vineri, 23 septembrie 2016

Haihui printre sunete


Fizicianul Ernst Florens Friedrich Chladni (1756 – 1827) a studiat modul cum vibrează diferite materiale (sub formă de plăci), făcînd și determinări ale vitezei de propagare a sunetelor în diferite gaze.
Fizicianul german a continuat experienţele realizate cu plăci de sticlă de către 
Robert Hooke (în 1680, la Universitatea din Oxford), punînd la punct o tehnică de vizualizare ale diferitelor tipuri de vibraţie. 
Procedeul de a presăra nisip şi a produce diferite figuri pe plăci metalice sau de lemn, de exemplu, prin frecarea marginii unei astfel de plăci cu un arcuş de vioară, a fost descris de Chladni în volumul „Entdeckungen über die Theorie des Klanges” (Descoperiri în teoria sunetului, 1787). În momentul cînd placa oscilează pe unul dintre modurile sale de vibraţie, nisipul se ordonează în punctele de minim (nodurile vibraţiei), formând diferite figuri geometrice.






Mutilarea orașului la bătrînețe

Foștii noștri edilii de pînă mai an (cîțiva dintre ei aflați în arest la domițil, alții deveniți penali, mulți pe cale de a deveni), în frunte cu interimarii, s-au întrecut în a lua tot soiul de „inițiative” care de care mai „originale” și lipsite de orice noimă privind „urbanismul” (și-așa jalnic) orașului nostru... 
Tăieri de copaci făcute anapoda, părăduirea banilor europeni pe liniile de tramvai (chiar, unde-s vechile linii devenite „fier vechi”?), tot felul de lucrări de „reabilitare” făcute de mîntuială, cîrpăceli de străzi denumite pompos „asfaltări”, înlocuiri de conducte de apă-gaze-canalizare făcute cu tehnologii actuale dar cu metode de secol XIX însă mult mai prost, întreținerea „curățeniei” străzilor, parcurilor și spațiilor publice cu „utilaje” ca acum 100 de ani (mături, tîrșuri, tîrnuri, lopeți, pubele etc.), însă toate pe foarte mulți bani publici și „realizate” exclusiv de firme „agreate” iar mai nou, tăierea cu flexul a celor 20 de stîlpi interbelici pentru iluminatul stradal, datînd din anii ̓ 30 ai secolului trecut (scăpați ca prin minune de furia demolărilor ceaușiste devastatoare din anii ̓ 80), amplasați pe bulevardul Republicii (stîlpii sînt din fontă și au valoare de patrimoniu).
Stîlpii nu vor fi vînduți la fier vechi, vor fi amplasați intr-o zona reprezentantivă pentru municipiul Ploiești. Aceasta locație nu a fost stabilită deocamdată, au răspuns tovarășii activiști de partid(e) de la primărie, jurnaliștilor. (Oare care o fi această zonă „reprezentativă” în creierele lor odihnite???). Dar nu se știe unde, c-așa-i la noi, întîi distrugem și apoi ne gîndim (dac-o mai facem) ce punem în loc. Interesant ar fi de știut ce firmă se ocupă cu defrișatul stîlpilor, dacă aceștia tot au valoare de patrimoniu, așa cum se spune? 


p.s. A se vedea, în acest sens, dacă tot vorbim de lucrări la obiective de patrimoniu, halul în care s-a făcut în ultimii 14 ani (!) restaurarea a ½ din „Palatul Culturii”... 



Ploieștiul în anii interbelici...

... și-n zilele noastre.
(sursa foto:  www.observatorulph.ro)
(sursa foto:  www.observatorulph.ro)

Clin dʼoeil





– Alo!
– Da!
– Sînteți întreprinderea de mașini de spălat și de cusut „Cugir”?
– Da, noi sîntem!
– Aș vrea cu doamna Mimi, de la obuze, vă rog frumos!


Haihui printre imagini

Igor Morski





























miercuri, 21 septembrie 2016

Din ciclul „Haihui prin Ploiești”


O zi de toamnă, ca oricare alta...












(foto: © Bogdan-Lucian Stoicescu)

Clin dʼoeil






- Alo ?
- Da !
- Sînteți „Institutul internațional de astrofizică, spectroscopie nucleară, prospecțiuni intergalactice, studiul quasarilor și determinarea universurilor ciclice cu structura toroidală” ?
- Da, noi sîntem !
- Cu Gogu de la cazane, v-aș ruga frumos...

Haihui printre cuvinte



Se povestește că, odată, însetat nevoie mare, Caragiale, însoțit de vreo doi amici, poposește pe terasa unei berării aflate undeva, în dosul Cișmigiului. N-apucă bine maestrul să se așeze la o masă, sub umbrar, că apare și Marița, prea frumoasa cîrciumăriță, care, cuminte, fără să scoată o vorbă, așteaptă să-i ia comanda.
Caragiale:
– Bine, coană Marițo, nu-i păcat de dumneata, o femeie frumoasă, dichisită, pricepută la toate...
Marița, politicoasă:
– Cu plăcere, daʼ nu se poate!
Conu Iancu plusează, doar-doar:
– Fie că strașnici ochi ai, coniță Marițo!
Marița, scurt și la obiect:
– Nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbată-miu!