luni, 20 noiembrie 2017

Haihui printre sunete

Blackmore's Night 

The Clock Ticks On

(live)


Gîndul zilei

Înțelepciunea spune că momentul cel mai potrivit pentru a-ți ține limba-n frîu este atunci cînd «trebuie» să spui ceva...”

(din apoftegmele sinților Părinți ai Pustiei)

Cuvîntul de azi

IMINÉU, iminei, s. m. - pantofi cu vîrful ascuțit, purtați în trecut de țărani; (învechit) pantofi fini de modă turcească (de sorginte yemenită), cu căputa înconjurînd călcâiul, făcuți din marochin sau piele de iuft (o piele groasă de bovine, tăbăcită vegetal cu coajă de stejar și de mesteacăn și impermeabilizată cu ulei de mesteacăn, care îi conferea un miros caracteristic, întrebuințată pentru fețe de încălțăminte), colorați în negru sau roșu, mai rar în galben (iminei de saftian) și purtați în trecut (și) de boierii români; bocanc, ciubotă – Din tc. yemeni.



Haihui printre cuvinte

„Cînd termină cartea, cititorii ideali simt că, dacă nu ar fi citit-o, lumea le-ar fi fost mai săracă.”
Alberto Manguel

joi, 16 noiembrie 2017

Pădurea, pădurea...

Pe mine unul, în copilărie, la început, pădurea mă înspăimînta de-a dreptul... După fiecare copac, parcă așteptam ițirea unor animale fioroase, fantastice, de-a dreptul fabuloase, cum numa-n basme străvechi descoperisem, care să mă înghită pe nemestecate... 
Eram de-o șchioapă, atunci cînd am început să fiu luat de bunicul (care era și vînător, dar unul contemplativ, căruia-i plăcea mult mai mult să stea ore-n șir, pitulat, privind sălbăticiunile care mișunau prin desișuri, cu binoclul sau prin luneta puștii, decît să le împuște...), să mergem la casa pădurii unde unchiul Tudor, frate-său, era pădurar și împreună cu care formam o mic corp expediționar, care colinda pe cele mai labirintice cărări, ascunsele cotloane ale unui mirific codru milenar, care astăzi mai există, probabil, doar în închipuirea mea... Atunci a înțeles țîncul care eram, cel mai bine, sufletul ascuns al pădurii și viața ei tainică... 
Pictură de Ivan Șișkin
Alături de cei doi bărbați aspri, cu puștile-n bandulieră și cu topoare suple agățate pe umăr, cu niște ranițe uriașe-n spate, puse apoi pe spinarea unui armăsar lipițan voinic, mergeau cu pași apăsați, măsurați, parcă, prin ierburile înalte, toamna tîrziu și, îndeosebi, iarna, prin nămeți cît omul, să dea hrană căprioarelor și mistreților, care nu se mai speriau deloc la vederea lor, dimpotrivă, parcă se bucurau, semn că prezența celor doi le era binecunoscută și binevenită. Puneau fîn uscat în niște iesle din bîrne groase de lemn cu acoperișuri în două ape, șindriluite, știuleți aurii de porumb în mari jgheaburi de lemn copăit, amestecați, aceștia, cu colcovane de sare grunjoasă... Apoi, așteptau căprioarele și cerbii, care nu întîrziau să apară, și care, ritualic aproape, cu buze umede, rupeau moale, delicat, firele de iarbă uscată, crănțănind mici bucățele de sare, pe care apoi le mestecau îndelung, ca-ntr-o altfel de cină de taină... 
Cel mai mult îmi plăcea, însă, atunci cînd ne strecuram pe costișă, printre zmeurișuri încîlcite și rugi de muri țepoși, nu neapărat să mîncăm sau să culegem parfumatele fructe, ci, mai cu seamă, să vedem ce mai fac planturoasele ursoaice, care-și supravegheau atente, ca niște mame devotate, puii aduși pe lume mai an... 
Oh, ce vremuri... 
Bref, pădurea m-a învățat multe lucruri, ca o ființă bună, blîndă și generoasă, extrem de vie și ocrotitoare, liniștitoare și sofisticată, căreia-i sînt pe viață recunoscător...