaringologice (îmi plăcea la nebunie cum suna cuvîntul ăsta şi, ori de cîte ori mi se ivea prilejul, îl pronunţam cu emfază, ca pe o incantaţie, lăsîndu-mi prietenii de joacă cu gura căscată) s-au ameliorat simţitor după operaţie... Dar trebuia ca de atunci încolo să merg în fiecare an pe litoral, minimum două săptămîni, pentru aerosoli marini, ultraviolete şi împachetări cu nămol. Pentru a nu mai avea probleme cu gîlcile. Toate bune şi frumoase, pînă la nămolul din lacul Techirghiol, cu care fusesem năclăit ani la rînd pînă atunci şi pe care, datorită mirosului pestilenţial şi ambianţei în care avea loc supliciul meu -  de regulă la „băile reci” de la Eforie Sud -, îl uram din tot sufletul. Aşa că, în acel an, venind cu ai mei la Mamaia, îmi plăcea şi mai mult ca pînă atunci aici poate şi din pricina faptului că mă iluzionam – vorba ceea: vis de vei visa, vis va rămînea ! (sic!) -  că nu voi mai trece prin caznele ritualului ungerii cu acel nămol sapropelic, cum citisem io în manualul de „Cunoştinţe despre natură” că-i zice cu nume şi prenume. Dar, în viaţă, de cele mai multe ori, de ce ţi-e frică, d-aia nu scapi! (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu