joi, 25 septembrie 2014

Haihui printre cuvinte (32)


Prostia suverană


Caragiale văzut de
© Ricardo Ajler
(Argentina)
(Lucrare din colecția lui Nicolae Ioniță
https://www.facebook.com/pages/
Ploiestiul-in-grafica-mondiala/
1413412562228355?ref=profile
)
Ți-am spus de atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăeturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în vîrful capului. Și în zadar rispești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite, așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pămînt ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii... Ei au un instinct de împotrivire organică...” 

I. L. Caragiale 

luni, 22 septembrie 2014

Clin d’oeil (2)



Să bacşim stîrpişul!

Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă memoria nu-mi joacă feste, pe vremea cînd „odiosului” şi „sinistrei” nici prin cap nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși cîntînd „Internaționala” la Tîrgoviște acompaniaţi de mitraliere, care în final le vor ciurui sediile conștiințelor (dacă le-or fi avut cumva), apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Peste ani, tata mi-a povestit o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul meu, să-i şcolească p-ai noştri specialiști întru folosirea unor aparate şi utilaje pentru foraj, importate recent din SUA.

Omul fusese cazat în Ploiești la celebrul hotel-restaurant „Berbec”(rebotezat „Central” 
după al doilea război, în „buna” și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947 cu sprijinul neprecupețit al „eroicei armatei roșii eliberatoare”), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare. Românaşii, băieți subțiri, unși cu toate alifiile, mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…

După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului, cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care îl servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau total ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi plin de morgă, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, corespunzător comenzii clientului său - că pe afişele alea scrie „Cîntatul în local interzis!”.

Mă gîndesc că n-ar strica să se reia tradiția acelor lozinci (poftim, ziceți-le bannere, că e mai trendy, dacă nu vă place cum sună desuetul termen), agăţate la loc vizibil atît pe pereţii interiori cît și pe cei exteriori ai tuturor instituțiilor statului (de la Președinție, Parlament și Guvern pînă la ultimul Consiliu Județean ori primărie comunală), ba chiar și ai sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu, tuturor unităților (ce urît sună!) de învățămînt (de toate gradele), pe care să scrie asemenea exortații mobilizatoare dar viceversa: „Salariile ne dezonorează! Vrem şpăgi adevărate pentru munca prestată!”. Chit că știm cu toții că mita în instituțiile bugetare (și nu numai!) circulă mai abitir decît apa în natură, însă în acest fel simplu dar extrem de eficace s-ar putea oficializa definitiv în conștiința colectivă ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma sau cum s-or mai numi ele și astfel s-ar mai ușura nițel pușcăriile de găinarii care pun botul la bagatele d-ăstea, penibile... 
© Bogdan-Lucian Stoicescu

joi, 18 septembrie 2014

Clin d’oeil (1)


„Mașina timpului”

Nu știu cine este (și, sincer să fiu, nici nu mă prea interesează), cine-i sînt părinții, prin ce școli a trecut și ce a realizat DAN TROFIN pînă să ajungă la studioul teritorial din Iași al televiziunii naționale (momentan „realizator”, din cîte înțeleg, al emisiunii „Mașina timpului” pe  al treilea canal al TVR, http://www.tvrplus.ro/emisiune-masina-timpului-172 ), dar să slobozești două gugumănii, una mai dodoleață ca alta, într-un singur „carton” al pomenitei emisiuni, mi se pare mult prea mult pentru cele trei minute ale respectivei producțiuni tv. Habar n-am de unde cică se inspiră mnealui pentru ceea ce face (unii ar numi-o documentare) dar să grafiezi cu caractere de-o șchioapă, în favor de lume, că scriitorul Geo Bogza s-a născut la Ploiești, cînd oricine ar fi putut afla din orice dicționar (tipărit sau virtual) că atît el, cît și fratele său mai mic, prozatorul Radu Tudoran, au venit pe lume în comuna prahoveană Blejoi, trădează o mare doză de ignoranță, ca să nu-i spun altfel.

Dar bomboana fondantă de pe colivă e că, pe același „carton”, data comemorării, 14 septembrie 1993 (corect!) e la brațetă dar ceva mai sus, cu ...data morții (așa-i trebuie!), adică 6 februarie 1908 (de fapt, data...nașterii!). Păi ce să mai înțeleagă din toate astea, bizonul carpatin neștiutor dar dornic să-și adape circumvoluțiunile din apa cunoașterii, stimabile domn realizator Trofin? Că maestrul Geo Bogza și-a permis luxul, ca nimeni altul, să treacă la cele sfinte de două ori? Mulți dintre noi știm că marele scriitor a fost un poznaș, un ghiduș, adică un tip extrem de original, cu o existență boemă și plină de întîmplări imprevizibile și paradoxale, dar parcă nici chiar așa...

(Foto: © Bogdan-Lucian Stoicescu)
Bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte!, avea o vorbă  extrem de înțeleaptă: Taică, prost să fii, da’ să-ți revii!Aștept plin de interes reveneala (sic!) vizavi de aniversarea nașterii maestrului Bogza, eveniment petrecut, conform neuronului trofinian, în aceeași zi cu moartea dumisale! Nu de alta dar am putea face chiar economie de spațiu televiziv, într-un mod foarte simplu dar extrem de eficace: am putea sărbători aniversarea comemorării, la pachet 2 în 1, hehehe! Vorba optimistului: „Scrie, neică, la mulți ani pă colivă și-ai rezolvat-o!”

Aferim, TVR!

© Bogdan-Lucian Stoicescu



miercuri, 17 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (27)

Cu ceva timp înaintea acestei întîlniri a trioului, în același an 1969 dar mai pe la începutul lui, cam după Sfîntul Ion, mă întîlnisem cu Florin întîmplător pe strada nămețită pe care locuiam amîndoi. De îndată ce m-a recunoscut  -  io fiind încotoșmănat într-un cojoc, pe cap avînd îndesată o căciulă mițoasă de miel iar la gură și nas fiind înfășurat cu eternul meu fular gros de lînă, prins cu un ac de siguranță la spate, să nu-l pierd, care-mi proteaja gîtul și gîlcile sensibile de aerul înghețat de afară – m-a chemat în casă să-mi dea ceva. Mi-am lăsat sania afară, mi-am scuturat bocancii de zăpadă și am ajuns în holul dinaintea camerei lui Florin. El a intrat acolo și m-a poftit înăuntru. N-am vrut să intru, că încă nu-mi terminasem porția de săniuș, drept pentru care i-am spus că-l aștept acolo. A ieșit după ceva timp ținînd în mîini două discuri mici de vinil (un „single” și un  EP, adică un „extended play” cum aveam io să aflu mult mai tîrziu că se numește acest minidisc de vinil de 17 centimetri în diametru și care pe cele două fețe ale sale conține patru sau mai multe piese) cu coperțile cam hărtănite.
Florin Dumitru
(primul din stînga, pe rîndul de jos),
 în perioada F.F.N.
Mi le-a întins, zicîndu-mi că mi le face cadou de Moș Crăciun (deși sărbătoarea trecuse de multișor) dar că, nefiind pe acasă atunci, mi le dă acum. Probabil nedumerirea de pe moaca mea l-a determinat să-mi explice: „Băi, Gîlcă – asta era porecla pe care mi-o dăduse văr-miu, din pricina deselor și interminabilelor mele probleme cu amigdalele – ia-le, ce faci mutra asta de urangutan cu păr pe limbă (era una din zicerile lui preferate) , că io dacă am nevoie, am de unde să le iau. Ți le dau pentru că am auzit de la văr-tu că ai primit cadou un picup și să ai ce asculta, muzichii (așa numea el muzicile care-i plăceau) valabile, nu porcărele!” N-am avut răbdare pînă acasă și, scoțîndu-mi mănușile de lînă cu un deget, care erau prinse una de alta cu un fir gros, de lînă împletită, care trecea pe sub cojoc și apoi prin mînecile lui (pentru a nu le pierde), m-am uitat curios la cele două discuri: pe coperta verde a primului scria cu litere albe de-o șchioapă „Olympic‘ 64” și mai mărunt, numele celor două piese (Cîntic de haiduc și Ziua bradului de noapte) iar celălalt, cu copertă galbenă, cuprindea patru piese (Who Do You Love, Badge, Sympathy și Let’s Work Together) care, așa cum scria pe spate, erau în interpretări originale (înregistrate la „B.& J. Records-Londra”) și prezentate de un tip, Kid Jensen, disc jockey la Radio Luxemburg. Ambele discuri apăruseră la Electrecord, care era în epocă (și așa avea să și rămînă pînă în 1989) singura casă de discuri românească. 

Cred că am zîmbit sau am făcut ochii mari sau amîndouă deodată, că Florin m-a întrebat imediat de ce mă hlizesc. „Păi, Florine, știu cine este Kid Jensen ăsta. L-am ascultat de mai multe ori și dă la radio numai muzici caștoace!” A fost rîndul lui să facă ochii mari și, uimit la culme, a exclamat: Bine, bă, Gîlmoază (era un derivat de la „gîlmă”, evident), da’, mă rog, cam  la ce radio l-ai ascultat tu pe Kid Jensen ăla? Am răspuns pe loc, ca la școală: Păi, la „Stassfurt”-ul alor mei! N-ai înțeles, bă, Gîgă. La ce post de radio, mă? Păi la ăla care scrie acolo, pe copertă. Băi, nenicule, păi nu e bine ce faci tu. Să nu mai asculți acolo, că e interzis. Nu e voie, pricepi? Am replicat sincer: Nu! S-a burzuluit la mine imperativ: Băăăăăi, ăla e un post străin și n-ai voie, că-i bagi în belea pe-ai tăi, mă, înțelegi? Pentru că așa vor mușchii comuniștilor ăstora imbecili, care n-au creier, să nu ascultăm decît posturi romînești sau rusești, pricepi? Evident că nu pricepeam de ce să nu ascult muzici pe alte posturi în afara celor românești și rusești. Păi dacă e interzis, de ce scrie numele postului ăla pe disc?, am plusat io într-o doară. Ei, de ce, de ce… Nu e treaba ta… Ascultă la picup ce ți-am dat io și p-ormă să vii să-mi zici  cum ți s-au părut. Bine? Bine, am mai zis cu năduf și, cu discurile vîrîte într-o pungă de hîrtie am fugit să le duc acasă, bucuros nevoie mare de cadou și apoi am zbughit-o la derdeluș. (va urma)


© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”:

marți, 16 septembrie 2014

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (III)*
(august 2014)

Creangă, în picioare.
Aşezaţi: I.C. Cuza (stînga) şi 
N. A.-Bogdan
Ion Creangă, lat pe tinichea. Muzeului Literaturii Române din Iaşi deţine o fotografie (realizată în anul 1885 la Slănic Moldova, unde scriitorul se afla la tratament, de fapt o copie după o ferotipie, confecţionată în atelierul lui Siegmund Packer) în care, Creangă stă în picioare, alături de Alexandru C. Cuza (1857-1947, profosor de economie, ministru şi om politic de extremă dreaptă, care va fonda, împreună cu C. Z. Codreanu, formaţiunea naţionalistă „Liga Apărării Naţional Creştine” - LANC, 1923 -, care în 1935 va fuziona cu „Partidul Naţional Agrar” condus de Octavian Goga, rezultînd „Partidul Naţional Creştin”; C. Z. Codreanu va părăsi LANC şi va înfiinţa, în 1927, „Legiunea Arhanghelului Mihail şi Gavriil”) şi Nicolai Andriescu-Bogdan (1858-1939, istoriograf, publicist şi scriitor, care l-a avut învăţător pe Creangă; cesta din urmă este autorul lucrării monografice „Orașul Iași - odinioară și astăzi, considerată opera sa de căpătîi). Povestea acestei imagini este relatată de N. A.-Bogdan în volumul „Poveşti şi bazaconii din Moldova (Ed. Librăriei Socecu & Co., Bucureşti, 1923) : „Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea – fotografie aşa-zis americană – invitai de mai multe ori pe Creangă să-şi scoată poza. Dar mai întotdeauna îmi răspunea: Decît să dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coşuleţ cu brînză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine decît tinicheaua... Într-o zi însă, aflîndu-se şi cu dl A. C. Cuza, îl hotărîi să ne pozăm tustrei în grupă; ne aşezarăm într-un tufiş lîngă sala de cură, Creangă stînd în picioare, îndărăt şi noi pe o bancă, eu la stînga, Cuza la dreapta lui.” Pe verso-ul fotografiei există şi dedicaţia: „Lui V.A. Gheorghiţă  15/28 Februarie 1914  Iaşi” aparţinînd lui Radu Manoliu precum şi precizarea „Copie după originalul din 1885 la  Slănicul din Moldova A.C. Cuza, I. Creangă, P(?)Bogdan (sic!)”

Timpul
Pe mine, ceasurile – mai ales cele vechi, faţă de care care dezvolt o relaţie maniacală, cu alte
Ceasul marca Paul Garnier (L'Orloger de la Marine),
care a aparținut bunicului meu,
 în perfectă stare de funcționare și azi,
în ciuda venerabilei sale vîrste...
cuvinte le iubesc 
pînă la idolatrie, drept pentru care, atunci cînd am cu ce le cumpăra, le şi colecţionez! -  mă interesează atît ca obiecte estetice (cu poezia lor cu tot) dar îndeosebi, ca infinitezimale interfeţe către transcendent, care-mi picură-n suflet permanent efemeritatea-mi şi nu neapărat din punct de vedere tehnic, cu alte cuvine ca simple mecanisme reci, precise, care-mi măsoară secundele vieţii, amintindu-mi cu fiece bătaie, că am mai făcut un pas (mic) spre marea trecere. Aşadar, pentru mine, în afară de timp, mai există există cîteva (extrem de puţine) ființe dragi și lucruri importante. Printre acestea, marea poezie care îmi permite, practic, orice închipuire pentru că, în fond, ea însăşi nu-i altceva decît o reflectare a timpului meu lăuntric, măsurat, evident, de secundele inimii mele... „Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă./Aşterne-ţi umbra peste ornice solare/şi vînturile mînă-le pe cîmp şi luncă.//Anunţă ultimelor fructe pîrg deplin;/şi încă două zile sudice le lasă;/îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să/goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.//Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi./Cel singur, singur multă vreme o să fie,/va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie/şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,/neliniştit, cînd frunza zboară-n vijelie.(R.M. Rilke, „Zi de toamnă...”, traducere de Şt. Augustin Doinaş)

Jurnal intim

Sunt şi eu de acord cu George Călinescu că a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicităţii e un non-sens. Publicarea unui jurnal e treaba posterităţii, scrierea lui e o necesitate intimă, dovedită de însăşi mărturisirile făcute de el. Interminabilul „Journal” al lui André Gide, publicat de el însuşi în timpul vieţii, este astăzi o operă ininteligibilă, în orice caz lipsită de revelaţii. Dimpotrivă, scrisorile lui Dostoievski rămîn mereu zguduitoare şi însoţesc opera sa pe dedesubt, luminînd-o de aproape cu o lumină crudă. Jurnalul lui Kafka este deasemenea o operă intimă a cărei valoare e tot de natura revelaţiilor; ceea ce are de învins un scriitor în existenţa lui nu poate fi găsit în operă, care exprimă doar victoria, înfrîngerile fiind sublimate în creaţie. În jurnal apar adesea evenimente monotone şi disproporţionate ca interes ţi care nu pot fi pe deplin înţelese decît de cei implicaţi în ele, aşa cum numai marinarii unui vas ar înţelege ceea ce este trecut în jurnalul de bord al navei de către commandant. Dacă nava se scufundă sau trece printr-o mare primejdie, toate acele amănunte de bord pot căpăta un sens adînc.” (1964. Marin Preda în „Jurnal intim”)
*
Îmi place să scriu cu tot felul de obiecte desuete (de la cărbuni de desen, creioane, tocuri cu
peniţă, pene pînă la bătrîna mea maşină de scris), pe care le iubesc necondiţionat, dacă pot spune aşa... Scrisul cu astfel de unelte mă linişteşte... Mă (re)aduce la mine însumi... Foşnetul peniţei stiloului pe hîrtia curată înseamnă, mai presus de orice, tihnă... Tu singur în faţa colii albe ca o oglindă. Eşti doar tu cu tine, e bine deşi asta nu e întotdeauna foarte simplu… Apoi mai sînt parfumurile cernelurilor, colilor de scris, creioanelor, gumelor de şters... E o metafizică greu de înţeles şi mai greu de definit în cîteva cuvinte... 

© Bogdan-Lucian Stoicescu
* III (IX)/2014

Text apărut în „altPHel”:  
precum și în ediția tipărită, nr. 452, 16-23 septembrie 2014, p. 15


luni, 15 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...

.
Refugii estivale (26)

Așadar, mă cufundasem în fotelul meu comod, îmi ciulisem urechile atent fiind la ce vorbeau Florin și văr-miu, avînd revista aceea în brațe iar peste ea punîndu-mi carnetul-vocabular deschis în care, cu acel stilou „Pionier” despre care am vorbit data  trecută, îmi luam notițe sîrguincios, ca un elev model, numai ochi și urechi la ceea ce spuneau ei. Din șușotelile lor am înțeles că emisiunea pe care tocmai o asculatseră, pe rînd, în căști, fusese difuzată  la postul de radio „Europa Liberă”, în care invitatul, Cornel Chiriac, cel tocmai fugit din țară (era vara anului 1969), își povestise cu lux de amănunte „evadarea” din România, explicînd în contex și motivele care l-au determinat s-o facă. 


Cornel Chiriac
(sursa foto:http: bloguldeincercare.blogspot.ro)
La vremea aceea, tot ce știam io despre  postul ăsta de radio se rezuma la faptul era interzis în România, fiind considerat subversiv (îmi notasem cuvîntul ăsta - pe care-l tot auzeam io în discuțiile alor mei -  și explicația lui într-un alt carnet repertoar, așa cum, de altfel, eram obișnuit să procedez cu toate cuvintele necunoscute) și că toți aceia care-i ascultau emisiunile puteau să aibă mari necazuri cu miliția, riscînd chiar să meargă la închisoare, deoarece acolo se critica dur  regimul politic comunist care guverna țara, în frunte cu Ceaușescu. Așa îmi explicam io de ce toți „cei mari”, cînd comentau emisiunile pe care le ascultau frecvent la unele posturi de radio străine (precum erau „Europa Liberă”,  „Radio Libertatea”, „Radio Luxemburg”, „Radio Monte Carlo”, „Vocea Americii” ori BBC, nume pe care, evident că mi le notasem în carnetele mele și, atunci cînd rămîneam singur acasă, le căutam pe scala aparatului de radio – o hardughie de „Stassfurt Diamant” pe lămpi, nemțesc get-beget, pe eticheta de hîrtie lipită pe capacul din spatele lui scriind, de altfel, „Made in Germany”, dotat cu două difuzoare mari și o cutie de rezonanță din lemn furniruit, care-i conferea un impecabil sunet monofonic - achiziționat de ai mei cu un an înainte de nașterea mea, prin 1957 adică și pe care l-am avut pînă de curînd -  cu volumul dat normal, mînat de o inconștiență și o curiozitate morbide, specifice vîrstei, netrecîndu-mi prin cap nici cea mai vagă idee despre ce mi-a fi putut păți pielea dar mai cu seamă ce probleme le-aș fi putut pricinui alor mei și la ce i-aș fi putut expune), coborau vocea și vorbeau în șoaptă. 

Sigur că pe mine nu mă interesau emisiunile acelea politice, în care ore în șir se despica firul în patru despre viața din țările „lagărului socialist”, printre care se prenumăra și România, pentru simplul fapt că nu înțelegeam despre ce era vorba. În schimb, io căutam și ascultam emisiuni muzicale, precum fusese „Metronom”, foarte  populară în rîndurile melomanilor, difuzată pe postul național de radio în ultimii doi ani, realizată (în colaborare cu Geo Limbășeanu) și prezentată de Cornel Chiriac cu șarmul său inegalabil însă întreruptă brutal odată cu plecarea lui în Germania. Emisiunea aceasta avea să fie reluată de către secția în limba română a postului de radio „Europa Liberă”, în debutul lunii iunie a anului 1969, sub aceeași titulatură, ulterior el mai moderînd încă două („Jazz Magazin” și „Jazz à la carte”) dar și altele. Ei bine, în cadrul acelor emisiuni, Cornel Chiriac, dincolo de minunatele muzici pe care le prezenta,  nu scăpa niciodată prilejul să-și verse ofurile și să vitupereze împotriva regimului de la București și a politicii sale imbecile, în general dar mai cu seamă a celor care îi puseseră tălpi și nu-l lăsaseră să-și facă treaba ca lumea la radio și din pricina cărora fusese el obligat să emigreze. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Haihui printre cuvinte (31)


De ce (să) nu citim

(Sursa foto: esquire.ro)
În timp, m-am convins că există și oameni citiți de o calitate jalnică și admirabili. E o crasă banalitate, pe care însă, avînd o anumită formație, o descoperi cu greu. Uneori, niciodată. Lectura nu-ți dă nimic de-a gata. Nu e o certitudine. E o promisiune. O șansă. (…) Citim (…) ca să ne facem locul în care să putem locui. Dar s-ar putea să ne trezim că în casa astfel construită nu mai putem găsi drumul de la pat la ușă. Sau că avem atîta loc în ea de bate vîntul.(…)  Altceva mă preocupă mai mult decît relele întrebuințări ale cărților. Pentru asta, e un antidote.  Să înveți să citești. Nu-I ușor, dar e posibil. Și școala ar avea de ce intervene aici.

Ce mă îngrijorează pe mine , în schimb, este mai puțin faptul că cititul ar avea inerenți, cît idea, tot mai larg răspîndită, că ar fi devenit, în vremea din urmă, o activitate revolută, menită unui veritabil cimitir al dinozaurilor.” 
Liviu Papadima