vineri, 18 aprilie 2014

Rînduri pentru Ion

„(…) un prieten care dispare, este repetiţia generală a propriului tău sfîrşit.
Gabriel Liiceanu

Înţelegi în măsura în care pierzi.
Dan Ciachir

Ion T. Şovăială
(foto:
http://ziaruloglinda.blogspot.ro/)

Fiind Săptămîna Patimilor, aş fi voit ca în textul de azi să împărtăşesc cîteva gînduri pascale. Însă zilele trecute, dragul poet Nicolae Stanciu, vizitîndu-mă la birou, mi-a dăruit numărul 6/2013 al periodicului câmpinean „Revista Nouă” (diriguită cu vrednicie de un alt bun prieten, scriitorul Florin Dochia), deturnîndu-mi, fără să ştie, intenţiile. Florin, cu ceva luni în urmă, îmi „furase” un comentariu făcut la o postare a lui pe Facebook (legată de lansarea unei excelente ediţii anastatice a periodicului „Câmpina literar-artistică şi istorică, 2008-2012”, condus de regretatul nostru prieten Ion T. Şovăială), pe care, cu flerul dumisale de hîrsit şef de revistă, mi l-a transformat într-un articol purtînd titlul de mai sus, publicîndu-l apoi în revista sa şi pe care, din felurite pricini independente de voinţa noastră, nu apucasem să-l văd tipărit. Aşa că, mare mi-a fost bucuria citindu-mi rîndurile scrise din prima, cum se spune, despre dragul meu Ion Şovăială şi revista lui, pe care un grup de prieteni şi colaboratori au strîns-o în volum. Şi cum chiar astăzi, 17 aprilie, se împlineşte fix un an de la dispariţia lui pămînteană, m-am gîndit că n-ar fi rău deloc, în semn de sinceră preţuire şi tristă rememorare, să (re)public şi aici textul cu pricina, cu mai multe retuşuri operate tacit. 
Aşadar…
(Foto: http://www.expresuldeprahova.ro/)
Sînt mîhnit, şi revoltat, şi foarte trist că prietenul meu Ion, creatorul revistei pomenite – pe care l-am cunoscut bine şi cu care îmi permit să spun că am fost în cele mai apropiate şi adevărate relaţii – a încetat să mai fie lîngă mine, pur şi simplu, risipit ca un fum. Cum sînt la fel de trist atunci cînd astfel de recuperări, de altfel necesare, au loc în lipsa autorilor sau sînt determinate de dispariţia lor prematură. Ion Şovăială („Jean Hésitasion”, cum cu un umor fin îl alinta regretatul meu prieten, poetul Nino Stratan, faţă de care Ion a nutrit o totală şi nedisimulată admiraţie) a fost realmente un om de bibliotecă, un cercetător serios, aplicat şi acribios într-un domeniu pe cît de arid, pe atît de fascinant: istoria literară
Deşi era avocat de profesie, adevărata sa vocaţie, exemplară şi ea, a fost aceea de istoric literar. Am colaborat la majoritatea revistelor şi suplimentelor literar-culturale pe care el le-a păstorit de-a lungul timpului (de la „Repere” la „Orion” dar şi la altele, care acum nu-mi vin în minte), putînd verifica pe viu calităţile sale şi percepe, mai presus de orice, harul său, pentru că era, într-adevăr, hăruit. 
Desen de Octavian Onea
Ne întîlneam rar. Comunicam, în schimb, prin telefon şi, invariabil, la finalul fiecărei convorbiri, mă ruga sfielnic să-i procur cîte-o cărţulie rătăcită prin cine ştie ce raft prăfuit al  bibliotecii judeţene unde lucrez. Ştia că trudesc de mult la o monografie despre Radu Tudoran şi mă ajuta, uneori, cu informaţii sau cu vreun document pe care le găsea în căutările sale. A fost de-o modestie abnormă pentru aceste vremuri pe dos, în care bătutul cu cărămida-n piept a devenit sport naţional. 
A fost un timid şi-un introvertit, un retractil care se simţea mult mai în largul său în liniştea bibliotecii decît în faţa publicului. Paradoxal pentru un avocat, nu? Vorbea în şoaptă, puţin şi măsurat, cîntărindu-şi cu parcimonie cuvintele. Era un cerebral sensibil şi delicat dar care atunci cînd întîlnea siluitori ai limbii române, devenea brusc sarcastic şi neiertător. Ura visceral duplicitarismul, cabotinismul, impostura şi veleitarismul. Foarte pe scurt, acesta a fost Ion şi sînt mai mult ca sigur că această apariţie editorială i-a bucurat nespus sufletul, acolo pe unde-o sălăşui.

Sînt primele rînduri pe care le scriu despre Ion. Nu însă şi ultimele.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 437, pag. 9; http://www.altphel.ro/2014/04/randuri-pentru-ion/)

marți, 15 aprilie 2014

Hai-hui printre cuvinte (26)

Toate morţile neaşteptate au ceva din aparenţa unei scamatorii. Cel care, pînă adineauri, organizase, prin prezenţa lui, o lume, dispare pur şi simplu. Misterul morţii tocmai în asta constă: în disproporţia dintre promptitudinea cu care cineva încetează să fie şi golul formidabil pe care îl generează în consecinţă, absenţa lui. Cu cît golul acesta este mai mare, cu atît scamatoria morţii pare mai reuşită. Ridici capacul cutiei care era viaţa celuilalt şi înăuntru nu mai e nimeni. Decorul nu s-a schimbat. Totul a rămas pe loc: casa lui, lucrurile lui în ea – hainele atîrnate în dulap, pipa cu cutia de tutun golită pe jumătate, cartea pe care tocmai o citea, o pagină rămasă pe birou cu cîteva rînduri scrise în grabă, un tablou pe care trebuia să-l termine, aşezat pe şevalet, CD-ul pe care-l ascultase ultima oară, dintre cele alese de-a lungul anilor şi din care se alcătuia conturul muzical al fiinţei sale. Numai că la capătul acestor lucruri nu mai e nimeni. 

Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitive absenţe care îşi începea de acum istoria ei în mine. Pentru că există şi o istorie a ieşirii cuiva, prin moarte, din viaţa noastră, nu numai a felului în care, prin gesturi şi întîmplări comune, el ne cotropeşte şi se instalează în noi. Orice moarte este începutul acestei retrageri progresive din fiinţa celorlalţi, a acestei prezenţe înfrînte care pleacă steagurile şi care treptat, aşa cum ne-a ocupat, ne părăseşte plecînd în uitare.


În uitare? Cineva iese, prin moarte, din viaţa noastră. Dar dacă o face nu este pentru a intra altfel, şi mai bine, în noi? Fiecare om înseamnă în viaţa noastră exact atît cît păstrăm din el după moartea lui. În fapt, sîntem locuiţi de cei dispăruţi şi dacă fiinţa noastră se întîmplă să aibă temelie, amplitudine şi forţă, este pentru că din adîncul ei are cine să urce periodic spre noi, din trecut. A avea trecut înseamnă: a face ca lentei goliri a noastre de prezenţa şi prezentul celor dispăruţi să îi răspundă, în altă regiune a fiinţei, o depunere la fel de lentă a ceea ce aparent a ieşit şi s-a şters din noi. Noi sîntem cu adevărat din clipa în care putem face recurs la un trecut, adică din clipa în care începem să fim prin raport cu ceea ce am fost.” 
(Gabriel Liiceanu – „Declaraţie de iubire”) 
Un moralist cu humor
De formaţie profesor de istorie şi moralist prin vocaţie, scriitorul ploieştean Nicolae Petrescu-Redi  este autorul a nouăsprezece volume proprii, dintre care unul -  „Bulevardul Independenţei” (ed. "Fiat Lux", Bucureşti, 1999) - scris în colaborare cu regretatul profesor Paul D. Popescu. De la debutul său editorial s-au scurs, iată, nouăsprezece ani, răstimp în care vrednicul nostru autor şi-a împlinit o operă perfect articulată (alcătuită din aforisme, catrene, poeme, epigrame şi lucrări cu caracter istoric, precum cea deja pomenită), admirabilă nu neapărat prin vastitate ci prin sapienţă, conciziune, acurateţe şi coerenţă. 

Nicolae Petrescu-Redi
Despre istoricul Nicolae Petrescu am scris prima oară în anul 1999, motivat fiind atunci de apariţia volumului „Bulevardul Independenţei”, afirmînd cu acel prilej că domnia-sa şi-a dat, odată în plus, întreaga măsură a acribiei sale de cercetător, participînd alături de profesorul Paul D. Popescu, la întruparea unei biografii deloc romanţate a splendidului nostru bulevard, cu alte cuvinte a unei cronici amplu documentate şi sentimentale cu măsură, de la începuturi şi pînă astăzi a, poate, celei mai iubite artere ploieştene şi a proximităţilor ei: celebrul bulevard cu castani al ,,misterioasei” Urbe X, atît de dragi maestrului nostru Caragiale. Între timp, adică prin 2011, respectabilului nostru profesor i-a mai apărut un volum monografic despre comunitatea elenă din Prahova, despre care cu siguranţă voi vorbi la momentul potrivit.    
Apoi, după doar un an, mi-am exprimat, tot în scris, cîteva gînduri (fără rimă!) stîrnite de apariţia volumului dumisale de epigrame, „Gînduri cu rimă” (ed. Fiat Lux, Bucureşti, 2000), constatînd atunci că istoricul  Nicolae Petrescu este (şi) un ironist imbatabil, înzestrat cu un puternic simţ al umorului (însă unul extrem de rafinat, de un desăvîrşit bun-simţ, perfect în spiritul zicerii lui William James cum că „simţul umorului este bunul-simţ dansînd”), întrunind, aşadar, toate calităţile sine qua non ale unui umorist pur-sînge, aceste trăsături ale personalităţii dumisale împăcîndu-se de minune şi care au întruchipat, pe măsura trecerii anilor, o diadă perfect funcţională, spre satisfacţia noastră, a cetitorilor-degustători ai producţiunilor domniei sale. 

Iată că, la paisprezece ani – o, tempora! - de cînd scriam despre acel volum de epigrame al domnului Nicolae Petrescu, vin acum să creionez din nou cîteva gînduri despre o altă faţetă a personalităţii domniei-sale şi anume aceea de moralist, aşa cum răzbate ea (şi) din noua sa carte de aforisme* - nu din ipostaza exegetului, ci din aceea mult mai importantă şi infinit mai dragă mie, de prieten al autorului - cu o simpatie nedisimulată şi, aş vrea să cred, cu tandreţe şi sinceritate.  
Ce este, de fapt, aforismul? O cugetare memorabilă. O maximă. O sentinţă. O exprimare extrem de concisă a unui gînd. O zicere înţeleaptă, exprimată de cele mai multe ori metaforic şi/sau paradoxal. O definţie a aforismului este la fel de dificil de dat, precum ar fi, bunăoară, pentru poezie. Am căutat cîteva asemenea definiţii, în final oprindu-mă – poate şi din cauza rafinatei sale plasticităţi şi evidentei poeticităţi – asupra aceleia pe care ne-o propune autorul însuşi: „Aforismul – gînd înrămat în foşnet de oglinzi. Sau o alta, la fel de sugestivă, din volumul de faţă: „Cugetarea e ca o mică biserică. Simplă pe dinafară, tulburătoare pe dinăuntru.
Coperta a IV-a a volumului "Îngîndurări".
În fotografie, de la stînga la dreapta:
regretatul poet Grigore Vieru,
N. Petrescu-Redi şi acad. Mihai Cimpoi 
Citind aforismele lui Nicolae Petrescu-Redi, chiar dintru început, cel puţin două ipostaze mi-au reţinut atenţia: în primul rînd, un subtil şi acut simţ al observaţiei, uneori caustic şi incisiv, alteori nostalgic şi sentimental, trădînd o mare sensibilitate şi o lesene detectabilă sinceritate a rostirii, greu de disimulat şi, în sfîrşit dar nu în ultimul rînd, o perfectă stăpînire a mijloacelor sale de exprimare artistică, dublate acestea de un umor fin şi o inteligenţă pe măsură. Calităţi incontestabile şi de neignorat ale omului şi scriitorului.
Toate acestea şi încă multe altele fac din acest volum – mic dar cu greutate specifică mare! – o reuşită apariţie editorială, graţie şi hainei sale grafice (extrem de în ton cu „carnea” textului), închipuită de Leo Orman, plecînd de la splendidul tablou al lui Vincent van Gogh, „Noapte înstelată peste fluviul Rhône”.
Pentru final, voi reproduce cîteva aforisme din volumul „Reverber” (2005) şi nu din acesta, pentru a nu vă răpi absolut nimic din bucuria lecturii lui.

  • Unii oameni se ucid, luptând pentru un petec de pământ; alţii devin nemuritori, luptînd pentru un petec de cer.
  • Interesele ţării sînt mai presus de orice, gândea politicianul. Iar cele personale – mai aproape decât oricare.
  • Învăţătorul te ajută să dezlegi taina literelor, profesorul – literele tainei.
  • Unele adevăruri par bătute în cuie, altele par răstignite.
  • Şi greşelile de tipar ale Bibliei pot da naştere unor secte.
  • Ce trainic se înalţă lăcaşul căsniciei când socrii se lasă zidiţi!
  • Mai întâi munca, apoi sărbătoarea! Pâinea nu se coace la focul de artificii.
  • Am preluat de la zei focul; dar şi fumurile lor.
  • După ce se culcă cu toată lumea, minciuna mai rămâne şi gravidă.
 © Bogdan-Lucian Stoicescu

* „Îngîndurări. Dicţionar aforistic”, editura „eLiteratura”, Bucureşti, 2014

N.B. Volumul a fost lansat vineri, 28 martie 2014, la „Galeriile de Artă ale municipiului Ploieşti, în cadrul manifestărilor dedicate Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” (ediţia XXVI), în prezenţa autorului. 
Prezentările au aparţinut profesoarei Gabriela Teodorescu şi scriitorilor 
Vasile Poenaru (directorul editurii „eLiteratura”) şi Bogdan-Lucian Stoicescu. 

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 437, pag. 15; http://www.altphel.ro/2014/04/un-moralist-cu-humor/)

luni, 14 aprilie 2014

Portrete şi nu numai...

Vineri, 21 martie 2014, la biblioteca judeţeană „Nicolae Iorga” din Ploieşti, în a doua zi a evenimentelor culturale dedicate zilelor instituţiei, a avut loc vernisajul unei expoziţii de grafică satirică  aparţinînd a doi binecunoscuţi maeştri ploieşteni (Nicolae Ioniţă şi Iulian Pena –Pai) şi a unuia din Sîngeru (Prahova), Marian Avramescu, al cărei curator am avut privelegiul şi onoarea să fiu. 

Expoziţia a complinit în cel mai fericit mod  întîlnirea cu publicul a cîtorva dintre cei mai importanţi epigramişti şi umorişti ai momentului (George Zarafu, George Corbu, Constantin Tudorache) desfăşurată sub inspirata titulatură aparţinînd maestrului  
Şerban Cioculescu, „Epigrama, floarea parfumată a literaturii

În cele ce urmează, doar cîteva „eternităţi de-o clipă” (cum frumos definea cineva fotografiile) surprinse de colega noastră, doamna Mădălina Lică (drept pentru care îi mulţumesc şi pe această cale) în preajma splendidelor portrete din galeria cu personalităţi, închipuite cu umor şi har de prietenul nostru Marian Avramescu. 






De la stînga:
Marian Avramescu,
Nicolae Stanciu
&
Bogdan-Lucian Stoicescu
Cu epigramistul Constantin Tudorache

joi, 10 aprilie 2014

Hai-hui printre cuvinte (25)


Ion Creangă, lat pe tinichea 

În patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iaşi a fost descoperită recent o fotografie inedită (realizată în anul 1885 la Slănic Moldova, unde scriitorul se afla la tratament, de fapt o copie după o ferotipie, confecţionată în atelierul lui Siegmund Packer) în care, Creangă stă în picioare, alături de Alexandru C. Cuza* (stînga) şi Nicolai Andriescu-Bogdan** (dreapta). 


Povestea acestei imagini este relatată de N. A.-Bogdan în volumul 
Poveşti şi bazaconii din Moldova”  
(Ed. Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1923, ediţia a III-a): 
Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea – fotografie aşa-zis americană – invitai de mai multe ori pe Creangă să-şi scoată poza. Dar mai întotdeauna îmi răspunea: Decît să dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coşuleţ cu brînză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine decît tinicheaua... Într-o zi însă, aflîndu-se şi cu dl A. C. Cuza, îl hotărîi să ne pozăm tustrei în grupă; ne aşezarăm într-un tufiş lîngă sala de cură, Creangă stînd în picioare, îndărăt şi noi pe o bancă, eu la stînga, Cuza la dreapta lui.


Pe verso-ul fotografiei există şi dedicaţia: „Lui V.A. Gheorghiţă  15/28 Februarie 1914  Iaşi” aparţinînd lui Radu Manoliu precum şi precizarea „Copie după originalul din 1885 la  Slănicul din Moldova  A.C. Cuza, I. Creangă, P(?)Bogdan (sic!)”

* (1857-1947), profosor de economie, ministru şi om politic de extremă dreaptă, care va fonda (împreună cu C. Z. Codreanu), formaţiunea naţionalistă „Liga Apărării Naţional Creştine” (LANC, 1923), care în 1935 va fuziona cu „Partidul Naţional Agrar” condus de Octavian Goga, rezultînd „Partidul Naţional Creştin”. C. Z. Codreanu va părăsi LANC şi va înfiinţa, în 1927, „Legiunea Arhanghelului Mihail şi Gavriil”.

** (1858-1939), istoriograf, publicist şi scriitor, care l-a avut învăţător pe Creangă. Este autorul lucrării monografice „Orașul Iași - odinioară și astăzi”, considerată opera sa de căpătîi.

joi, 20 martie 2014

„Epigrama, floarea parfumată a literaturii”

Vineri, 21 martie, la ora 12 precis, în sala „Nichita Stănescu” a Biblotecii Judeţene „Nicolae Iorga” (Biblioteca Judeteana Nicolae Iorga are loc un randevu - botezat cu o frumoasă zicere a maestrului Şerban Cioculescu, „Epigrama, floarea parfumată a literaturii” - al cîtorva scriitori guralivi, mucaliţi şi pontoşi nevoie mare (epigramişti, parodişti, poeţi, prozatori şi de alte specialităţi tematice, ploieşteni, cîmpineni şi bucureşteni, conform afişului alăturat), secondaţi de trei dintre cei mai buni graficieni satirici ai momentului (doi din Ploieşti, Iulian Pena-Pai şi  Nicolae Ionita şi unul din "străinătate", hehehe!, Marian Avramescu din Sângeru-Prahova, aflaţi umăr la umăr pe simezele unei splendide expoziţii dedicate acestei manifestaţiuni hazoase), care şi-au reunit talentul debordant şi încordat toţi muşchii fanteziei pentru a evolua într-o adevărată gală (categoria supergrea) a umorului de cea mai bună calitate. Cît despre prietenul meu de-o viaţă, simpaticul actor al teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti,  Galea Ilie, el va delecta asistenţa cu ziceri şugubeţe - în stilul său lesne recognoscibil - din creaţiile (epigrame, parodii, poeme) celor prezenţi. Drept pentru care, în numele acestor stimabili poznaşi, nu-mi mai rămîne altceva de făcut decît să vă lansez invitaţia de a-i asculta/vedea/lua la palme (a se citi aplauda!), pentru că ignorîndu-i, veţi rata o fază de-un chichirez nepereche!

Gulagul românesc şi cel sovietic pe înţelesul tuturor

O extrem de incitatntă conferinţă susţinută de prietenul meu, scriitorul 
Codrut Constantinescu (http://cdc77.blogspot.com/), în debutul manifestărilor dedicate împlinirii a 93 de ani de la fondarea Bibliotecii Judeţene "Nicolae Iorga" 
din Ploieşti. 
Vă aştept cu drag astăzi, 20 martie, ora 17, în sala "Nichita Stănescu"!