joi, 18 iulie 2019

Clin d’oeil


Discuție (se pare că reală) dintre soția lui Churchill (dacă e să luăm de bune memoriile celebrului prim-ministru britanic) și un măturător de stradă. Într-o seară, soții Churchill au hotărît să facă o plimbare prin Londra. În timp ce mergeau pe lângă curțile bine îngrijite ale localnicilor, un măturător s-a apropiat de ei. Spre uimirea prim-mininistrului, bărbatul nu i s-a adresat lui, ci soției. După ce au vorbit câteva minute cei doi, Churchill s-a adersat soției: De ce acest bărbat a fost atât de interesat să discute numai cu tine?  Aceasta i-a povestit că, pe cînd erau adolescenți, el era îndrăgostit nebunește de ea. La care Churchill a răspuns, vădit mulțumit de sine: Vezi, draga mea, dacă te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost acum soția unui măturător….  La care doamna i-a oferit o replică antologică, la care Churchill n-a mai avut nimic de adăugat: Nu. Dacă m-aș fi căsătorit cu acest bărbat, el ar fi devenit prim-ministru!

Memento


13 minute pe lună

Pe 16 iulie, la 15:32 ora României, s-au împlinit 50 de ani de când misiunea spațială Apollo 11 a NASA, care a dus primii oameni pe lună, a decolat din Florida. Comandantul Neil Armstong, pilotul modulului lunar Buzz Aldrin și pilotul modulului de comandă Michael Collins au fost cei care au scris istorie: primii oameni pe un alt corp ceresc. 
Un podcast eveniment al BBC World Service, realizat de Kevin Font, ce spune povestea vehiculului lunar și a coborârii finale a acestuia spre suprafața lunii. Interviuri cu astronauți, detalii inedite și ceva suspans.
Totul pe muzica celebrului compozitor Hans Zimmer.
Filmele pot fi descărcate liber...


https://www.bbc.co.uk/programmes/w3csz4dj
Apollo în timp real
NASA a pregătit un site care spune povestea programului Apollo în timp real, așa cum s-a întâmplat. Se reia experiența aselenizării, exact așa cum au trăit-o cei din Mission Control, acum 50 de ani.


Paraponu’ zilii

Caragiale împreună cu un grup de prieteni actori.
Primul din stînga, Iacu Brezeanu

Caragiale – schiță de autoportret

Om din popor, fără nume de naștere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit – oricât de puțin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului.”
 Din tot ce se numește sport, nimic nu s-a putut vreodată lipi de mine. Danțul, gimnastica, patinajul, alpinismul, călăria, bicicleta, în sfârșit toate – nu că nu le-am obișnuit, dar nici măcar nu mi-a trecut vreodată prin cap să le-ncerc măcar. De ce? Fiindcă am simțit că n-am niciun talent, că-mi lipsește cu totul apucătura pentru așa ceva. Ei! Mărturisesc sincer: mi-a părut rău adesea că nu mi-e și mie dat să mă bucur de niște plăceri sănătoase, binefăcătoare și corpului și spiritului, dar nu m-am gândit cândva să simț rușine pentru această lipsă totală de aptitudini sportive. N-am talent… Dar dacă n-am, și mărturisesc că n-am, nu pot fi ridicul. Ridicul e acela care n-are talent și nu vrea să știe că nu-l are și, vrând în ruptul capului să dea dovezi pozitive că-l are, dă una peste alta dovezi că nu-l are.”
 Că, drept să-ți spun, multe lucruri bune mi-ar fi plăcut și mie, ca oricărui muritor, pe lumea asta, însă niciunul mai mult ca vorba pe deasupra limpede, dar adâncă la înțeles.”
 Într-adevăr, noi, literații în genere, nu ne putem tăgădui starea noastră de inferioritate socială. Oricât de puțin talent am avea noi, oricât de puțin folositori am fi societății noastre, această stare de inferioritate ne produce un fel de depresiune morală care s-ar asemăna cu mâhnirea unui copil nevoiaș între atâția alți copii pricopsiți, tolerat la coada mesei, în intimitate și exclus de la orice reprezentanțiune de dignitate a familiei.”
 Douăzeci și patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! –, pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați; și dacă unul n-ar fi în stare măcar atâta, l-aș învăța să prinzi câini cu lanțul. Hingher, da! da’ literat – nu! Mai bine să-și bată el joc de literați când o întâlni la un an o dată unul decât să-și bată joc hingherii de el pe toate potecile.”


vineri, 12 iulie 2019

Jurnal de-a bușilea

Absolut întîmplător, zilele acestea am aflat, cu tristețe, că șugubățul inventator prahovean al Mobrocăruței (așa cum am botezat-o io și despre care scriam cu ceva timp în urmă) a trecut în lumea celor drepți, fie-i țărîna ușoară!  Pricina a constituit-o un „accident de muncă”, nea Grovăr fiind strivit de platforma pe care se aflau cei 80 de stupi conținînd, așa cum îi plăcea să spună, tot atîtea familii de „muște” (a se citi albine), cu care se afla în pastoral, la rapiță. El a fost purtat pe ultimul drum, așa precum i-a fost dorința, pe un dric improvizat pe Mobrocăruța sa, condusă de un nepot, pînă la locul de veci el fiind condus de toți cei care l-au cunoscut, admirat, beștelit, folosit la diverse munci agricole, vorbit de rău ori tăcut de bine, din cortegiul funerar făcînd parte pînă și cîrciumarul satului, nea Nicu Chibritaru’, om milos și cu frica lui Dumnezeu, care, cu această ocazie, i-a șters din catastiful său în mod definitiv și irevocabil toată datoria istorică la băutura pe care nea Grovăr o înghiorțăise și, din pricini lesne de bănuit, n-o achitase...
Am scris rîndurile de mai jos la ceva timp după ce l-am cunoscut pe strașnicul inventator, care atunci, cu ceva ani în urmă, printre altele, voia să-i înlesnesc o întîlnire cu celebrul Justin Capră (dispărut și el între timp, din nefericire), pentru care nutrea o admirație nesmintită și pe care voia să-l consulte pentru o altă invenție (absolut secretă!) la care lucra...
Așadar, mobrocăruţa este o invenţie 100 % „made in Romanela” (de sorginte exclusiv prahoveană). Ea întruchipează un vehicul hibrid (cu tracţiune „pe spate”), rezultat dintr-o veche motoretă „Mobra” (de cîțiva căluți putere, altfel zis, un mini-atelaj sui-generis!) şi căruţa aferentă (echipată cu jante cu pneuri originale, ale unei defuncte „Dacia 1300”). Săgeata indică locul unde a migrat motorul sus-pomenitei motorete. Vehiculul (rod, așadar, al fanteziei debordante, fără frontiere, a unui român verde, care a încrucișat, precum a făcut Ivan Vladimirovici Miciurin odinioară cu plantele, o motoretă cu o căruță) are far, este prevăzut cu claxon, precum și cu sisteme de frînare şi semnalizare, este în perfectă stare de funcţionare, fiind folosit la diferite munci agro-casnice. Este foarte adevărat, nu are oglinzi retrovizoare și nici apărătoare pentru roata din față, accesorii care, așa cum ne-a mărturisit driverul, i-au fost luate de patronul cîrciumii din sat (cam cu japca, după cîte se pare!), în contul unei datorii istorice (beuturi bețive consumate și neachitate la scadență!). Nefiind înmatriculat (întrucît nu este nici motoretă nici căruţă, deci neputînd fi omologat), nu necesită carnet de conducere. Și nici cască sau alte echipamente de protecție, în timpul deplasării, conducătorului fiindu-i suficiente o pereche de cizme sau papuci (de cauciuc, pentru comoditate), o pereche de pantaloni (foști de „șalopetă”), un maieu și un fes, purtînd emblematicul nume al zeiței victoriei, „Nike” (inscripția nu se vede în fotografie), precum și o măciucă de frasin (extrem de utilă pentru ciomăgirea cîinilor comunitari, stîrniți de zgomotul enervant al motorului, ținută la îndemînă, în căruță). Brevetul de invenţie aparţine însuși conducătorului, nea Gherase, zis „Grower” (a se pronunța „Grovăr” și nu altcumva, poreclă primită, probabil, din pricina apetenţei sale ieşită din comun, pentru tot felul de năzbîtii tehnice, precum cea de față). Îi informăm pe eventualii cîrcotași, pe această cale, că nu există nici o legătură de rudenie sau de altă natură, între inventatorul celebrei şaibe elastice din oțel şi purtătorul prahovean al sus-pomenitului nickname!
*
Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă nu mă înşeală memoria, deci pe vremea odiosului şi a sinistrei, apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi, nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Tata mi-a relatat o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra taică-meu să-i şcolească p-ai noştri întru folosirea unor aparate şi utilaje importate din SUA. Omul, cazat în oraş, la celebrul hotel-restaurant „Berbec” (devenit în acei ani „Central” şi rămas pînă azi aşa, nu se ştie din ce motive), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe. Românaşii, mai pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta… După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului, cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care-l servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care șifonau rău ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi extrem de serios, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficientă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul corespunzător comenzii clientului său - că pe afişele alea scrie: „Cîntatul în local interzis!”.
Mă gîndesc că n-ar strica nişte bannere d-astea agăţate la loc vizibil pe pereţii liceelor noastre (dar și ai altor instituții „bugetare”), pe care să scrie îndemnuri mobilizatoare de genul: „Salariile ne dezonorează! Primim şpăgi pentru munca noastră!”

joi, 11 iulie 2019

Filmoteca de dinamită

Un lucru straniu s-a petrecut în drum spre Lună
este un film documentar produs în 2001 de jurnalistul de investigații Bart
Winfield Sibrel, un critic al programului spațial american și adept al
teoriei care suține faptul că cele șase misiuni Apollo de aselenizare (dintre
1969 și 1972) au fost niște farse orchestrate de Guvernul SUA. Sibrel este de
părere că au existat numeroase probleme științifice și tehnice insurmontabile,
care au făcut imposibilă aselenizarea și apoi întoarcerea în siguranță a
astronauților pe Pământ. Mai mult, acesta crede că anumite anomalii și lipsuri
din înregistrările NASA cu privire la aselenizări, conduc la concluzia că totul
a fost o farsă, iar întrecerea pentru cucerirea spațiului a fost, de fapt, o
cursă a dezvoltării de industriei de armament.

Sibrel amintește, în acest sens, o asemănare de 95% între tehnologiile care au permis lansarea rachetelor balistice intercontinentale și lansarea rachetelor Saturn V.
Au reprezentat misiunile de aselenizare ale NASA una dintre cele mai grandioase farse puse vreodată în practică – poate chiar cea mai mare conspirație guvernamentală din toate timpurile? Au fost plimbările pe suprafața Lunii filmate într-un studio secret?
Dovezile prezentate în film par să susțină această ipoteză...

 




Gîndul de azi

„Dacă nu găsești nici o cale de ieșire, încearcă privind în sus.”
(din apoftegmele Sfinților Părinți ai Pustiei)

Haihui printre imagini (...și sunete)

Polina Semionova





(sursa foto: polinasemionovaofficial)