joi, 22 ianuarie 2015


Aujourd'hui, je ne suis pas Charlie. 

Aujourd'hui, je suis 

Malala Yousafzai
&
Kailash Satyarthi. 

(IV)


marți, 20 ianuarie 2015


Între un Rege şi un preşedinte (IV)


Valoarea regalităţii stă
deasupra alternativelor politice
sau sistemelor de guvernare.
Ea garantează mîndria, identitatea,
 continuitatea şi tradiţiile.
Cea mai frumoasăcoroană regală este
încrederea şi dragostea românilor,
iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.
Regele Mihai I

Statuia Vînătorilor la 1901
Despre faptul că regele Carol I-ul n-a fost nici pe departe un gurmand, ci dimpotrivă, el preferînd feluri de mîncare specific româneşti, gătite cumpătat în cel mai tradiţional mod cu putinţă, stau mărturie şi cîteva relatări apărute în ziarele din epocă (12 octombrie 1897), după venirea la Ploieşti a Suveranului însoţit de principele Ferdinand şi alaiul regal. Vizita fusese ocazionată de dezvelirea celebrei statui a Vînătorilor (monument ridicat prin subscripţie publică, operă a artistului George Vasilescu, dedicat memoriei prahovenilor din „Batalionul 2 Vânători”, condus de Alexandru Candiano-Popescu, care a contribuit hotărîtor la prima mare victorie românească din Războiul pentru Independenţă, atacul de la Grivița, de la 30 august, 1877)onoare care i-a revenit lui Carol, după care, înaintea retragerii spre Bucureşti cu trenul regal, monarhul şi-a exprimat dorinţa să intre în celebrul restaurant din Gara de Sud, al cărui concesionar era nimeni altul decît ilustrul om de cultură şi respectatul critic literar,
C.D.Gherea văzut de Jiquidi
Constantin Dobrogeanu-Gherea (pe numele său real Solomon Katz), un rus de origine evreiască, emigrat din Rusia Imperială şi stabilit definitiv la Ploieşti. El era cunoscut drept un notoriu teoretician şi un activ om politic de stînga din arealul românesc, fiind considerat drept unul dintre principalii promotori ai socialismului ştiinţific. 
Aşadar, despre restaurantul pe care Gherea îl deschisese în cea mai mare gară (şi una dintre cele mai frumoase din ţară) a oraşului „celor 200 de cîrciumi” sau „al lui Cebei”, cum mai era supranumit Ploieştiul în epocă,  se dusese buhul în toată ţara, îndeosebi din pricina mîncărurilor gustoase şi a vinurilor alese care erau servite muşteriilor. Pragul restaurantului fusese călcat, printre alţii, de nume grele ale culturii române precum Izabela Sadoveanu, I.L.Caragiale, Gala Galaction, Alexandru Vlahuţă, Anton Bacalbaşa, Păstorel Teodoreanu, Tudor Arghezi, George Ranetti, Paul Zarifopol ori Barbu Ştefănescu-Delavrancea, care nu numai că, ori de cîte ori li s-a ivit prilejul, s-au înfruptat copios din bucate şi şi-au domolit setea cu licorile divine aduse în butii pîntecoase de prin cramele Urlaţilor sau de prin alte dumnezeieşti podgorii şi servite cu mare ştaif de „feciorii” spilcuiţi ai patronului, ba au mai şi scris despre această binecuvîntată locantă. 
Gara de Sud din Ploiești
 (fotografie de epocă)
Ei, bine, Regele, însoţit de doi generali aghiotanţi, a intrat şi, după ce a inspectat în stilu-i propriu bufetul, adică fără să schiţeze vreun gest, plin de morgă, a spus celor prezenţi, răspicat, vizibil satisfăcut: „Da, da, aici se manîncă bine!”. Gherea cu întreg personalul aliniat pentru onor, s-a înclinat cu respect, jubilînd, după care Carol s-a urcat în vagonul său din trenul regal. Se spune că Suveranul le-ar fi spus mai tîrziu apropiaţilor că preferă preparatele de patiserie şi bucatele pregătite în bucătăria restaurantului lui Gherea, celor din Bucureşti. 

Regele Carol I-ul și Regina Elisabeta
Aşa cum aminteam, Regele Carol I-ul era extrem de vigilent făță de modul în care se cheltuia banul din visteria publică, deseori el solicitînd colaboratorilor deconturile marilor proiecte statale – de felul celor pomenite mai devreme – pentru a se convinge că nu există nici cea mai mică posibilitate de fraudă. Această calicie proverbială a domnitorului, pe care mulţi dintre admiratorii săi o numeau cu eleganţă chibzuinţă, îşi avea, cu siguranţă, sorgintea în condiţia materială mai modestă a ramurii familiei de Hohenzollern din care se trăgea Carol I, ai cărei descendenţi, din această pricină, aveau şanse minime de a accede la un tron european.
Caragiale văzut de Jiquidi
Cu toate acestea, o povestioară hazlie a circulat în epocă, făcînd rapid înconjurul ţării, atîta vreme cît eroul ei nu era nimeni altul decît însuşi nenea Iancu Caragiale, un mare cheltuitor, veşnic în lipsă de biştari, adept al dictonului cum că decît să le ducă grija, mai bine dorul. Aşa că, maestrul Caragiale, cînd se afla la mare ananghie, nu pregeta să împrumute bani, pe care, nu de puţine ori, „uita” să-i înapoieze. Cîțiva redactori ai  revistei „Viaţa Românească” au făcut publică toată tărăşenia cu dramaturgul ale cărui  afaceri negustoreşti dăduseră faliment şi care, rămas fără nici o para chioară, n-a pregetat să solicite o audienţă la însuşi regele Carol pentru a se… împrumuta! Regele, care aflase cam care-i suma de care are nevoie celebrul scriitor, nu s-a sfiit să-l întrebe sarcastic: „D-ta nu ştii, d-le Caragiale, că regii nu  împrumută bani?”. Nu ştim ce răspuns i-a servit magistrul, dacă i-o fi servit vreunul, cert e faptul că, în cele din urmă, după ce Suveranul l-a întrebat cam care-ar fi suma trebuincioasă, Caragiale a plusat, cerînd mai mult cu 1.500 de lei! Cînd a revenit să-şi ia banii, nu mare i-a fost mirarea cînd a primit suma exactă, adică 3.500 lei, nici un sfanţ în plus! Adevăr sau ficţiune, întîmplarea nu face altceva decît să confirme, o dată în plus, cam cît de strîns la pungă era monarhul.

Bref, în ciuda faptului că era un individ mai mult decît calculat, atît opera sa socială cît şi cea economică au fost de mare anvergură, în timpul celor 48 de ani de domnie ai săi, Regatul România cunoscînd o dezvoltare fără precedent în toate domeniile: au fost reformate din temelii finanţele, sănătatea şi învăţămîntul (îndeosebi sub ministeriatul de excepţie al lui Spiru Haret), pentru a nu mai vorbi despre dezvoltarea fără precedent a căilor ferate şi a reţelei de drumuri naţionale. Tot acest remarcabil progres economic nu avea cum să nu determine profesionalizarea ţării, în anii care urmat apărînd şi prima clasă de mijloc din istoria României.  (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”, nr. 465, 16 decembrie – 19 ianuarie 2014, pag. 15 și la adresa



luni, 19 ianuarie 2015

Între un Rege şi un preşedinte (III)

Valoarea regalităţii stă
deasupra alternativelor politice
sau sistemelor de guvernare.
Ea garantează mîndria, identitatea,
 continuitatea şi tradiţiile.
Cea mai frumoasăcoroană regală este
încrederea şi dragostea românilor,
iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.
Regele Mihai I

Înainte de a face cîteva consideraţiuni asupra modului complet denaturat cum a fost percepută şi prezentată monarhia românescă, după instaurarea în ţară a regimului comunist (la 1 ianuarie 1948), voi mai zăbovi puţin şi voi face o succintă trecere în revistă a celor mai importante împliniri pe care le-a cunoscut România în timpul domniei de 48 ani (1866-1914) a Regelui Carol I, pentru ca apoi să trec în revistă ce s-a întîmplat cu ţara noastră sub sceptrele urmaşilor săi, Ferdinand I-ul, Carol al II-lea şi Mihai I-ul.    

Astfel, de la bun încept, imediat după instalarea sa pe tronul de domnitor (în 10 mai 1866, an în care Al. I. Cuza fusese detronat în luna februarie), viitorul rege a convocat urgent (după numirea unui nou Guvern şi a unui nou prim-ministru) Adunarea Constituantă cu scopul redactării şi elaborării unei legi fundamentale, care să transforme nemijlocit domnia sa într-un regim democratic şi constituţional. Astfel că noua Constituţie avea să fie promulgată de domnitor la 1 iulie 1866, adică a doua zi după ce ea fusese publicată în „Monitorul Oficial” (nr. 142 din 30 iunie 1866). 
Chiar dacă tînărul Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen primise încurajări din multe direcţii, avînd şi asentimentul regelui Napoleon al III-lea al Franţei dar şi al şefului cancelariei germane, Otto von Bismark, pentru a accepta tronul României, primii săi ani de domnie au stat sub semnul unei anumite incertitudini sociale şi instabilităţi politice, francofilii români (în număr foarte mare) împăcîndu-se mai greu cu ideea unui german get-beget la cîrma ţării - el avînd, la un moment dat (în 1871), copleşit de multitudinea problemelor ivite, chiar intenţia de a abdica (sînt de notorietate manifestaţiile antidinastice ai căror lideri politici radicali complotau întru pregătirea instaurării unei republici şi care au culminat cu celebra, în epocă, „Republică de la Ploieşti”, condusă de Al. Candiano-Popescu şi satirizată de I. L. Caragiale, printre „uneltitori” figurînd numele unor
AL. Candiano-Popescu
personalităţi de primă mînă ale vieţii publice româneşti, printre care n-am cum a nu-i aminti pe Ion C. Brătianu, B. P. Hasdeu ori Nicolae Golescu) – într-un final, fiind sprijinit din interior de politicienii români, spre lauda lor şi mai ales de Prusia, din exterior, evitîndu-se astfel aruncarea ţării în haos, el ieşind învingător în, poate, cea mai importantă bătălie politică şi nu numai a întregii şi îndelungatei sale domnii. Epocă în care, nici cei mai aprigi susţinători ai săi nu-i prevedeau tînărului monarh că va devni
regele independenţei româneşti şi asta pentru simplul fapt că el a avut, dintru început, în rîndul a foarte mulţi dintre contemporani, mari personalităţi care nu-l simpatizau deloc şi care n-au încetat o clipă să-i dorească abdicarea. Pe de o parte din pricina vieţii sale, considerată excesiv de austeră (în epocă circula o butadă pusă pe seama soţiei sale, Regina Elisabeta, care ar fi spus despre el că este „o persoană care își poartă coroana și în somn”), de-a dreptul cazonă, care se reflecta în modul pregnant autocratic cu care conducea Ţara şi, în egală măsură, a firii sale reci, lipsită de orice urmă de empatie, introvertită, „constipată” mai pe româneşte, cum o numeau mulţi iar pe de alta a zgîrceniei sale proverbiale – atît cu propria-i persoană cît şi cu şi familia dar mai presus de orice în privinţa gestionării şi cheltuirii banului public – vigilenţa sa din acest punct de vedere fiind, pe întreaga durată a domniei sale, de nezdruncinat. 
Grigore Antipa
Cei care au avut privilegiul să-i fie în preajmă (printre care numele savantului Grigore Antipa ocupă un loc important) cu diferite ocazii, inclusiv la masă, relatau despre faptul că Regele nu putea fi încadrat sub nici o formă în categoria gurmanzilor, dimpotrivă, preferinţele sale gastronomice putînd fi considerate mai degrabă ca fiind modeste, el mîncînd „soldăţeşte”, mulţumindu-se cu puţine şi nesofisticate feluri de mîncare, preparate simplu şi repede, fără nici un fel de farafastîcuri atît de la modă pe la mesele oficiale ale vremii. Dintre bucatele româneşti, în preferinţele sale intrau, de exemplu, borşul de peşte lipovenesc şi crapul la proţap, însoţite de mămăliguţă, lucruri care ar părea cel puţin ciudate pentru un ins de talia fondatorului nu numai a dinastiei regale ci a însăşi ideii de dinastie la români dar mai ales despre acela care încă din timpul vieţii se spunea că, pur şi simplu, reinventase România. Carol I a fost, aşadar, un individ extrem de chibzuit, parcimonia sa manifestîndu-se chiar şi în cazul marilor investiţii făcute în timpul anilor săi de domnie (printre care se pot aminti calea ferată Bucureşti-Giurgiu, reţeaua de drumuri naţionale, poduri - cel ridicat de inginerul Anghel Saligny între Feteşti şi Cernavodă find exemplul cel mai cunoscut  - ori clădirile emblematice ale unor instituţii specifice statului modern, precum aceea a Băncii Naţionale, a palatului „Casa de Economii şi Consemnaţiuni”, a Ateneului Român ori a Bibliotecii Centrale Universitare şi terminînd cu ansamblul arhitectural de la Peleş, devenit ulterior reşedinţă de vară a familiei regale).  
(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu


Text apărut în „altPHel”, nr. 464, 9 – 15 decembrie 2014, pag. 15 și la adresa   http://www.altphel.ro/intre-un-rege-si-un-presedinte-iii/ 
Aujourd'hui (janvier, 19), je ne suis pas Charlie. 
Aujourd'hui, je suis Sir Salman Rushdie...
(III)






Aujourd'hui (janvier, 18), je ne suis pas Charlie. 
Aujourd'hui, je suis Fazil Say... 
(II)





Aujourd'hui (janvier, 17), je ne suis pas Charlie. 
Aujourd'hui, je suis nigériane... 
(I)




sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Între un Rege şi un preşedinte (II)


Valoarea regalităţii stă
deasupra alternativelor politice
sau sistemelor de guvernare.
Ea garantează mîndria, identitatea,
 continuitatea şi tradiţiile.
Cea mai frumoasă coroană regală este
încrederea şi dragostea românilor,
iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.
Regele Mihai I

Regele Carol I 
Sigur că rînduri precum cele aparţinînd respectabilului profesor de istorie al Universităţii bucureştene, Constantin C. Giurescu, din monumentala sa lucrare, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă la moartea Regelui Ferdinand I (ed. „Cugetarea – Georgescu Delafras”, Bucureşti, 1943, p. 475), la adresa personalităţii suveranului şi a epocii sale nu erau singulare în istoriografia românească de dinainte de 1947. „Regele Carol era unul din cei mai buni oameni şi din cei mai înţelepţi domnitori pe care i-am întîlnit, şi eu am avut a face în viaţă cu mulţi suverani”, spunea Bernhard von Bűlow, cancelar al Germaniei între anii 1900 şi 1909 (apud. „Din viaţa regelui Carol I.”, volum cuprinzînd „marturii contimporane şi documente inedite culese de Alexandru Tzigara-Samurcaş”, cu prilejul centenarului naşterii întemeietorului dinastiei regale a României, apărut la ed. Monitorul Oficial şi Imprimeria Naţională”, Bucureşti,1939) adăugînd: „ El nu s-a tulburat niciodată de atacurile, suspiciunile şi calomniile, cu care, mai ales în primele timpuri ale guvernării sale, a fost copleşit în ţară. El trata deopotrivă pe toţi oamenii politici români: fără simpatie, nici antipatie, ci numai după utilitatea lor politică. El primea ca miniştri chiar pe aceia dintre oamenii politici, care îl combătuseră şi ofensaseră personal. Dar, fără ezitare, când crezu nimerit din punct de vedere politic, el lăsă să cadă chiar pe Brătianu, căruia îi datora coroana. El guverna strict parlamentar şi totuşi exercita o foarte puternică influenţă, nu numai asupra mersului afacerilor externe, ci chiar asupra politicii dinlăuntru a ţării.” 

Iar savantul Nicolae Iorga, a cărui probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, scria cu îndreptăţire: „Carol a trăit peste 70 de ani fără altă tovărășie, fără altă comuniune de spirit decât a Datoriei. Zeul său pe pământ – și ce zeu nobil, ce zeu teribil! – a fost aceasta. În afară de dânsa n-a cunoscut nimic. Din vremuri foarte vechi ca ale Romei n-a existat om care, în mijlocul vieții, să se smulgă mai deplin din tot ce o alcătuiește pentru a trăi cu ochii reci fixați la o singură stea care nu poate apune: Datoria Sa de Suveran!” Şi pe bună dreptate, pentru că monarhul a fost, fără nici un dubiu, cel mai mare dintre regii României, sub domnia căruia Ţara a cunoscut extrem de multe şi, în egală măsură, de profunde prefaceri, care-l fac, pe de o parte, atît pe aprigul cîrcotaş de cafenea cît şi, pe de altă parte, pe cel mai acribios şi lipsit de indulgenţă cercetător într-ale istoriei în general şi-al genealogiei, în special, să recunoască fără echivoc, în Carol I, personajul providenţial sub sceptrul căruia s-au trasat premizele creării României Mari, el fiind considerat, încă din timpul vieţii, fondatorul dinastiei şi al României moderne, adică acela căruia i se datorează europenizarea ţării, el preluînd tronul (la 1866), unei ţări paupere, umile şi supuse, aflate sub totala tutelă a marilor puteri străine (a Turciei, Rusiei şi Austro-Ungariei, îndeosebi), măcinată de frămîntări intestine şi cu o imagine grav deteriorată în ochii Europei şi-ai lumii întregi, de altfel, şi pe care l-a lăsat, după 48 de ani de domnie ca Rege, pe acela al unei ţări independente, cu graniţele mărite, demnă, cu o prestanţă indiscutabilă, recunoscută, respectată şi chiar temută (cel puţin pentru unele dintre statele din imediata ei vecinătate). 

În stînga, regele Ferdinand I-ul alături de unchiul său, Carol I-ul.
De altfel, lucruri acceptate ca îndreptăţite de însuşi urmaşii săi la tron: în primul rînd de Ferdinand I-ul, nepotul său, care nu o singură dată l-a numit cea mai importantă personalitate a istoriei recente, afirmînd că „a fost cel mai mare bine ce şi l-a făcut poporul român lui însuşi”, apoi de celălalt nepot, rebelul rege Carol al II-lea – care dintre toţi urmaşii săi a fost insul care s-a folosit cel mai mult de imaginea unchiului pentru a şi-o cosmetiza pe-a sa -, care într-un discurs antologic, traversat însă de-o lesne detectabilă tentă de patetism, ţinut cu prilejul dezvelirii statuii regelui Carol I din faţa Palatului Regal la împlinirea a 100 de ani de la naştere şi 25 de ani de la moarte, a spus, printre altele, că acesta a fost „acel Mare Suveran care a pus temelia de nesdruncinat a României moderne.” (apud. „Din viaţa regelui Carol I- marturii contimporane şi documente inedite”, coord. Al. Tzigara-Samurcaş, Bucureşti,1939).

Evident că din 1948 pînă în 1989, imaginea monarhului şi a dinastiei fondate de el avea să cunoască un traseu extrem de sinuos în istoriografia regimului comunist (de care ne vom ocupa în cele ce urmează), îmbîcsită de „scrierile” unor aşa-zişi „istorici” fideli Moscovei, imediat după „abdicarea” forţată a Regelui Mihai (survenită la 30 decembrie 1947 sub presiunea liderilor marii armatei sovietice roşie-„eliberatoare”, în cîrdăşie cu cei ai noului regim de „democraţie populară” condus de dr. Petru Groza), care a fost pur şi simplu şantajat cu semnarea actului prin care renunţa „de bună voie” la tronul României, în fapt el fiind, după propriile-i mărturisiri, ameninţat că „Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați (…) să ucidem peste 1.000 de studenți (…) aflaţi în puşcării”. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu


Text apărut în „altPHel”, nr. 463, 2 – 9 decembrie 2014, pag. 15 și la adresa  http://www.altphel.ro/intre-un-rege-si-un-presedinte-ii/

joi, 1 ianuarie 2015

Haihui printre cuvinte (36)


Sorcova


Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine.
Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene.
Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.
Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olăniţei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.
Toţi aşteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Cu sorcova.
[Fotografie de Nicolae Ionescu (1903-1974), 1923-1935, col. BAR]
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise (…). ” 
Barbu Ştefănescu Delavrancea

Oraţie de Anul Nou (2015)


La mulţi ani!

Toţi cei cu inima curată sunteţi ai mei. 
Arhimandrit 
Justin Pârvu
(foto: © Bogdan-Lucian Stoicescu)