miercuri, 17 decembrie 2014

Haihui printre cuvinte (39)


Chuang Tzŭ și fluturele



Într-o noapte, Chuang Tzŭ visă că era un fluture – un fluture fericit, care zbura încoace şi încolo şi făcea lucrurile după bunul său plac, neştiind că era Chuang Tzŭ. Dintr-o dată se trezi, ameţit, din nou în trupul lui Chuang Tzŭ. Şi nu-şi dădea seama dacă Chuang Tzŭ fusese cel care visase fluturele sau dacă fluturele îl visase pe Chuang Tzŭ. Însă trebuie să existe o diferenţă între aceştia!
Acest fenomen poartă numele de “transformarea lucrurilor”.

Chuang Tzŭ
(sec. IV î.Hr.)

marți, 16 decembrie 2014

Haihui printre cuvinte (38)


Dianne Reeves

(sursa foto:  pastemagazine.com)
Cred că, de multe ori, cei care fac rău muzicii sînt cei care vorbesc în jurul muzicii. 
Tot felul de critici care spun ce e bun și ce e rău, fără să fie direct implicați. 
Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. 
Uneori ei au tendința de a vorbi fără să știe exact despre ce vorbesc. 
Uneori criticii sînt cei care pot afecta negativ viața muzicală.” 


marți, 9 decembrie 2014

Haihui printre cuvinte (37)

(Cioran by sceptikart)
Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondența decît în opera sa. Cel mai adesea, opera este o mască. În carțile sale, Nietzsche joacă un rol, se erijează în judecător sau profet, își atacă prietenii și dușmanii și se plasează - orgolios - în centrul viitorului. În schimb, în scrisori se plînge, e nenorocit, abandonat, bolnav, amărît, e tocmai contrariul a ceea ce se vede în necruțătoarele sale verdicte și imprecații, adevărata însumare de diatribe. 

Emil CIORAN

vineri, 28 noiembrie 2014

Între un Rege şi un preşedinte (I)

Valoarea regalităţii stă
deasupra alternativelor politice
sau sistemelor de guvernare.
Ea garantează mîndria, identitatea,
 continuitatea şi tradiţiile.
Cea mai frumoasăcoroană regală este
încrederea şi dragostea românilor,
iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.

Regele Mihai I

(sursa foto: stirinoi.info)
Îi scriam unui bun prieten, pe 17 noiembrie, deci chiar a doua zi după cîştigarea turului al doilea al alegerilor prezidenţiale de către Klaus Iohannis, printre altele, că, totuși, n-avem cum să nu ținem cont de faptul că Victor Ponta a intrat în preferințele a 5.211.097 de alegători, adică a 45,49% dintre românii cu drept de vot. Şi că dl Iohannis trebuie să se gîndească în cel mai serios mod cu putință că, în ciuda victoriei „zdrobitroare” (care, fie vorba între noi, n-a fost nici pe departe „zdrobitoare”, aşa cum unii dintre fanaticii dumisale fani vor să creadă, ci i-aş spune mai degrabă surprinzătoare) TREBUIE să fie ȘI președintele acestora. Și să nu uite că aceeiași români, care duminică l-au ales președinte cu 54,50% dintre sufragii, au acordat acum doi ani girul lor (într-un procent realmente „zdrobitor”, de peste 70%), alianței politice care astăzi este la guvernare. Și să mai țină cont domnul Iohannis și să nu uite faptul, foarte important, că în inimile şi conştiinţele a tot mai mulți români din ţară (printre care mă prenumăr) sau de aiurea, România a fost, este și va rămîne monarhie și că, la 10 mai 1866, tot un neamț, unul get-beget, numitul Carol I, care a însemnat enorm întru devenirea acesteia (a fost, printre altele, monarhul român cu cea mai îndelungată domnie: 48 de ani!), a fost primit tot cu urale (dar și cu pîine și sare) de înaintașii bucureștenilor care în seara de 16 noiembrie 2004 l-au aclamat (şi) pe dumnealui. Mi-ar fi plăcut ca dl Iohannis să fi candidat independent sau măcar să nu fi fost susținut de o camarilă realmente veroasă, aparținînd unei formațiuni politice care e știut cît de mult „bine” a făcut în ultimii 10 ani țării. Dar aceasta e o altă poveste despre care, poate, voi scrie ceva mai tîrziu…

Pentru că tot veni vorba despre Regele Carol I. Sînt absolut convins că extrem de puţini
MS Regele Carol I
 dintre românii (y compris cei tineri) care au ieşit anul acesta, poate mai mult ca niciodată în ultimii 25 de ani, bulucindu-se (mai ales aceia care-şi cîştigă existenţa în afara graniţelor ţării) să opteze prin vot pentru alegerea şefului statului (şi foarte bine au făcut că s-au trezit, măcar acum, în ceasul al 12-lea!), au cunoştinţă de faptul că-n toamna aceasta (mai exact pe 10 octombrie sau 27 septembrie, pe stil vechi), cînd ei şi-au ales un preşedinte etnic german, coincidenţă sau nu (io, unul, nu cred deloc în astfel de potriveli întîmplătoare, altfel spus), s-au împlinit fix 100 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Carol I, german pursînge, domnitorul (pînă în 1881 cînd a ajuns rege şi întemeietor al dinastiei regale române, devenită în timpul Regelui Ferdinand I-ul – nepotul şi succesorul său la tron – „Casa Regală de România”), eveniment care a aruncat atunci un uriaş văl de tristeţe asupra întregului popor.

Tînărul principe, pe numele său întreg, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, avea doar 27 de ani (în 1866) cînd devenea domnitorul („gospodarul”) Principatelor Unite (care din 1862 purtau denumirea de România), după abdicarea forţată, în urma unei lovituri de stat, a lui Alexandru Ioan Cuza.

În ciuda vîrstei sale tinere, era deţinătorul unei educaţii militare severe (absolvent al cursurilor „Şcolii de Artilerie din Berlin” cu gradul de locotenent, pînă în 1866 fiind ofiţer activ al armatei germane, cu gradul de căpitan în „Regimentul 1 Dragoni” din gardă), deci un ins fundamental disciplinat, cu o viaţă austeră şi o perfectă şi bine asimilată instruire generală (absolvent al Universităţii din Bönn, urmînd cursuri de literatură franceză şi istorie, fiind, printre altele, vorbitor a mai multor limbi de circulaţie europeană), în acelaşi timp dovedind şi calităţile unui bun politician, cu vederi liberale, însuşiri dublate şi de o cultură cuprinzătoare, care-l vor recomanda rapid, la doar un an de la venirea sa în ţară (1867), să fie propus şi acceptat membru de onoare al Academiei Române (între 1879 și 1914, fiind protector și președinte de onoare al aceleiași instituții).

Într-o lucrare fundamentală, celebră în epocă („Istoria
românilor din cele mai vechi timpuri pînă la moartea Regelui Ferdinand I, ed. „Cugetarea – Georgescu Delafras”, Bucureşti, 1943, p. 475), purtînd semnătura reputatului profesor de istorie al Universităţii bucureştene, Constantin C. Giurescu, era prezentat drept ctitor al României moderne şi un monarh cu o personalitate nepereche: „A avut simţul datoriei şi onoarei în gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toţi supuşii săi. A pus întotdeauna mai presus de sine Statul, la a cărui ridicare s-a gîndit necontenit. Era credincios şi această credinţă l-a ajutat în ceasurile grele care n-au lipsit, mai ales la începutul domniei. Era gospodar, însuşire de seamă, dovedită în toate împrejurările vieţii lui, atît ca rege cît şi ca om.” 
(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel” nr. 462, 25 noiwmbrie - 1 decembrie 2014, pag. 15 și la adresa http://www.altphel.ro/intre-un-rege-si-un-presedinte/

miercuri, 19 noiembrie 2014

Haihui printre sunete


Din ciclul „Întîlnirea titanilor” (1)


Joe Zawinul &Trilok Gurtu 

Zawinul

http://www.joezawinul.com/

Gurtu
http://www.trilokgurtu.net/




marți, 18 noiembrie 2014


Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (XII)*

Scrisori intersectate
Ce-şi mai poate dori un bărbat împlinit cum eşti dumneata acum? Care a adus pe lume prunci şi-i are strînşi în jurul lui precum matca albinele, care are o famile frumoasă şi prieteni buni în jurul lui, care a fost (şi este!) iubit de femei frumoase şi inteligente, care a călătorit pentru a scrie cărţi şi a scris cărţi călătorind, care şi-a ridicat acea minunată căsuţă pentru visare, în acel loc special şi care a sădit pomi cu care stă la taifas, cu ei și cu gîzele cîmpului, pitulat printre firele înalte de iarbă pe care le ascultă cum cresc, acolo, în acel minuscul-colţ-de-univers numit „La moşie”? Domnişoară, mai nimic,/ pe sub soarele pitic, ar răspunde Nichita… (Bogdan către Cochi)


(fotografie de © Mihai Ioan Cochinescu)
Din ce în ce mai mult îmi dau seama, pe măsură ce trece timpul, de nesocotinţa (şi zădarnicia) de a-mi dori ceva mai mult peste ceea ce Dumnezeu mi-a dat până acum, din plin. Înţeleg cumva altfel, acum, şi simplitatea filosofiei că nu trebuie să-ţi doreşti mereu şi mereu ceva ci să-ţi poti îndeplini cuminte rostul. Ai văzut cu ochii tăi la moşie, dimpreună cu prietenii noştri, atât stelele de pe cer de la miezul nopţii cât şi steluţele din focul de lângă noi ce se ridicau cu miile spre stelele de departe. Şi asta are un rost. E „micul” sublim (dacă poate exista aşa ceva) de lângă noi. La fel ca şi minunea firului de iarbă, cu care într-adevăr poţi vorbi (sigur că da, fără cuvinte). (Cochi către Bogdan)

În apartamentul din strada Constantin Nacu, în camera mea, în biroul meu, se află scrisorile tale către mine. Da, acelea de de demult. Acum cîteva săptămîni, mama le-a găsit şi, curioasă din fire, le-a citit (sper să nu te superi că şi-a băgat nasul prin ele). Mi-a spus că m-ai iubit foarte mult iar eu i-am răspuns că nu este adevărat, pentru că dacă ar fi fost aşa, tu ai fi trecut peste toate obstacolele şi am fi rămas împreună. Am fi fost, aşadar, fericiţi. Fericirea. Da. Dar ce-i fericirea? Am cunoscut un alt fel de fericire dar care nu-i ca asta despre care-ţi vorbesc acum. Şi care atunci cînd nu-i în mine, mi se pare că totul n-are niciun sens. Aş fi infinit mai fericită dacă mult mai mulţi oameni ar cunoaşte această fericire. Îi mulţumesc mult lui Dumnezeu pentru fetiţa mea. Uneori m-aş duce pe un vîrf de munte, că e mai aproape de cer, de adevărata fericire, pe care mi-aş dori ca Bunul Dumnezeu să o dea cît mai multora. Eh, ar fi multe de spus... Ce a fost a fost. Mult mai important este ce va să fie. Să nu mai vorbim despre ce a fost. După ce mi-ai vorbit data trecută despre casa de pe deal, am avut un vis ciudat în care ajunsesem acolo iar tatăl tău – Dumnezeu să-l ierte! – mă aştepta în prag şi mi-a dat cheia de la uşa acelei case după care a dispărut brusc. Eu am crezut iniţial că e clădirea unui spital vechi, probabil pentru că tu îmi spuseseşi că eşti bolnav. Despre casa din vis îţi pot spune doar că avea ferestre foarte mari, larg deschise şi cu perdele albe. Avea în jurul ei un gard foarte înalt şi la ea se ajungea pe un drum îngust, sau mai bine zis o cărare. Am înţeles că nu este gata, însă ea aşa mi-a apărut mie în vis. Îţi spun toate acestea pentru că visele mele au legătură cu ceva ce se va întîmpla în timp. (Madi către Bogdan)
(imagine din filmul „Dramă la vînătoare”)

Aşa crezi tu? Io cred că nu există prezent fără trecut, cum nici viitor fără prezent... Pentru mine cel puţin. Mama ta cred că are perfectă dreptate însă dumneaei sigur nu ştie (că n-are de unde) şi probabil că nici tu nu mai ştii că mă locuieşti şi-acum. Poate tocmai de aceea trecutul este foarte important pentru mine. Îmi fac curaj (încă n-am reuşit pînă acum) să-ţi trimit un text la care ţin enorm şi din care vei afla ce însemni pentru mine şi care este locul pe care-l ocupi în viaţa mea. Nu ştiu cît şi dacă mă surpinde faptul că mama ta a citit scrisorile. În schimb m-ar interesa să ştiu de ce le-ai păstrat atîta amar de vreme. De ce? Am cîteva cărţi la care lucrez acum şi care-s foarte importante pentru mine. Însă n-am liniştea necesară pentru a le termina. Şi mie mi-ar plăcea să mă sihăstresc undeva mai aproape de cer (există un astfel de loc, ţi-am mai spus cîte ceva despre el dar nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să isprăvesc acea căsuţă pornită cu ani în urmă printre dealurile de acolo) unde să mă retrag cu cărţile mele, în care, fără excepţie şi tu eşti prezentă. Pentru că aşa cum frumos spunea un bun prieten, io sînt cărţile mele. (Bogdan către Madi)

Despre civilizaţia urmei
Vocaţia monumentală e rară în cultura română. Nu suntem un popor bine situat într-o civilizaţie a urmei. Nu iubim arhiva, nu ştim să colecţionăm rădăcinile. Cu trecutul, inclusiv cu cel cultural, suntem în relaţie tensionată, cînd nu ne ignorăm reciproc. Suntem etern începători, iubim, în mod concis, lucrurile noi  suspendate. Nu ştim continua mari proiecte abandonate, din felurite grave pricini, istoria culturală ne e plină de cioturi care n-au fost păduri şi de ruine care n-au fost niciodată ziduri. (…) bibliotecile sunt locuri fondatoare, arhiva e o colecţie de urme, dicţionarele, biografii deschise.[Irina Petraş, „Dicţionarul biografic sau despre singurătate în „Apostrof”, nr. 12, 2006, p.10]


Un om singur
Domnul Klaus Werner Iohannis mi s-a părut a fi (după prima întîlnire televizată cu contracandidatul dumisale la preşedinţie) aidoma un sportiv de mare performanță, un campion, dar unul care n-are pe nimeni pe banca tehnică. Am văzut un om singur, cu un expozeu dezordonat, superficial, de multe ori superfluu, angrenat în jocul delirant al adversarului, ușor lipsit de luciditate și debusolat, prestație care în ansamblul ei mi-a amintit de acei splendizi armăsari de rasă care continuau să alerge bezmetici, singuri, în virtutea inerției, fără jocheii căzuți din șei la săriturile peste mortalele obstacole, în devastatoarele curse de steeplechase de pe vremuri (care de multe ori se încheiau tragic atît pentru cai cît și pentru călăreți). Uneori, un astfel de cal rămas fără jocheu, continua de unul singur cursa și trecea primul linia de sosire dar era descalificat pentru că-și pierduse driver-ul! Iar cursa era cîștigată, chiar dacă cu un timp mult mai slab, de un alt cal fără performanțe notabile, doar pentru faptul că acesta a avut șansa să-și țină în șa călărețul-antrenor, amîndoi rezistînd eroic pînă la capăt. Trist... 
 (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu
* XII(XVII)/2014


Text apărut în „altPHel” nr. 461, 18-24 noiembrie 2014, p. 15 și la adresa http://www.altphel.ro/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-xii/

luni, 17 noiembrie 2014

Haihui printre cuvinte (36)

Despre mine nu este nimic de ştiut.
Despre ce-am scris cred c-ar fi câte ceva de ştiut.
Găsesc că textele mele sunt mai însemnate decât mine
 şi mă bucur c-am izbutit să adaug şi eu
 un ceva în plus naşterii mele fiziologice.
 Despre un ciocan, de pildă, nu e nimic de ştiut.
 Despre lucrarea ciocanului de a bate cuie, însă, da.
 Lăsând ciocanul la o parte, cred că lumea e alcătuită, axiologic, din două feluri de oameni:
 unii care o locuiesc şi alţii care o construiesc.
 Şi ştiu că m-am străduit să mă apropii cât mai mult de cei din a doua categorie.
 Spun m-am străduit, nimic mai mult.

(sursa: jurnalul.ro)

„oare din întâmplare, în limba mea, dimineață rimează
cu greaţă ?
oare din întâmplare, în țara mea, lumina e întuneric?
oare din întâmplare, viața mea e întunecată feeric?
oare din întâmplare tinerețea mi s-a scurs
printre degete, ca o apă?
oare din întâmplare din acum și aici nimeni nu scapă?”
*
în țara mea  răsună codrul de manele. și viața mea joacă
îndrăcit după ele.
în țara mea apele susură în ritm de manea. și viața mea
se scurge-n hazna cu ea.
durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt
ca pe-o mângîiere.”*

Lucian Vasilescu


*din volumul „Țara mea, viața mea, dragostea mea. Despre modesta mea ratare personală” 
(© 2014, ed. Rentrop&Stratan )