marți, 21 octombrie 2014

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (VII)*

Uli Hoeness în anii de glorie (1982)
(foto:sueddeutsche.de)
Arbeit macht frei, Herr Hoeness! Da’, de „săracu’” Uli Hoeness, fosta glorie a fotbalului german din anii '70 şi fost manager şi preşedinte al clubului Bayern Műnchen pînă deunăzi, care a tras o ţeapă fabuloasă fiscului german (de fro 28 de milioane de euro!) şi a încasat în martie anul ăsta (dacă memoria ţinerii de minte nu-mi joacă feste!) pentru această „bagatelă”, 3  ani şi jumătate de puşcărie cu executare, ce să mai zic? N-am auzit venind din Germania nici un zvon că s-ar deschide liste cu semnături pentru graţierea lui de către preşedintele teutonilor, cum s-a încercat pentru fosta noastră glorie fotbalistică Gică Popescu (de care, mie unuia, ca fost handbalist de performanţă, îmi pare sincer rău că şi-a pierdut minţile, înhăitîndu-se în „afaceri” mizerabile cu nişte borfeţi)... 


Uli Hoeness în 2014
(foto: n24.de)
Însă spre deosebire de ciorditorii noştri, legendarul fotbalist german, simţind că funia i s-a apropiat fatal de par, s-a autodenunţat în 2013, sperînd în clemenţa procurorilor. Aceştia însă n-au ţinut absolut deloc cont de cariera sa absolut impresionantă şi au cerut iniţial o pedeapsă de 5 ani şi jumătate! Însă instanţa, în final, i-a dat pedeapsa minimă pentru evaziune fiscală, luînd în calcul şi faptul că inculpatul a restuit o mare parte din bani, başca impozitele şi dobînzile aferente perioadei în care a dosit arginţii prin bănci elveţiene! Dar Hoeness a avut bunul simţ să nu facă apel la hotărîrea tribunalului, recunoscîndu-şi in integrum fapta, acum consumîndu-şi într-un anonimat deplin penitenţa (nu ştiu dacă asprele condiţii de detenţie sau mai ales conştiinţa îi vor permite să-şi scrie memoriile sau alte lucrări de specialitate, ca un elev sîrguincios, cum văd că li se întîmplă mai tuturor grangurilor noştri ajunşi la borţoasa, unde atmosfera se pare că le gîdilă extrem de plăcut neuronii capacităţilor creative, hehehe!)... 


(foto: n24.de)
Dac-a băgat vastu-n mangoţi, neamţu’ plăteşte! Interesant e şi faptul că în cea mai temută închisoare, poreclită „Alcatrazul Germaniei”, aflată în localitatea bavareză Landsberg am Lech, unde el (chiar dacă are 62 de ani şi a fost cine a fost) îşi ispăşeşte din iunie pedeapsa, se „bucură” de absolut aceleaşi regim de viaţă cu al celorlalţi chiriaşi. Adică se trezeşte zilnic, la ora 6 dimineaţa, merge la duşurile comune, ia micul dejun la cantină (pîine, gem, unt şi cafea, la discreţie), apoi merge la muncă, medicii închisorii hotărînd în funcţie de starea sa fizică şi de sănătate, ce activitate să presteze. Apoi ia masa de prînz, care durează 30 de minute. Meniul este standard. Oferim şi produse vegetariene, dar e adevărat că la prânzul de duminică facem o excepţie: oferim şi o friptură. După prînz, toţi deţinuţii revin la muncă. Plata la oră este de 1,30 euro (6 lei – n.m. T.D.), explică directorul „Centrelor de Detenţie din Regiunea Bavaria”, Ralf Simon. Ziua de detenţie continuă astfel: lucrul se termină la ora 16, apoi program liber. 


(foto:n24.de)
Pensionarii” se pot plimba o oră în curte sau pot sta în celulă ori în sala comună. Cei care doresc, pot practica un sport sau se pot înscrie la un curs de gastronomie! Cina le este servită între 17 şi 18 (pâine, caşcaval şi cîrnaţi iar de băut, ceai, apă sau lapte). Stingerea (cei care au făcut armata ştiu ce înseamnă) se dă între 18 şi 21. Duminica nu se lucrează iar bauhausiştii participă la o slujbă religioasă. Foarte nasol, nu? Dar, asta e, n-au încotro băiuţeii, că doar n-au venit la odihnă sau tratament! „Tot în funcţie de bugetul strîns prin muncă, ei îşi pot face cîteva cumpărături de la chioşcul din incinta închisorii. Produsele au preţuri comparabile cu cele de afară. Exclus băuturile alcoolice. Celula are 8, maximum10 metri pătraţi. În ea se află un pat, un şifonier, o masă şi un scaun. Există o chiuvetă, unde se pot spăla. Duşurile şi wc-urile sunt la capătul culoarului”, mai precizează sec acelaşi şef al puşcăriilor bavareze


(foto:n24.de)
Aşa că, auf wiedersehen, berici, herr Uli! Programul de vizite este drastic, corecţionarii avînd
dreptul la o oră de primit musafiri (maximum două cu aprobare specială, pentru bună purtare) pe lună. Dar cel mai nasol e că tataie Uli nu se poate uita la fotbal nici măcar la tv. „Deţinuţii au dreptul să îşi aducă de acasă un televizor, dar trebuie sa respecte dimensiunile. Diagonala ecranului nu trebuie să depăşească 40 de centimetri. Posturi Pay-TV, precum Sky, care deţine drepturile de televizare ale Bundesligii, sunt interzise. Mai mult, domnului Hoeness îi este interzis să îşi aducă haine de acasă. Va primi chiloţi, papuci, pantaloni şi o cămaşă din partea închisorii. Practic, deţinuţii nu au voie să aducă lucruri personale în celulă. Se acceptă o fotografie cu familia. Cărţile se pot împrumuta de la biblioteca închisorii. Ei se pot abona însă la anumite reviste sau ziare, contra cost evident”, explică directorul Simon. Puşcărie adevărată, nene, că doar „pensionarii” ei nu-s excursionişti cazaţi la „Marriott”! Oare „factorii de răspundere” (ce nasol sună!) de la „Administraţia Generală a Penitenciarelor” din România or fi aflat despre toate acestea? Taaaare aş fi curios să ştiu...
  


Gűnther Netzer (stînga) și Uli Hoenes,
în anii de aur ai carierei lor (1972)
(foto: bild.de)
Unul dintre avocaţii lui Hoeness spune că acesta nici nu bănuie ce-l aşteaptă: „Nu ştiu pe nimeni care să îşi fi revenit dintr-un abis ca acesta. Dispare recunoştinţa şi respectul în societate. Familia şi prietenii se distanţează. Mulţi ies de acolo cu afecţiuni psihice grave şi nu mai au capacitatea de a-şi recîştiga stabilitatea interioară”. Cu toate astea, bunul sau prieten, Gűnther Netzer, o altă fostă glorie a fotbalului german, care l-a vizitat de curînd, a declarat pentru revista „Bild” că a „întîlnit un Uli Hoeness extrem de puternic. S-a adaptat bine situaţiei. Se comportă normal, s-a intregrat. A rămas omul care întotdeauna găseşte o vorbă bună pentru oricine, atît pentru detinuţi cît şi pentru gardieni. Modul în care Hoeness se descurcă este impresionant, de aceea sunt liniştit şi ştiu că el va rezista.” 

Dar şi avocatul lui Hoeness ştie ce spune, pentru că despre centrul de detenţie „Landsberg
Hitler (primul din stînga) alături de
Hess (primul din dreapta)
în închisoarea din Landsberg
(foto: sheldonkirshner.com)

am Lech”, cu o istorie de peste 100 de ani, care găzduieşte în acest moment 550 de deţinuţi, amintirile celor care au trecut de-a lungul timpului pe aici, printre care şi cele ale faimoşilor lideri nazişti Julius Streicher şi Rudolf  Hess dar şi ale Fűhrerului Adolf Hitler (care în timpul detenţiei de 9 luni din închisoarea din Landsberg, începute în noiembrie 1923, şi-a scris celebra carte „Mein Kampf”) nu-s cîntece de leagăn! 

Celebritatea nu îi va uşura situaţia. În închisoare nu există nici un fel de bonusuri pentru celebritate”, a spus şi directorul Uniunii Centrelor de Detenţie din Germania, Anton Bachl. Cam astfel îşi va petrece următorii trei ani şi jumătate din viaţă fosta legendă a fotbalului mondial Uli Hoeness dar, cu ceva şansă, el va ispăşi doar jumătate din pedeapsă, adică 21 de luni, datorită vîrstei. Presa germană scrie că dacă Uli va primi statut de detenţie deschis, atunci va beneficia de un loc de muncă zilnic în libertate dar se va întoarce în fiecare seară în celulă. 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* VII (XII)/2014
Text apărut în „alTPhel”, nr. 456, 14– 20 octombrie 2014, p. 15, 

marți, 14 octombrie 2014


Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (VI)*

De la stînga:
C. Beldie, Nae Ionescu, Dem. Theodorescu și Spiru Hasnaș,
membri ai staff-ului periodicului  Noua Revistă Română
(1912)
Viața de altă dată din Bucurerștiul lui Beldie. Cu o viață aventuroasă, mustind de întîmplări boeme și populată de personaje pitoreşti și personalități nepereche și care de care mai şarmante (printre care n-am cum a nu-i pomeni, printre alţii, pe C. Rădulescu-Motru, Henric Sanielevici, Emanoil Bucuța ori Tudor Arghezi dar mai cu seamă pe filozoful și gazetarul Nae Ionescu, figură emblematică a culturii românești interbelice și nu numai şi deopotrivă a vieţii mondene din epocă, de care l-a legat, ani buni, o trainică prietenie), care i-au amprentatat-o profund încă din copilăria-i petrecută în celebra mahala bucureșteană Gorgani-Brezoianu (aici avîndu-l prieten și partener de joacă, printre alții, pe Demetru Demetrescu-Buzău, cel care a rămas cunoscut în istoria literaturii române sub pseudonimul Urmuz), Constantin Beldie (1887-1954) a fost, indiscutabil, o figură de primă mărime a boemei interbelice românești în general și a celei bucureștene, în special. Subtil și neîntrecut cunoscător al vieții culturale și artistice a epocii în care Bucureștiul era cunoscut sub onoranta titulatură de „Micul Paris”, Beldie a fost martorul activ (și, deopotrivă, cronicarul) unor evenimente și întîmplări cum nu multora le-a fost dat să trăiască și pe care avea să le nemurească peste ani în celebrele sale „Memorii” (Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti.1906-1950), volum apărut abia în anul 2000, la editura „Albatros” și a cărui apariție a fost la fel de zbuciumată precum viața autorului care a fost, rînd pe rînd, învăţător în comuna prahoveană Şotrile, funcţionar la un laborator medical, corist în corul Mitropoliei, apoi secretar de redacţie al celebrelor periodice „Noua Revistă Română” şi „Ideea europeană”, bibliotecar la „Facultatea de Litere”, funcţionar la „Loteria de Stat”, corector, profesor etc. etc. Autor care, așa cum însuşi mărturisește în volumul pomenit, a văzut hîrîind primul automobil pe străzile capitalei și a fost martor ocular al instalării primului tramvai electric pe aceleași străzi, a fost spectatorul primelor demonstrații cinematografice și audiții radiofonice, a ascultat „plăci” pe primele patefoane şi gramofoane.
Bucureștiul interbelic. Teatrul Național.

Cu un remarcabil talent de evocator, el surprinde cu rafinată luciditate şi subtilă ironie, chipul şi spiritul „oraşului cu o sută de oraşe”, Bucureştiul de altă dată: „Viaţa în Bucureştiul de atunci era patriarhală, leneşă, de trai bun şi lesnicioasă pentru toată lumea, iar oraşul avea faţa unui tîrg mai procopsit, infestat de venetici şi, de aceea, mult colorat; şi cu două lumi deosebite, care se ignorau reciproc şi de departe: una similievropenească prin gusturi, lux, maniere şi petreceri, cosmopolită prin interese, viţii şi tradiţii, purtîndu-şi frivolitatea prin cîteva localuri şi cluburi exclusive, într-un patrulater îngust de cîteva străzi, , dincolo de care începea, brusc, cealaltă lume, mai greu de definit în diversitatea ei cu caracterele tipice locale, lumea adevăraţilor bucureşteni, mahalagii care călcau Calea Victoriei o singură dată pe fiecare an, în serile cu iluminaţii de zece Mai. În Bucureştiul de odinioară,[...] atît de drag prietenului Tudor Arghezi, pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuitatăţilor, scriitorul aci de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă jumătate de veac, la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi implacabilă a vremilor... ”.

Maria Mihăescu a.k.a. „Miţa Biciclista 
(n.1885, Diţeşti, Prahova – m.1968, Bucureşti)
Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem
 în mod vulgar, o curvă de mare lux.
 Lucru rar la vremea aceea,
 în anii ‘20, făcea ciclism prin Bucureşti
 pentru a-şi menţine silueta. 
Făcuse avere şi una din
 casele ei era cea în care am locuit noi” 
Neagu Djuvara
Cît despre viaţa sa amoroasă, cultivată cu obstinaţie în ciuda remarcii sale că a n-a încetat niciodată să fie decît un simplu „diletant cu inimă iubeaţă”, neţinînd cont de sfatul lui Nae Ionescu („un ţigănos de golan, levantin isteţ şi ros de ambiţii”), vechiul dumisale amic şi coleg  de la „Noua Revistă Română” şi „Ideea europeană” (conduse profesorul C. Rădulescu-Motru), care nu pierdea nici o ocazie să-i spună „Degeaba, bă, n-o să ajungem la nimic decît numai prin muieri!” şi aceasta a fost plină de iubiri pătimaşe, mai ales cu damicele dintre cele mai tinerele, rîndurile savuroase dedicate madamelor fatale şi faimoaselor demoazele care făceau furori în epocă aprinzînd călcîiele şi punînd pe jar inimile mai junilor sau mai tomnaticilor „amurezi” de ocazie, stînd mărturie peste timp: Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.” (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu
* VI (XI)/2014          

Text apărut în „alTPhel”, nr. 455, 7– 13 octombrie 2014, p. 15 precum şi la adresa : http://www.altphel.ro/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-vii/

duminică, 12 octombrie 2014

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (V)*

Mihai Şora
(sursa foto: tvr.ro)
Memorabil aş putea spune şi pe alocuri chiar emoţionant articolul lui Tudorel Urian („Polul liniştit al debandadei generale” în „Viaţa românească”, nr. 11-12/2013) dedicat împlinirii vîrstei de 97 de ani de către filozoful român Mihai Şora (născut la 7 noiembrie 1916), o personalitate de primă mărime a culturii şi spiritualităţii româneşti dintotdeauna. „În debandada gălăgioasă şi decerebrată care tinde să devină specificul lumii noastre, din existenţa multor semeni de-ai noştri a început să dispară tocmai dimensiunea verticală a modelului ontologic imaginat de Mihai Şora. Viaţa tot mai multor contemporani ai noştri a devenit o nesfârşită goană după profituri şi avantaje personale de tot felul, în numele căreia sunt dispuşi să abandoneze toate valorile şi să calce în picioare oricînd, pe oricine. Din vieţile noastre tinde să dispară confortul răgazului, bucuria contemplaţiei, puterea de a admira frumuseţea care ne înconjoară şi gentileţea de a zîmbi unui necunoscut. Or, ne învaţă Mihai Şora: Orice pe lumea asta îţi poate spune ceva dacă ştii să asculţi; sau îţi arată ceva demn de a fi privit, cu condiţia, bineînţeles, de a şti să vezi ceea ce ţi-e dat să priveşti. Fiecare fărîmă a lumii vehiculează un înţeles care-ţi scapă dacă treci pe lîngă el fără să-ţi pese. Dar, dacă îţi pasă cu adevărat...”.

D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe știinţe nefolositoare… fost bibliotecar cînd a și prǎdat biblioteca, fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas, și al altor jurnale necitite colaborator.” (Mihai Eminescu, în Manuscrisul 2256, apud. C. Noica, Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești, București, Ed. Eminescu, 1975).
(Eminescu în 1869. Portret realizat de fotograful Jan Tomas în atelierul său din Piaţa Venceslas din Praga)

Citesc nu-ştiu pe unde despre planta numită pipirig şi gîndul mă duce, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în Amintirile sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la pipirig (ţipirigul, capu-cîmpului sau iarbă de cositor cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică... În satul dîmboviţean Ghimpaţi, în care au locuit pînă la trecerea lor la cele veşnice bunicii mei materni, fie-le ţărîna uşoară!, pipirigului i se spunea rogoz sau papură rotundă… Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi spetează, mai cu seamă în vremea copilăriei mele, la confecţionatul zmeelor, cînd el pregătea „scheletul” acestora un fuselaj rudimentar dar foarte bine echilibrat aerodinamic, format din fîşii de rogoz, pe care era apoi le lipea cu pap (sau cu clei de oase) pe hîrtia dreptunghiulară (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretate cu grijă, în prealabil, de bunica), de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada (împletită din fîşii multicolore de pînză) şi zbîrnîitoarea…

Comuniştii 
au vrut să-l facă pe om fericit, 
dar văzând că acesta, omu’, 
nu e fericit, i-au zis:
fii fericit, că te ia mama dracului!” 



Petre Ţuţea

Eu asemui acest Facebook (prin cotloanele căruia mă preumblu de fix 5 ani) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la moşi) din buza mării dar mai presus de orice, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Cît despre „prietenii feisbucişti” (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi pentru mine prietenii adevăraţi reprezintă cu totul şi cu totul altceva, adică sînt o specie aparte, rară, pe cale de dispariţie, precum caprele negre), ca şi amicii din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, aşa cum au apărut. Uneori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din „cartea de imobil” a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. Sau, vorba lui Ştefan Iordache: Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.

Totul e „made in România” în cartea lui Marius Daniel Popescu („La symphonie du loup”, José Corti, 2007) de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiată în franceză. Însă franceza folosită de Marius e un fel de franco-română de „tranziţie”, dacă îi pot spune aşa... O simţire-trăire profund românească transpusă în franceză. Cam cum se scria în româneşte cu caractere chirilice, în perioada alfabetului de tranziţie de la noi de pînă la1862. E un truc al lui, de care nu-şi poate da seama decît un român foarte bun cunoscător de franceză şi nu invers. Însă varianta în limba română mi se pare mult mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonorităţi, alte adîncimi. Lucruri pe care el a reuşit să le imprime într-o oarecare măsură şi francezei pe care o foloseşte, care n-avea cum să nu placă celor care i-au premiat cartea. Şi nu numai. Franceza contemporană e pe cale de a se sufoca de prea multe experimente lingvistice iar Marius i-a dat o gură de oxigen curat în cartea lui. Sînt curios să văd cum a rezolvat problema metaforelor şi a pasajelor mai poematice...
                            
                             ©Bogdan-Lucian Stoicescu
* V(XI)/2014 

Text apărut în „alTPhel”, nr. 454, 30 septembrie – 6 octombrie 2014, p. 15 

joi, 25 septembrie 2014

Haihui printre cuvinte (32)


Prostia suverană


Caragiale văzut de
© Ricardo Ajler
(Argentina)
(Lucrare din colecția lui Nicolae Ioniță
https://www.facebook.com/pages/
Ploiestiul-in-grafica-mondiala/
1413412562228355?ref=profile
)
Ți-am spus de atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăeturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în vîrful capului. Și în zadar rispești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite, așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pămînt ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii... Ei au un instinct de împotrivire organică...” 

I. L. Caragiale 

luni, 22 septembrie 2014

Clin d’oeil (2)



Să bacşim stîrpişul!

Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă memoria nu-mi joacă feste, pe vremea cînd „odiosului” şi „sinistrei” nici prin cap nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși cîntînd „Internaționala” la Tîrgoviște acompaniaţi de mitraliere, care în final le vor ciurui sediile conștiințelor (dacă le-or fi avut cumva), apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Peste ani, tata mi-a povestit o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul meu, să-i şcolească p-ai noştri specialiști întru folosirea unor aparate şi utilaje pentru foraj, importate recent din SUA.

Omul fusese cazat în Ploiești la celebrul hotel-restaurant „Berbec”(rebotezat „Central” 
după al doilea război, în „buna” și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947 cu sprijinul neprecupețit al „eroicei armatei roșii eliberatoare”), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare. Românaşii, băieți subțiri, unși cu toate alifiile, mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…

După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului, cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care îl servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau total ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi plin de morgă, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, corespunzător comenzii clientului său - că pe afişele alea scrie „Cîntatul în local interzis!”.

Mă gîndesc că n-ar strica să se reia tradiția acelor lozinci (poftim, ziceți-le bannere, că e mai trendy, dacă nu vă place cum sună desuetul termen), agăţate la loc vizibil atît pe pereţii interiori cît și pe cei exteriori ai tuturor instituțiilor statului (de la Președinție, Parlament și Guvern pînă la ultimul Consiliu Județean ori primărie comunală), ba chiar și ai sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu, tuturor unităților (ce urît sună!) de învățămînt (de toate gradele), pe care să scrie asemenea exortații mobilizatoare dar viceversa: „Salariile ne dezonorează! Vrem şpăgi adevărate pentru munca prestată!”. Chit că știm cu toții că mita în instituțiile bugetare (și nu numai!) circulă mai abitir decît apa în natură, însă în acest fel simplu dar extrem de eficace s-ar putea oficializa definitiv în conștiința colectivă ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma sau cum s-or mai numi ele și astfel s-ar mai ușura nițel pușcăriile de găinarii care pun botul la bagatele d-ăstea, penibile... 
© Bogdan-Lucian Stoicescu

joi, 18 septembrie 2014

Clin d’oeil (1)


„Mașina timpului”

Nu știu cine este (și, sincer să fiu, nici nu mă prea interesează), cine-i sînt părinții, prin ce școli a trecut și ce a realizat DAN TROFIN pînă să ajungă la studioul teritorial din Iași al televiziunii naționale (momentan „realizator”, din cîte înțeleg, al emisiunii „Mașina timpului” pe  al treilea canal al TVR, http://www.tvrplus.ro/emisiune-masina-timpului-172 ), dar să slobozești două gugumănii, una mai dodoleață ca alta, într-un singur „carton” al pomenitei emisiuni, mi se pare mult prea mult pentru cele trei minute ale respectivei producțiuni tv. Habar n-am de unde cică se inspiră mnealui pentru ceea ce face (unii ar numi-o documentare) dar să grafiezi cu caractere de-o șchioapă, în favor de lume, că scriitorul Geo Bogza s-a născut la Ploiești, cînd oricine ar fi putut afla din orice dicționar (tipărit sau virtual) că atît el, cît și fratele său mai mic, prozatorul Radu Tudoran, au venit pe lume în comuna prahoveană Blejoi, trădează o mare doză de ignoranță, ca să nu-i spun altfel.

Dar bomboana fondantă de pe colivă e că, pe același „carton”, data comemorării, 14 septembrie 1993 (corect!) e la brațetă dar ceva mai sus, cu ...data morții (așa-i trebuie!), adică 6 februarie 1908 (de fapt, data...nașterii!). Păi ce să mai înțeleagă din toate astea, bizonul carpatin neștiutor dar dornic să-și adape circumvoluțiunile din apa cunoașterii, stimabile domn realizator Trofin? Că maestrul Geo Bogza și-a permis luxul, ca nimeni altul, să treacă la cele sfinte de două ori? Mulți dintre noi știm că marele scriitor a fost un poznaș, un ghiduș, adică un tip extrem de original, cu o existență boemă și plină de întîmplări imprevizibile și paradoxale, dar parcă nici chiar așa...

(Foto: © Bogdan-Lucian Stoicescu)
Bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte!, avea o vorbă  extrem de înțeleaptă: Taică, prost să fii, da’ să-ți revii!Aștept plin de interes reveneala (sic!) vizavi de aniversarea nașterii maestrului Bogza, eveniment petrecut, conform neuronului trofinian, în aceeași zi cu moartea dumisale! Nu de alta dar am putea face chiar economie de spațiu televiziv, într-un mod foarte simplu dar extrem de eficace: am putea sărbători aniversarea comemorării, la pachet 2 în 1, hehehe! Vorba optimistului: „Scrie, neică, la mulți ani pă colivă și-ai rezolvat-o!”

Aferim, TVR!

© Bogdan-Lucian Stoicescu



miercuri, 17 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (27)

Cu ceva timp înaintea acestei întîlniri a trioului, în același an 1969 dar mai pe la începutul lui, cam după Sfîntul Ion, mă întîlnisem cu Florin întîmplător pe strada nămețită pe care locuiam amîndoi. De îndată ce m-a recunoscut  -  io fiind încotoșmănat într-un cojoc, pe cap avînd îndesată o căciulă mițoasă de miel iar la gură și nas fiind înfășurat cu eternul meu fular gros de lînă, prins cu un ac de siguranță la spate, să nu-l pierd, care-mi proteaja gîtul și gîlcile sensibile de aerul înghețat de afară – m-a chemat în casă să-mi dea ceva. Mi-am lăsat sania afară, mi-am scuturat bocancii de zăpadă și am ajuns în holul dinaintea camerei lui Florin. El a intrat acolo și m-a poftit înăuntru. N-am vrut să intru, că încă nu-mi terminasem porția de săniuș, drept pentru care i-am spus că-l aștept acolo. A ieșit după ceva timp ținînd în mîini două discuri mici de vinil (un „single” și un  EP, adică un „extended play” cum aveam io să aflu mult mai tîrziu că se numește acest minidisc de vinil de 17 centimetri în diametru și care pe cele două fețe ale sale conține patru sau mai multe piese) cu coperțile cam hărtănite.
Florin Dumitru
(primul din stînga, pe rîndul de jos),
 în perioada F.F.N.
Mi le-a întins, zicîndu-mi că mi le face cadou de Moș Crăciun (deși sărbătoarea trecuse de multișor) dar că, nefiind pe acasă atunci, mi le dă acum. Probabil nedumerirea de pe moaca mea l-a determinat să-mi explice: „Băi, Gîlcă – asta era porecla pe care mi-o dăduse văr-miu, din pricina deselor și interminabilelor mele probleme cu amigdalele – ia-le, ce faci mutra asta de urangutan cu păr pe limbă (era una din zicerile lui preferate) , că io dacă am nevoie, am de unde să le iau. Ți le dau pentru că am auzit de la văr-tu că ai primit cadou un picup și să ai ce asculta, muzichii (așa numea el muzicile care-i plăceau) valabile, nu porcărele!” N-am avut răbdare pînă acasă și, scoțîndu-mi mănușile de lînă cu un deget, care erau prinse una de alta cu un fir gros, de lînă împletită, care trecea pe sub cojoc și apoi prin mînecile lui (pentru a nu le pierde), m-am uitat curios la cele două discuri: pe coperta verde a primului scria cu litere albe de-o șchioapă „Olympic‘ 64” și mai mărunt, numele celor două piese (Cîntic de haiduc și Ziua bradului de noapte) iar celălalt, cu copertă galbenă, cuprindea patru piese (Who Do You Love, Badge, Sympathy și Let’s Work Together) care, așa cum scria pe spate, erau în interpretări originale (înregistrate la „B.& J. Records-Londra”) și prezentate de un tip, Kid Jensen, disc jockey la Radio Luxemburg. Ambele discuri apăruseră la Electrecord, care era în epocă (și așa avea să și rămînă pînă în 1989) singura casă de discuri românească. 

Cred că am zîmbit sau am făcut ochii mari sau amîndouă deodată, că Florin m-a întrebat imediat de ce mă hlizesc. „Păi, Florine, știu cine este Kid Jensen ăsta. L-am ascultat de mai multe ori și dă la radio numai muzici caștoace!” A fost rîndul lui să facă ochii mari și, uimit la culme, a exclamat: Bine, bă, Gîlmoază (era un derivat de la „gîlmă”, evident), da’, mă rog, cam  la ce radio l-ai ascultat tu pe Kid Jensen ăla? Am răspuns pe loc, ca la școală: Păi, la „Stassfurt”-ul alor mei! N-ai înțeles, bă, Gîgă. La ce post de radio, mă? Păi la ăla care scrie acolo, pe copertă. Băi, nenicule, păi nu e bine ce faci tu. Să nu mai asculți acolo, că e interzis. Nu e voie, pricepi? Am replicat sincer: Nu! S-a burzuluit la mine imperativ: Băăăăăi, ăla e un post străin și n-ai voie, că-i bagi în belea pe-ai tăi, mă, înțelegi? Pentru că așa vor mușchii comuniștilor ăstora imbecili, care n-au creier, să nu ascultăm decît posturi romînești sau rusești, pricepi? Evident că nu pricepeam de ce să nu ascult muzici pe alte posturi în afara celor românești și rusești. Păi dacă e interzis, de ce scrie numele postului ăla pe disc?, am plusat io într-o doară. Ei, de ce, de ce… Nu e treaba ta… Ascultă la picup ce ți-am dat io și p-ormă să vii să-mi zici  cum ți s-au părut. Bine? Bine, am mai zis cu năduf și, cu discurile vîrîte într-o pungă de hîrtie am fugit să le duc acasă, bucuros nevoie mare de cadou și apoi am zbughit-o la derdeluș. (va urma)


© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”: