joi, 21 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean.


Refugii estivale (18)
Aşa cum aminteam, pentru mine, postul „Radio Vacanţa”, exista aproape exclusiv pentru emisiunile muzicale pe care le transmitea şi care erau minunate sau cel puţin aşa mi se păreau ele mie atunci. Unele dintre ele chiar îmi trezeau interesul, pentru că de la ele primeam io, puştanul din acele timpuri, o groază de informaţii legate de trupe şi solişti provenind din diverse genuri muzicale, fie români dar mai ales străini, pe mulţi dintre ei ascultîndu-i cu sfinţenie pînă în ziua de azi.   
Spuneam că „Radio Vacanţa” începuse să emită în luna iulie a sezonului estival 1967, an şi lună în care, pe programul 1 al postului naţional de radio, demarase o altă emisiune muzicală pe care o ascultam cît de cît regulat, în funcţie de cît de multă răbdare aveam, graţie îndemnurilor repetate ale vărului meu (care era cu nouă ani mai mare) dar mai ales din pricina bunului său prieten Florin Dumitru (care locuia împreună cu părinţii săi pe aceeaşi stradă din Ploieşti, Principatele Unite - pe care şi bunicii noştri îşi aveau casa - şi care, în acel an, devenise proaspăt boboc al Politehnicii bucureştene), toboşar la o trupă înfiinţată cu doar un an înainte, în Bucureşti, în vogă în acel moment, „Mondial”
Florin Dumitru, în centru, pe primul rînd
şi ale cărei melodii făceau furori în epocă, mai ales acea splendidă „Romanță fără ecou”, cunoscută publicului larg graţie primului ei vers, „Iubire, bibelou de porțelan”. 


De altfel, chiar în primăvara acelui an, 1967, de ziua mea, primisem cadou de la văr-miu un pick-up cehesc monofonic, nou-nouţ, „Tesla Supraphon” (tip „valiză” cu difuzorul în capac!), care abia apăruse pe piaţă şi pe care io ascultam discuri de vinil (majoritatea conţinînd poveşti şi cîntecele specifice vîrstei mele de atunci), 



printre care şi unul, un „EP” (extended play) pe 45 de rotaţii pe minut (rpm), dăruit chiar de Florin Dumitru, cuprinzând piesele „Primăvara”, „Romanță fără ecou”, „De va veni la tine vîntul și „Atît de fragedă”, pe a cărui copertă trona o fotografie a grupului în care apărea şi el (vinil pe care, de altfel, l-am păstrat cu mare dragoste pînă azi în colecţia mea), disc de care eram (şi sînt) foooooarte de mîndru...  

Florin Dumitru, al doilea din stînga, ultimul rînd...




Aşadar, în acel iulie al anului 1967, începusem să ascult populara emisiune „Metronom”, realizată de piteşteanul meu Cornel Chiriac pe primul program al postului naţional „Radio România”, în care celebrul crainic muzical (DJ cum i s-ar spune azi) prezenta publicului ascultător muzică (de cea mai bună calitate) şi informaţii la zi de pe scena românească dar şi de pe cea internaţională, preponderent din genurile pop, rock şi jazz

Cornel Chiriac
În emisiunea lui Chiriac am auzit io prima oară creaţiile unor giganţi precum „Pink Floyd”, „The Rolling Stones”, „The Beatles”, „Cream” ori „The Who” (ordinea nu este deloc întîmplătoare) sau a unor interpreţi şi instrumentişti de geniu precum Jimi Hendrix, Jannis Joplin, John Mayall, Eric Clapton, Bob Dylan, Joan Baez, Jerry Lee Lewis ori Elvis Presley dar şi pe acelea ale unor formaţii româneşti precum „Olympic 64”, Sfinx”, „Phoenix”, „Sideral”, „Roşu şi Negru”, „Sincron” şi, last, but not least, „Mondial”, care pe atunci mi-era foarte dragă, evident că şi din pricina faptului că-l cunoşteam pe Florin Dumitru, în graţiile căruia mă aflam şi care avea să joace un rol decisiv în formarea gusturilor mele muzicale şi a culturii mele muzicale în general, în ciuda vîrstei mele foarte tinere de atunci. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”

joi, 14 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (17)

Pentru că tot adusei vorba despre „Radio Vacanţa”... Spuneam că acest post radiofonic, foarte drag mie, începuse să emită în luna iulie a sezonului estival 1967 şi îşi avea pe atunci sediul în „Vila nr. 27”, aflată în vecinătatea unui restaurant arhicunoscut vilegiaturiştilor obişnuiţi ai Mamaiei, „Albatros”, pe lîngă care treceam zilnic împreună cu ai mei, spre locul în care ne aşezam cearşaful pe plajă. „Radio Vacanţa” funcţiona doar în perioada estivală (între 1 mai şi 1 octombrie), între orele 9 şi 19, cu o pauză după orele prînzului, între 14 şi 17. El emitea şi pe unde ultrascurte sau „FM” cum îndeobşte sunt ele cunoscute acum, care asigurau o calitate mult superioară a sunetului (de aceea ai mei îşi achiziţionaseră acel aparat „deştept”, care se numea, stranie coincidenţă, tot „Mamaia”, pentru că majoritatea aparatelor portabile din epocă, numite de toată lumea „tranzistoare”, emiteau doar pe unde lungi, medii şi, în cel mai bun caz, scurte), ba chiar în stereofonie, pentru urechile acelora care posedau un aparat dotat cu două difuzoare, comentariile şi emisiunile fiind făcute în cinci limbi: română, engleză, germană, franceză şi rusă. 

(sursa foto: constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)
Parcă aud şi acum genericul acela sonor inconfundabil, ritmat – care deschidea şi închidea emisiunile postului -, un fel de „cover” sau mai bine un „remix”, cum s-ar zice azi, după o celebră melodie, „Valurile Dunării” (o piesă celebră a lui Iosif Ivanovici), care trecea apoi, uşor, sub vocile crainicilor, care spuneau în cinci limbi: „Aici Radio-Vacanţa! Hier spricht der Ferienfunk! This is Radio Holidays! Гoвopит Paдиocтaнция Oтдыx! (Gavarit Radiostanţia Otdîh!”, într-o traducere cît de cît fonetică) şi Ici Radio Vacances!”. 

Îmi plăcea timbrul cu totul aparte al Doinei Caramzulescu (care prezenta şi emisiunile în limba engleză, idiom pe care-l bungheam olecuţă), a cărei voce devenise un fel de emblemă a radioului, în tandem cu aceea baritonală a lui Paul Grigoriu. Mai reţinusem şi numele „vocii” Dan Dumitrescu (spicherul programelor în limba franceză, pe care le ascultam cu sfinţenie, pentru exersarea limbii care îmi plăcea atît de mult, atunci ca şi acum). Ce avea inedit acest post de radio faţă de altele, era faptul că încă de la început a avut un fel serviciu telefonic sui-generis, un fel de 112 de azi, care se ocupa îndeosebi cu recuperarea ţîncilor pierduţi pe plajele sau prin staţiunile litoralului dar și pentru alte anunțuri de urgență. Nu mă pierdusem niciodată de ai mei pînă atunci dar uneori mi-aş fi dorit din tot sufletul să mă rătăcesc o singură dată, măcar dintr-un singur motiv: muream de curiozitate să văd şi io cum arată pe dinlăuntru un post de radio, să mă dumiresc cum pun ei muzica acolo şi să cunosc pe unele dintre „glasurile” care-mi plăceau…
Însă pentru mine, „Radio Vacanţa”, aşa cum spuneam, exista îndeosebi pentru muzica pe care-o transmitea şi care era grozavă, pe bune sau cel puţin aşa mi se părea ea mie atunci, de aici primind io, ciutanul care eram, noian de informaţii legate de trupe şi interpreţi, provenind din diverse genuri muzicale, români dar mai ales străini, pe mulţi dintre ei ascultîndu-i cu un anume soi de religiozitate pînă în ziua de azi. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu



miercuri, 13 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...



Refugii estivale (16)
Aşadar, în acea însorită dimineaţă de sfârşit de august a anului 1971, pe la ora 8:30, eram de multişor în picioare, trezit de mama (care se tot învârtea de colo-colo, prin cele două camere ale luxosului, pe atunci, hotel „Parc” din Mamaia, unde de vreo două-trei zile eram cazaţi, pregătind băgăjelele fiecăruia pentru călătoria noastră spre Eforie-Sud), încă de pe la şase, pentru preumblarea zilnică de o oră, o oră şi jumătate pe faleză, pentru inhalarea aerosolilor marini care, aşa cum zicea dumneaei care le ştia pe toate, că d-aia era om mare, nu?, îmi făceau bine la gîtul văduvit de gîlcile care-mi făcuseră existenţa amară pînă mai an. Tata îşi pufăia absent ţigara, cufundat comod între pernele şezlongului de pe terasa apartamentului, cu o ceaşcă de cafea aburindă în faţă, răsfoind absent ziarele cumpărate încă de la prima oră, de la chioşcul din apropierea hotelului, în timp ce io molfăiam în silă un sandviş, privind prin binoclu dincolo de balustrada balconului, plaja colorată ţipător de miile de umbreluţe,



plină ochi de trupuri bronzate, dinspre care ajungea estompat pînă la noi un zumzet înfundat, ca dintr-un stup. Încă nu se făcuse prea cald, deşi soarele se ridicase binişor deasupra orizontului iar dinspre mare încă se simţea adierea răcoroasă a acelei brize sărate, îmbibată de miresme curate de nisip, alge şi de a altora necunoscute, inefabile, dar care mi se impregnaseră definitiv, încă de pe atunci, în memoria olfactivă. „Miroase a mare”, îmi place să spun şi acum cînd în nări îmi poposesc parfumuri aducînd cu acesta, adulmecate pe te miri unde.

Din apartament susura molcom muzica de la „Radio Vacanţa” (semn că trecuse, deja, de ora 9), din difuzorul aparatului de radio cu tranzistori „Mamaia” (la mare modă pe atunci), cumpărat recent de ai mei şi fixat pe postul cu pricina, pe care, de altfel, avea să rămînă toată perioada sejurului nostru pe litoral. Eh, de emisiunile şi vocile acestui post de radio mă leagă amintiri dintre cele mai plăcute iar despre muzica transmisă prin undele lui hertziene, ce să mai zic, era grozavă, de aici primind io primele mele informaţii legate de trupe şi interpreţi, români dar mai ales străini, care mi-au rămas dragi pînă-n ziua de azi. „Radio Vacanţa”, care începuse să emită în luna iulie a sezonului estival 1967 (cum aveam io să aflu ceva mai tîrziu), avea pe atunci sediul în „Vila nr. 27” din Mamaia (aflată undeva în imediata apropiere a vilei „Albatros”),

Vila Nr. 27 Mamaia, sediul postului „Radio Vacanța”, între 1967 și 1978.
pe lîngă care treceam zilnic în drumul nostru spre locul în care ne aşezam cearşaful pe plajă, funcţiona doar în perioada estivală, adică între 1 mai şi 1 octombrie, între orele 9 şi 19, cu o pauză după orele prînzului, între 14 şi 17. El emitea şi pe unde ultrascurte, acestea asigurînd o calitate superioară a sunetului (de aceea ai mei îşi achiziţionaseră acel aparat „deştept”, pen’ că majoritatea aparatelor portabile din epocă, numite generic „tranzistoare”, aveau doar unde lungi, medii şi, în cel mai bun caz, scurte), comentariile fiind făcute în cinci limbi: română, engleză, germană, franceză şi rusă. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

marți, 12 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (15)

După ce regretatul meu profesor de istorie Ion Mărcuşanu m-a pus la curent în cuvinte destul de puţine - contrar obiceiului său uşor prolix, de-a explica un lucru, de-a descrie un eveniment sau un personaj (ţinînd de istorie sau de cestiuni adiacente), abundînd în detalii, uneori mult prea stufoase şi mustind de date şi nume, spre exasperarea noastră, a elevilor dumisale, care eram obligaţi, evident, să le reţinem şi apoi să le reproducem atunci cînd eram scoşi în faţa clasei, la tablă, cîte doi sau cîte patru, spre a fi „ascultaţi” – asupra etimologiei substantivului propriu Techirghiol, am mai primit, bonus şi cîteva informaţii asupra istoriei mai îndepărtate (cvasi-intruvabile pentru ciutanul care eram atunci) a uneia dintre cele mai vechi localități și staţiuni „balneo-climaterice” (cum erau îndeobște numite în epocă așezările unde „oamenii muncii” îşi petreceau vacanţele estivale), dacă nu cumva cea mai veche, Eforie Sud, spre care mă îndreptam cu ai mei spre a fi supus procedurilor (a se citi caznelor) ungerii cu nămol. Aşa am aflat io de la dumnealui că pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, stațiunea purta numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai apoi Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă (ulterior Carmen Sylva  și Vasile Roaităpe terenul cumpărat de la moștenitorii lui Mihail Kogălniceanu de moşierul Ioan Movilă, un boier destupat la minte, şcolit în occident 


după moda vremii, descendent al marii familii moldovene a Movileştilor, care a înţeles rapid de la o serie de specialişti vienezi (medici, chimişti, balneologi) pe care i-a adus aici, că efectele benefice ale nămolului sapropelic pot constitui o afacere cu bătaie lungă, drept pentru care a trecut de îndată la construirea unui sanatoriu şi a două hoteluri purtîndu-i, evident, numele, în paralel omul desfăşurînd şi o agresivă campanie publicitară în ţară şi străinătate cu scopul declarat de a-şi atrage muşterii. Eforturile sale au dat roade, afacerea a prosperat, însă isteţul afacerist a murit înainte să se bucure prea mult de travaliul său (afacerea fiind continuată de soţie), numele său rămînînd definitiv legat de naşterea staţiunii în cauză. În primul deceniu al secolului XX, Eforia Spitalelor Civile din București, avea să înfiinţeze aici un sanatoriu pentru combaterea tuberculozei osoase la copii, de unde şi numele actual al celor două staţiuni gemene, Eforie (Nord şi Sud). 

Eforie Sud. În prim plan, faleza cu hotelurile „Riviera”, „Capitol” și „Excelsior”,
 precum și vilele „Briza Mării”. În spate, Lacul Techirghiol
(fotografie de ©Ion Miclea, anii ´70). 
Bref, cu capul plin de aceste lucruri, mă îndreptam io cu ai mei spre „băile reci” de la Eforie Sud, rugîndu-mă în sinea mea să se producă o minune, ceva, care să le încurce socotelile şi io să scap, într-un fel ori altul, de mizerabilul nămol. Visuri. Vorb-aia: vis de vei visa, vis va rămînea! (sic!)
(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel” : http://www.altphel.ro/2014/02/refugii-estivale-15/

joi, 31 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (14)

Deşi, poate, n-ar mai fi cazul s-o tot spun, însă cu riscul de a mă repeta, o voi face ori de cîte ori voi avea prilejul şi asta doar pricina imensului respect i-l port şi duioaselor amintiri pe care le am despre dumnealui, tot regretatul meu profesor de istorie Ion Mărcuşanu (unul dintre dragii şi puţinii mei mentori ai mirificilor ani de gimnaziu şi, ulterior, ai claselor „9-12”, cum numeam, pe scurt, perioada în care Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” de azi se numea „Liceul nr. 2 - Ploieşti”, devenit apoi „Mihai Viteazul”, „nr. 1” fiind, dacă n-aţi ghicit cumva, actualul Colegiu Naţional „I. L. Caragiale”, eternul său rival) 


a fost acela care mi-a explicat, într-o bună zi din toamna anului precedent, ce va să însemne turcismul Tekirgöl (Techirghiol,  în grafie românească), adică fix numele lacului care producea onctuosul nămol sapropelic, amirosind sublim a varză murată borşită şi a ouă clocite, pe care-l uram din tot sufletul şi spre care, alături de ai mei, mă îndreptam la bordul Daciei noastre 1300, noi-nouţe, în acea dimineaţă de august a anului 1971. 

Aşadar, cum ghiol ştiam deja că pre romîneşte înseamnă un lac sau o baltă năclăită cu mîl, aveam să aflu că „tekir nu e altceva decît numele unui peşte (foarte gustos de altfel, cum aveam să constat io curînd), barbunul, care vieţuise cîndva şi în apele puturoase ale celui mai mare lac salin din România, limanul fluvio-marin ce se întindea pe o lungime de şapte kilometri şi ceva, străjuit la est de staţiunile Eforie Nord şi Eforie Sud şi de mica localitate balneară omonimă, pe malul său vestic.

Techirghiol, aha, care va să zică, „Lacul barbunului”...


Încă din acei ani, îmi făcusem obiceiul să port peste tot cu mine un „repertoar” sau „vocabular” (adică un carneţel dictando, care nu depăşea 25 de file şi care, pe mijlocul fiecărei pagini - cu dimensiunea unui sfert de „coală  comercială”, A 4 pre numele ei tehnic – avea trasată o dungă roşie care-o împărţea fix în două iar la marginea dreaptă, de sus în jos, erau tipărite, la două-trei pagini, literele alfabetului) în care îmi notam, în partea stîngă, cuvintele necunoscute a căror explicaţie o căutam apoi în dicţionare, lexicoane şi alte surse, după care, în dreapta, treceam definiţiile găsite. Obişnuiam ca atunci cînd voiam să-l întreb ceva pe profu’ de istorie (şi nu numai pe el), să-mi iau la iuţeală repertoarul şi, de îndată ce se suna de recreaţie, să mă postez cu spatele lipit de peretele culoarului, în dreptul uşii clasei unde ştiam că dumnealui are ora. Cum niciodată profu’ nu ieşea din clasă exact cînd se suna, ci mai întîrzia preţ de cîteva minute (spre exasperarea noastră, mai ales, a ciutanilor, pen’ că ne fura minute preţioase din recreaţia în care mergeam să jucăm ţurca, poarca, bile, capace, „tije” sau alte asemnea „jocuri de soţietate” pe terenul de sport din spatele clădirii liceului, acela de „zgură” roşie, că pe cel de bitum, special pentru handbal, aflat în curtea interioară a clădirii în formă de „U”, nu eram lăsaţi), îl aşteptam răbdător. Ieşea din clasă, jovial ca întotdeauna, cu catalogul sub braţ şi, după obişnuitul său salut, „Sal’tare, naţiune!” (asta după ce-i adresam cu tot respectul de care eram în stare, un „Să trăiţi, dom’ profesor!”, că io, unu’, foarte rar m-am adresat profilor mei cu apelativele „tovarăşul X” sau „tovarăşa Y”, care sunau oribil), urmat de celebra şi invariabila sa exortaţie mobilizatoare, „Un tăciune şi-un cărbune, spune, Stoicescu, spune!!!” - ambele garnisite cu veşnicul său zîmbet şugubăţ, aninat în colţul buzelor, accentuat de mustăciora-i sură, tunsă periuţă -  îi turuiam rapid întrebarea şi, însoţindu-l spre cancelarie, ascultam cu urechile ciulite răspunsul dat. 
(va urma)


© Bogdan-Lucian Stoicescu
Text apărut în „altPhel”: 

marți, 29 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (13)

Aşadar, ziua suspliciului meu (năclăirea cu nămolul scos de pe fundul lacului Techirghiol la „băile reci” din Eforie-Sud) din acel sfîrşit de august al anului 1971, sosise. Aşa cum îi era felul, neşovăitor şi categoric, care făcea ca orice alte comentarii din parte-mi să fie de prisos, mama stabilise încă din ajun programul, imediat după ce balaoacheşa vînzătoare ambulantă de „namol” îşi luase tălpăşiţa, dispărînd în marea de oameni de pe plaja din Mamaia, spunîndu-i tatei că imediat (în traducere liberă asta însemna chiar de a doua zi dimineaţă, nu mai tîrziu de ora 8:30), vom pleca spre Vasile Roaită (recte Eforie-Sud) la afurisitele alea de „băi”. Pomenita staţiune maritimă, aflată la vreo 20 de kilometri la sud de Mamaia, îmi era binecunoscută. Aici îmi mai petrecusem io vreo cîteva „sejururi estivale” (cum glăsuiau mai toate reclamele vremii care te îndemnau să-ţi petreci vacanţele pe „litoralul românesc al Mării Negre”) în anii anteriori, însoţit fiind fie de părinţi, fie de rude apropiate (bunici, unchi, mătuşi, veri etc.), fie, uneori, de familii prietene alor mei. 


Aşa cum am amintit, majoritatea celor juru-mi numea în continuare mica staţiune maritimă - aşezată pe un liman, nu pe un grind, precum surata ei mai luxoasă, Mamaia, la răsărit străjuită tot mare iar la apus de un alt lac, dar nu cu ape „dulci” precum Siutghiolul, ci sărate potroacă, pestilenţialul (pentru în mine, evident!), Techirghiol - Vasile Roaită (din pricinile succint arătate mai devreme), doar singură bunică-mea, fie-i ţărîna uşoară!, se încăpăţîna să-i spună tot Carmen Sylva, pentru că aşa o pomenise ea din perioada interbelică, sub acest nume* purtat de preafrumoasa, inteligenta şi îndrăgita noastră Regină (soţie a Regelui Carol I al Romîniei), patroană a artelor în genere (ea însăşi fiind o foarte bună poetă) dar şi o energică fondatoare a unei serii de importante instituţii caritabile, această din urmă activitate aducîndu-i rapid apelativul popular de „Mama răniţilor”.  
 
Regina Elisabeta a României
O parte a informaţiilor pe care mi le culegeam despre locurile de pe litoral dar şi de aiurea, pe care le vizitam în timpul vacanţelor sau excursiilor, îmi erau furnizate în mică măsură de manualele şcolare ale vremii care, de regulă, prezentau sărăcăcios şi anost lucrurile care mă interesau. Pe acestea mi le completam vîrîndu-mi nasul prin tot felul de atlase, ghiduri, lexicoane şi alte asemenea hîrţoage din biblioteca părinţilor iar o altă sursă, poate cea mai importantă (şi dragă mie), o reprezenta poveştile bunicilor (ale căror „idei principale” mi le notam conştiincios în tot felul de carnete şi maculatoare) şi pe care apoi mi le verificam, întrebîndu-mi profesorii. Şi în cazul acesta (ca şi în cel al Mamaiei), tot regretatul meu dascăl de istorie din gimnaziu şi liceu, Ion Mărcuşanu, a fost acela care mi-a elucidat o mare parte a petelor albe privind istoria, geografia, toponimia şi chiar etimologia micilor localităţi constănţene înşirate de-a lungul litoralului, cunoscute îndeobşte sub titulatura de „staţiuni balneo-climaterice”, printre care se prenumăra şi Eforie Sud.  (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Care reprezenta pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României (1843-1916) 

luni, 28 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (12)

Dej în anii tinereții „revoluționare”
Aşadar, la finele episodului trecut, spuneam că povestea lui Vasile Roaită încheiată cu moartea eroului(astăzi definitiv uitat) de la atelierele Griviţa , n-avea cum să reziste la infinit, pentru simplul fapt că era o... fantasmagorie! Încă din timpul în care ţara îl avea în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej (liderul comunist al României din 1948 pînă la moartea sa survenită în 1965) se ştia foarte bine că adevăratul om care trăsese sirena atelierelor fusese un oarecare Constantin Negrea* şi nu Vasile Roaită. După moartea lui Dej, cercetările de arhivă au scos la lumină adevărul şi anume faptul că Vasile Roaită fusese lovit din greşeală de un glonţ care ricoşase şi că, de fapt, junele cazangiu erau un turnător ordinar al Siguranţei - cum îndeobşte era cunoscută în perioada interbelică Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă a Statului, cu rol de a apăra statul din punct de vedere informativ – care fusese infiltrat printre muncitori. Însuşi Constantin Negrea a fost acela care a mărturisit faptul că, în anul 1944, Dej şi Chivu Stoica (un alt lider comunist marcant) l-au rugat să renunţe la „meritul” său în favoarea lui Roaită, deoarece un erou mort era mult mai de folos propagandei regimului care urma să preia puterea, decît unul viu! Astfel a fost fabricat unul dintre simbolurile proletariatului, făcut utecist post-mortem în anul 1948, al cărui nume a fost purtat mult timp de mai multe localităţi (printre care şi de staţiunea maritimă devenită ulterior Eforie-Sud, ex-Carmen Sylva, din 1950 pînă în 1962) sau de unele instituţii precum spitalul bucureştean „Vasile Roaită”, numit ulterior „Griviţa”, astăzi „Sfînta Maria”. (va urma)

© Bogdan-LucianStoicescu

N.B. Le mulţumesc pentru faptul că există şi că fac parte din viaţa mea şi îi rog din suflet să rămînă aşa cum îi ştiu şi acolo unde le e locul, celor care, de-a lungul vremii, au continuat să mă beştelească, să-mi frece ridichea, să mă enerveze, să mă vorbească de rău, să mă tacă de bine (vorba unui amic), să-mi bage ştăngi, etc. etc. etc. dar cu asupra de măsură le mulţumesc celor care, din timpuri imemoriale, ocupă un loc privilegiat în inima mea, încăpăţînîndu-se să-mi rămînă statornici prieteni (şi fideli cititori), în ciuda tuturor vicisitudinilor vremurilor prin care trecem. Atît fără primii dar mai ales fără ultimii, viaţa mea chiar că n-ar fi avut nici un chichirez. Aşadar, tuturor, fără osebire, Bunul Dumnezeu să le dăruiască sănătate, bucurii şi, întru toate, bună sporire și împlinirea dorinţelor! Iar unuia dintre statornicii şi extrem de atenţii mei lectori, care m-a întrebat cu ceva timp în urmă (şi căruia-i cer iertăciune pe această cale pentru, sper, pardonabila întîrziere cu care îi răspund) dacă nu cumva aceste refugii estivale ale mele sînt, de fapt, un singur refugiu pe planeta de mult dispărută a copilăriei mele, îi mulţumesc pentru fineţea şi corectitudinea observaţiei, îi sărut fruntea inimii şi-i ofer un posibil răspuns, folosindu-mă de vorbele unuia dintre prozatorii tare dragi inimii mele: „Se spune că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria. În realitate, copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile.” (Marin Preda în „Posibilităţile romanului”)