marți, 28 octombrie 2014



Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (IX)*


Povestea unei fotografii
O fotografie aparţinînd reporterului rus de origine evreiască, Yevgheni Khaldei (1917 – 1997), devenit celebru după realzarea acestui „instantaneu”, a făcut epocă. În 1945 el a conceput cea mai cunoscută fotografie a sa şi una dintre celebrele imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care se vede un soldat sovietic care pune drapelul Uniunii Sovietice pe acoperişul clădirii Reichstag-ului, în Berlin. Khaldei văzuse o altă fotografie-simbol (făcută în februarie 1945, aparţinînd fotografului militar american Joseph Rosenthal, „Rising The Flag On Iwo Jima”, reprezentînd un grup de militari americani ridicînd steagul în timpul bătăliei de pe insula japoneză Iwo Jima, pentru care a luat Premiul „Pulitzer”), dorindu-şi cu ardoare să facă şi el una asemănătoare, în Berlin. Aşa cum însuşi avea să povestească mult mai tîrziu, drapelul sovietic fusese instalat prima oară pe clădirea Reichstag-ului în 30 aprilie 1945 de soldatul Mihail Minin, dar naziştii recuceriseră clădirea şi au dat jos steagul. Însă Armata Roşie va recuceri clădirea şi, în 2 mai, Khaldei reface scena, de aceasta data personaje fiind soldatul georgian Meliton Kantaria (tătucul Stalin fiind tot georgian!) şi cu rusul Mihail Iegorov, care-l secondează.
Rising The Flag On Iwo Jima”
Însă pentru că nu a avut un drapel al URSS la îndemînă, a fost nevoit să dea o fugă cu avionul la Moscova, de unde a cumpărat o pînză roşie din care se făceau feţele de masă pentru şedinţele de partid, pe care un croitor a cusut secera, ciocanul şi steaua. Însă din cauza soldatului rus cu două ceasuri la mînă (cu siguranţă furate!) fotografia a suferit modificări sucesive. Prima a fost făcută de însuşi autorul ei, care a „şters” unul din ceasurile de la mîinile lui Iegorov (!), ea fiind publicată abia în 13 mai 1945, în paginile revistei „Ogonjok”. Fotografia a fost apoi din nou modificată, adaugîndu-i-se fum în fundal, pentru a-i spori dramatismul iar într-o altă variantă a fost colorată integral, steagul fiind înlocuit cu un altul roşu, ale cărui falduri fluturau mult mai triumfal! De-a lungul timpului au fost publicate, în lumea întreagă, mai multe variante ale imaginii care, astfel, a devenit o fotografie cult a victorioasei Armate Roşii. Şi-n manualele mele de istorie din anii de şcoală fotografia (în varianta colorată şi cu soldatul Iegorov cu un singur ceas, ev
ident!) era nelipsită. 


Îmi amintesc cum îmi povesteau bunicii, printre alte întîmplări haioase din timpul
războiului, că au văzut soldaţi ruşi (intraţi în ţară după plecarea nemţilor), care aveau atîrnate la gît şi ceasuri deşteptătoare! Îmi mai spunea bunica cum le făcuse dumneaei într-o zi unor soldaţi sovietici răpănoşi un cazan de ciorbă de fasole dar ăştia, nu se ştie din ce motive, au refuzat vesela şi tacîmurile, folosindu-şi căştile de oţel drept castroane, leorpăind ciorba turnată direct în ele cu linguri de lemn pe care le ţineau cu coada bagată la carîmbul cizmelor, pîinea şi ceapa tăind-o cu baionetele de la arme. După ce-au terminat de mîncat, şi-au şters lingurile și căștile cu ghemotoace de ziar sau direct pe uniforme, după care şi le-au pus, pe fiecare, la locul lor: căştile pe cap, lingurile la carîmburi, baionetele la puşcoace. Puţeau de-ţi mutau nasul din loc soldaţii eroicei Armate Roşii eliberatoare, marea lor majoritate probabil că nu mai făcuseră o baie de cînd începuse războiul! Bunicul îmi povestea la un moment dat că, fiind evacuat din Ploieşti cu toata familia undeva în apropierea oraşului Vălenii de Munte (în comuna prahoveană Homoriciu, unde se născuse bunica, la vreo 30-40 de kilometri distanţă de Ploieşti), de teama bombardamentelor americane asupra oraşului, s-a oprit în faţa porţii o caruţă cu cîţiva soldaţi ruşi care aveau aninate de gît, prinse cu sîrmuliţe de lanţuri în chip de „coliere”, roţi de ventile, baterii de chiuvete şi „telefoane” de la duşuri. L-au întrebat dacă mai e mult pînă la Berlin iar bunicul, care rupea niţică rusă, le-a zis foartserios că mai au puţin, vreo 10 kilometri, arătîndu-le cu mîna că peste dealul ce se vedea în apropiere!!! Le-a dat apoi două pîini negre, un colcovan de brînză şi-o sticlă de ţuică înfundată cu un cocean de porumb. Ruşii au plecat agale mînînd perechea de boi înjugată la căruţă, plimbînd sticla de la unul la altul şi mîncînd pîine cu brînză, cîntînd din toţi bojocii, bucuroşi nevoie mare că, în sfîrşit, vor ajunge în curînd la Berlinul mult visat!

 Amintirea amintirilor

,,Un bou s-a-ndrăgostit de Luminiţa. Boul acela am fost eu.” (Puşi Dinulescu)

Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zâmbetul tău, care se
„Wet Silk” (1938), fotografie de ©Ruth Bernard

plimba pe Academiei… (mesaj pe mobil de la V.) Mi-am dat seama brusc, ieri, cînd o ascultam pe V. în telefon plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi spunîndu-mi nu ştiu ce, că nu se schimbase deloc, că tot ea era acolo, aceeaşi dintodeauna, în noaptea aceea electromagnetică. Mă simţeam de parc-aş fi fost absorbit de-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi însă, privind printr-un hublou cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd teancuri groase de ani în secunde străvezii, translucide precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice meduze… Îi scrisesem într-un mail că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa şi era... Dacă îmi plăcuse ceva la ea (că-mi plăcuseră o groază, oho!)? Ei bine, însă ceea ce mă cucerise dintru început a fost faptul că era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Adică trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît uneori nici nu mai ştiam cu cîte V. sînt în acelaşi timp. Însă ce era şi mai ciudat, era faptul că absolut cu nici una dintre ele nu mă plictiseam. Dar şi atunci şi mereu de atunci tocmai asta m-a încîntat, m-a cucerit, mi-a încălzit inima pe de-a-ntregul la asemenea fiinţe (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii mele): o imprevizibilitate totală. Da. Acea transformabilitate incontrolabilă, ca de argint viu, care parcă-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze instantaneu, însă în alt loc, în alt timp … Deşi au trecut atîţia ani, a rămas practic neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd am cunoscut-o şi, după cît se pare, aşa va rămîne mereu. Ar mai fi ceva? 

De ce rîde o țară
Citesc un excelent text semnat de Juan Villoro („Lettre Internationale”, nr. 59, toamna 2006), „Cuba – în ce direcţie o va lua timpul?” în care reproduce integral un splendid poem aparţinînd lui Antonio José Ponte („Vieţi paralele - Havana 1993”). Transcriu un vers frumos: „Ca şi cum lumina ar fi plecat cu o plută...” Întotdeauna cînd găsesc astfel de minunăţii, îmi vin în cap cuvintele lui Valery: Quand le vers est très beau, on ne songe même pas à comprendre... Apoi Villoro, spre sfîrşitul eseului, cu gîndul, desigur, la Mexicul natal:  Dacă vrei să cunoşti o ţară, trebuie să ştii de ce se rîde în acea ţară. Perfect valabil. Cu condiţia ca acea ţară să nu rîdă ca proasta-n tîrg – cum zicea bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte!, cînd, ţînc fiind, rîdeam fără motiv – aşa cum bag de seamă că se întîmplă tot mai des în ultima vremea cu Românica noastră...

* IX(XIV)/2014

Text apărut în „alTPhel”, nr. 458, 28 octombrie – 3 noiembrie 2014, p. 15




Remember

DAN MOCĂNESCU 
(1953 - 2014)

S-a născut la Ploiești în 5 aprilie 1953. A fost absolvent al liceului „Mihai Viteazul” din localitate și al „Facultății de Arte” a Universităţii „Hiperyon” din Bucureşti (specializarea regie de film şi televiziune, la clasa profesorului Geo Saizescu).
 A fost colaborator al „Radioteleviziunii Române”, participînd la realizarea unor spectacole de teatru tv (printre care „Un tînăr mult prea furios” în regia Domniţei Munteanu sau „Vulpea şi strugurii” regizat de Nicolae Motric) și a unor emisiuni muzicale, pe de o parte iar pe de alta a unor filme artistice de lung metraj precum „Septembrie” şi „Al patrulea stol”, ambele în regia lui Timotei Ursu. În anul 1981 a fondat (împreună cu Dan Șerban, Cristian Rusu, Dănuț Badea, Iulian Hodorog și Marius Bănică) grupul vocal-instrumental „Nimbus”, ale cărui producții muzicale vor fi inscripționate pe cd abia în anul 2012, cele 12 piese incluse făcînd obiectul albumului „Repetiţie de concert”. După 1990 activitatea sa s-a diversificat, Dan Mocănescu implicîndu-se activ în mișcarea sindicală din România (co-fondator și secretar general al Sindicatului liber de la „Uzina Mecanică” din Plopeni și vicepreședinte al cartelului „Alfa”), iar în legislatura 2004 – 2008, a fost deputat independent în Parlamentul României.  În tot acest timp el și-a continuat prestațiile în sfera vieții cultural-artistice, fiind, pe rînd, director al teatrului „Pan” (sub egida ansamblului „Rapsodia Română”), director general al Studioului Cinematografic „Sahia Film” SA și organizator al primului festival național de umor „Festivalul veseliei”. În anul 2012 a regizat spectacolul de televiziune „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de Ion Luca Caragiale și a finalizat albumul „Repetiţie de concert” al formaţiei „Nimbus”. În anul 2014, cu puțin timp înainte de a muri i s-a tipărit romanul „Farul genovez”  iar post-mortem,  Apusul şi marea(ambele cărți apărute la editura „Grafoanaytis” din Ploiești).

A obținut un master în geo politică cu lucrarea „Inserţii occidentale în Bazinul Mării Negre” iar pentru proiectele sale elaborate sub titulatura „Dunăre-Marea Neagră” privind unele aspecte referitoare la dezvoltarea economică şi culturală a zonei, a primit (în anul 2013) diploma de „Ambasador Special al Regiunii Dunărene” oferită de „Casa Europei” şi „Academia Română”.


Dan Mocănescu a încetat din viață pe 14 iunie 2014, la Ploiești.



Miercuri, 29 octombrie 2014, la ora 18, 
în sala de lectură „Nichita Stănescu” 
a Bibliotecii Județene Prahova din Ploiești, 
va avea loc lansarea volumului 
Farul genovez”, 
în prezentarea regizorului și scriitorului 
Timotei Ursu
membru al Academiei de Științe din România.


vineri, 24 octombrie 2014


Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (VIII)*


(foto: spynews.ro)
Un vis. Nu știu dacă evenimentul nefericit din viața celebrului fotbalist german Uli Hoenes (despre care am scris ceva mai devreme) mi-a adus din subconștient un vis de comedie neagră, avut într-o noapte, la scurt timp după ultimul turneu de la „Roland Gaross” de anul ăsta: se făcea că Simona Halep a noastră palmase nişte parai şi ajunsese de pe locul 3 ATP, la Jilava, unde juca table cu Jiji Becali pe beţe de chibrituri! Noroc că m-am trezit la timp şi am răsuflat uşurat, după consultarea rapidă a amicului Goagăl, constatînd că juna noastră campioană e bine mersi şi-şi vede cuminte de meciurile ei, de pe locul 2 mondial!  Mi-aş dori ca Simonica să n-ajungă niciodată la mititica (n-am găsit altă rimă!), precum era s-o păţească Steffi Graf, care cu ani în urmă, a scăpat ca prin urechile acului de ţuhaus (unde în schimb a ajuns tăticul ei drag, care-i administra coroclincii cîştigaţi) dacă-i va trece vreodată prin cap să-şi declare din doi în cinci gologanii munciţi cu atîta caznă.

Hărți, crevase, zbîrcituri. Ori de cîte ori îmi privesc, dimineața în oglindă, chipul boțit
(foto: © Florin Andreescu)
de somn și de anii așezați în straturi peste el, ca o scoarță de copac, aud vorbele profesorului George Călinescu, care spunea cu sarcasmu-i șfichiuitor că replica răsfrîntă de apele sticlei argintate din sala dumisale de baie, de cele mai multe ori, nu-i este deloc antipatică! Ce hărți complicate alcătuiesc ridurile pe fața noastră, reliefate de haloul vinețiu al cearcănelor și mai cu seamî de tonurile posomorîte din lumina
 privirilor, care încet-încet se stinge, ce crevase, ce urme adînci și ireversibile lasă trecerea timpului pe chipurile noastre... Deși, dacă mă gîndesc mai bine, urmele astea nu-s lăsate de trecerea timpului, că nu el, de fapt, trece, ci însăși viața asta a noastră, ea-i sigura care se risipește ca un fum. Crepusculul ne așează pe față niște măști grotești, făcîndu-ne de nerecunoscut, pregătindu-ne din timp ieșirea finală din scenă...


Despre bombe-ntr-o bombă. Pe Facebook primesc o invitație la lansarea unui volum Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești (editat de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, București, 2014) de Lucian Vasile, pe care din păcate n-am putut-o onora, nefiind în țară.  Nici despre asociația editoare dar nici despre autor nu am nicio informație dar titlul se arată incitant. Ciudată mi se pare însă alegerea locului lansării de la Ploiești (bomba boxerului Doroftei, pompos numită „pub”, de ăi mai bătrîni dintre noi cunoscută sub numele de „Terasa Continental”, plasată deasupra fostului cinematograf  „Cinemascop), extrem de neconvențional pentru o lucrare de-o asemenea factură... Mă rog, de gustibus! Chiar m-ar interesa achiziţionarea volumului, pentru că de la cele șapte splendide volume ale monumentalului ciclu  „Sfîrșit de mileniu” al lui Radu Tudoran și, apoi, mult mai tîrziu,  Bine aţi venit în infern!..., cartea lui Ioan Grigorescu, chiar n-am mai citit mare lucru despre al doilea război mondial la Ploiești în general și bombardarea lui de către aviația americană, în special... Mă interesează subiectul (despre care am şi scris cîte ceva de-a lungul timpului) mai cu seamă şi pentru că familia mea a avut de suferit de pe urma bombardamentelor aviaţiei americane, casa bunicilor mei dinspre tată (situată undeva în zona spitalului Schüller din Ploieşti) fiind literalmente spulberată de suflul exploziei unei bombe lansate din celebrele „fortărețe” zburătoare, cum li se mai spunea celebrelor bombardiere yanchee. Din fericire, ei au scăpat teferi, fiind evacuaţi în comuna Homorîciu...

May. Probabil că sînt puțini aceia care cunosc faptul că fondatorul celebrului grup britanic
Queen, chitaristul, compozitorul şi producătorul Brian May, comandor al Imperiului Britanic, este membru asociat al Colegiului Regal de Ştiință şi membru al Societății Regale de Astronomie. Datorită excepționalei sale cariere muzicale şi-a întrerupt studiile pentru doctorat (cu o lucrare despre praful cosmic interplanetar) la Imperial College din Londra, ceeea ce nu l-a împiedicat să rămînă un îndrăgostit de astronomie şi astrofizică. Sir Brian May este co-autor (alături de Sir Patrick Moore şi dr. Chriss Lintott) al lucrării Bang! The Complete History Of The Universe, apărută şi în traducere românească în anul 2007, la editura RAO. 
  
(foto: dw.de)
Lovituri de teatru în politichia românească. Sincer să fiu, mi se par cam plictisitoare și destul de previzibile „loviturile de teatru” care, chipurile, se tot dau zilele astea în politichia noastră sau cum s-o numi ea... Cam fîsîite și cam dese pentru a te mai ține cu sufletul la gură... Bunăoară, mi-ar plăcea să văd o lovitură de... film! Fie el și un scurt metraj. O lovitură de film folia secca, de antologie. Care să-ți meargă la lingurică. Executată cu profesionalism, cu mult dinamism dar care să nu fie lipsită de finețe. Dar nu ca-n genul filmelor de „acțiune”, banale și repetitive, gen „Eroi de sacrificiu”. Una care să te țină cu sufletu' la gură, să n-ai timp să-ți bei berea și să-ți crănțăni floricelele! Cu actori unu' și unu', nu ca „politrucii” de teapa ăstora alor noștri, cum le zice herr Iohannis, răsuflați și expirați. Dacă-i bal, bal să fie! Păi, nu? Că, vorba maestrului Victor Eftimiu: M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!

(foto:enational.ro)
Piți ne dă la gioale din nou. 
Singura chestie caştoacă, pentru mine, 
din transmisia de la 
TVR1 a meciului România-Ungaria, 
a fost profunda zicere a unuia dintre cei doi comentatori: 
Chiricheş iese imperial din defensivă!” 
Nu ştiu cum o fi să ieşi imperial din nu contează ce, 
ştiu doar că ungurii au ieşit după teren 
cu o remiză extrem de valoroasă. 
Iar io aştept ieşirea cît mai rapidă a lui Pițurcă în alt decor, 
imperială sau cum o fi, 
de la conducerea echipei naționale... 

© Bogdan-Lucian Stoicescu


* VIII (XIII)/2014


Text apărut în „alTPhel”, nr. 457, 21-27 octombrie 2014, p. 15,

marți, 21 octombrie 2014

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (VII)*

Uli Hoeness în anii de glorie (1982)
(foto:sueddeutsche.de)
Arbeit macht frei, Herr Hoeness! Da’, de „săracu’” Uli Hoeness, fosta glorie a fotbalului german din anii '70 şi fost manager şi preşedinte al clubului Bayern Műnchen pînă deunăzi, care a tras o ţeapă fabuloasă fiscului german (de fro 28 de milioane de euro!) şi a încasat în martie anul ăsta (dacă memoria ţinerii de minte nu-mi joacă feste!) pentru această „bagatelă”, 3  ani şi jumătate de puşcărie cu executare, ce să mai zic? N-am auzit venind din Germania nici un zvon că s-ar deschide liste cu semnături pentru graţierea lui de către preşedintele teutonilor, cum s-a încercat pentru fosta noastră glorie fotbalistică Gică Popescu (de care, mie unuia, ca fost handbalist de performanţă, îmi pare sincer rău că şi-a pierdut minţile, înhăitîndu-se în „afaceri” mizerabile cu nişte borfeţi)... 


Uli Hoeness în 2014
(foto: n24.de)
Însă spre deosebire de ciorditorii noştri, legendarul fotbalist german, simţind că funia i s-a apropiat fatal de par, s-a autodenunţat în 2013, sperînd în clemenţa procurorilor. Aceştia însă n-au ţinut absolut deloc cont de cariera sa absolut impresionantă şi au cerut iniţial o pedeapsă de 5 ani şi jumătate! Însă instanţa, în final, i-a dat pedeapsa minimă pentru evaziune fiscală, luînd în calcul şi faptul că inculpatul a restuit o mare parte din bani, başca impozitele şi dobînzile aferente perioadei în care a dosit arginţii prin bănci elveţiene! Dar Hoeness a avut bunul simţ să nu facă apel la hotărîrea tribunalului, recunoscîndu-şi in integrum fapta, acum consumîndu-şi într-un anonimat deplin penitenţa (nu ştiu dacă asprele condiţii de detenţie sau mai ales conştiinţa îi vor permite să-şi scrie memoriile sau alte lucrări de specialitate, ca un elev sîrguincios, cum văd că li se întîmplă mai tuturor grangurilor noştri ajunşi la borţoasa, unde atmosfera se pare că le gîdilă extrem de plăcut neuronii capacităţilor creative, hehehe!)... 


(foto: n24.de)
Dac-a băgat vastu-n mangoţi, neamţu’ plăteşte! Interesant e şi faptul că în cea mai temută închisoare, poreclită „Alcatrazul Germaniei”, aflată în localitatea bavareză Landsberg am Lech, unde el (chiar dacă are 62 de ani şi a fost cine a fost) îşi ispăşeşte din iunie pedeapsa, se „bucură” de absolut aceleaşi regim de viaţă cu al celorlalţi chiriaşi. Adică se trezeşte zilnic, la ora 6 dimineaţa, merge la duşurile comune, ia micul dejun la cantină (pîine, gem, unt şi cafea, la discreţie), apoi merge la muncă, medicii închisorii hotărînd în funcţie de starea sa fizică şi de sănătate, ce activitate să presteze. Apoi ia masa de prînz, care durează 30 de minute. Meniul este standard. Oferim şi produse vegetariene, dar e adevărat că la prânzul de duminică facem o excepţie: oferim şi o friptură. După prînz, toţi deţinuţii revin la muncă. Plata la oră este de 1,30 euro (6 lei – n.m. T.D.), explică directorul „Centrelor de Detenţie din Regiunea Bavaria”, Ralf Simon. Ziua de detenţie continuă astfel: lucrul se termină la ora 16, apoi program liber. 


(foto:n24.de)
Pensionarii” se pot plimba o oră în curte sau pot sta în celulă ori în sala comună. Cei care doresc, pot practica un sport sau se pot înscrie la un curs de gastronomie! Cina le este servită între 17 şi 18 (pâine, caşcaval şi cîrnaţi iar de băut, ceai, apă sau lapte). Stingerea (cei care au făcut armata ştiu ce înseamnă) se dă între 18 şi 21. Duminica nu se lucrează iar bauhausiştii participă la o slujbă religioasă. Foarte nasol, nu? Dar, asta e, n-au încotro băiuţeii, că doar n-au venit la odihnă sau tratament! „Tot în funcţie de bugetul strîns prin muncă, ei îşi pot face cîteva cumpărături de la chioşcul din incinta închisorii. Produsele au preţuri comparabile cu cele de afară. Exclus băuturile alcoolice. Celula are 8, maximum10 metri pătraţi. În ea se află un pat, un şifonier, o masă şi un scaun. Există o chiuvetă, unde se pot spăla. Duşurile şi wc-urile sunt la capătul culoarului”, mai precizează sec acelaşi şef al puşcăriilor bavareze


(foto:n24.de)
Aşa că, auf wiedersehen, berici, herr Uli! Programul de vizite este drastic, corecţionarii avînd
dreptul la o oră de primit musafiri (maximum două cu aprobare specială, pentru bună purtare) pe lună. Dar cel mai nasol e că tataie Uli nu se poate uita la fotbal nici măcar la tv. „Deţinuţii au dreptul să îşi aducă de acasă un televizor, dar trebuie sa respecte dimensiunile. Diagonala ecranului nu trebuie să depăşească 40 de centimetri. Posturi Pay-TV, precum Sky, care deţine drepturile de televizare ale Bundesligii, sunt interzise. Mai mult, domnului Hoeness îi este interzis să îşi aducă haine de acasă. Va primi chiloţi, papuci, pantaloni şi o cămaşă din partea închisorii. Practic, deţinuţii nu au voie să aducă lucruri personale în celulă. Se acceptă o fotografie cu familia. Cărţile se pot împrumuta de la biblioteca închisorii. Ei se pot abona însă la anumite reviste sau ziare, contra cost evident”, explică directorul Simon. Puşcărie adevărată, nene, că doar „pensionarii” ei nu-s excursionişti cazaţi la „Marriott”! Oare „factorii de răspundere” (ce nasol sună!) de la „Administraţia Generală a Penitenciarelor” din România or fi aflat despre toate acestea? Taaaare aş fi curios să ştiu...
  


Gűnther Netzer (stînga) și Uli Hoenes,
în anii de aur ai carierei lor (1972)
(foto: bild.de)
Unul dintre avocaţii lui Hoeness spune că acesta nici nu bănuie ce-l aşteaptă: „Nu ştiu pe nimeni care să îşi fi revenit dintr-un abis ca acesta. Dispare recunoştinţa şi respectul în societate. Familia şi prietenii se distanţează. Mulţi ies de acolo cu afecţiuni psihice grave şi nu mai au capacitatea de a-şi recîştiga stabilitatea interioară”. Cu toate astea, bunul sau prieten, Gűnther Netzer, o altă fostă glorie a fotbalului german, care l-a vizitat de curînd, a declarat pentru revista „Bild” că a „întîlnit un Uli Hoeness extrem de puternic. S-a adaptat bine situaţiei. Se comportă normal, s-a intregrat. A rămas omul care întotdeauna găseşte o vorbă bună pentru oricine, atît pentru detinuţi cît şi pentru gardieni. Modul în care Hoeness se descurcă este impresionant, de aceea sunt liniştit şi ştiu că el va rezista.” 

Dar şi avocatul lui Hoeness ştie ce spune, pentru că despre centrul de detenţie „Landsberg
Hitler (primul din stînga) alături de
Hess (primul din dreapta)
în închisoarea din Landsberg
(foto: sheldonkirshner.com)

am Lech”, cu o istorie de peste 100 de ani, care găzduieşte în acest moment 550 de deţinuţi, amintirile celor care au trecut de-a lungul timpului pe aici, printre care şi cele ale faimoşilor lideri nazişti Julius Streicher şi Rudolf  Hess dar şi ale Fűhrerului Adolf Hitler (care în timpul detenţiei de 9 luni din închisoarea din Landsberg, începute în noiembrie 1923, şi-a scris celebra carte „Mein Kampf”) nu-s cîntece de leagăn! 

Celebritatea nu îi va uşura situaţia. În închisoare nu există nici un fel de bonusuri pentru celebritate”, a spus şi directorul Uniunii Centrelor de Detenţie din Germania, Anton Bachl. Cam astfel îşi va petrece următorii trei ani şi jumătate din viaţă fosta legendă a fotbalului mondial Uli Hoeness dar, cu ceva şansă, el va ispăşi doar jumătate din pedeapsă, adică 21 de luni, datorită vîrstei. Presa germană scrie că dacă Uli va primi statut de detenţie deschis, atunci va beneficia de un loc de muncă zilnic în libertate dar se va întoarce în fiecare seară în celulă. 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* VII (XII)/2014
Text apărut în „alTPhel”, nr. 456, 14– 20 octombrie 2014, p. 15, 

marți, 14 octombrie 2014


Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (VI)*

De la stînga:
C. Beldie, Nae Ionescu, Dem. Theodorescu și Spiru Hasnaș,
membri ai staff-ului periodicului  Noua Revistă Română
(1912)
Viața de altă dată din Bucurerștiul lui Beldie. Cu o viață aventuroasă, mustind de întîmplări boeme și populată de personaje pitoreşti și personalități nepereche și care de care mai şarmante (printre care n-am cum a nu-i pomeni, printre alţii, pe C. Rădulescu-Motru, Henric Sanielevici, Emanoil Bucuța ori Tudor Arghezi dar mai cu seamă pe filozoful și gazetarul Nae Ionescu, figură emblematică a culturii românești interbelice și nu numai şi deopotrivă a vieţii mondene din epocă, de care l-a legat, ani buni, o trainică prietenie), care i-au amprentatat-o profund încă din copilăria-i petrecută în celebra mahala bucureșteană Gorgani-Brezoianu (aici avîndu-l prieten și partener de joacă, printre alții, pe Demetru Demetrescu-Buzău, cel care a rămas cunoscut în istoria literaturii române sub pseudonimul Urmuz), Constantin Beldie (1887-1954) a fost, indiscutabil, o figură de primă mărime a boemei interbelice românești în general și a celei bucureștene, în special. Subtil și neîntrecut cunoscător al vieții culturale și artistice a epocii în care Bucureștiul era cunoscut sub onoranta titulatură de „Micul Paris”, Beldie a fost martorul activ (și, deopotrivă, cronicarul) unor evenimente și întîmplări cum nu multora le-a fost dat să trăiască și pe care avea să le nemurească peste ani în celebrele sale „Memorii” (Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti.1906-1950), volum apărut abia în anul 2000, la editura „Albatros” și a cărui apariție a fost la fel de zbuciumată precum viața autorului care a fost, rînd pe rînd, învăţător în comuna prahoveană Şotrile, funcţionar la un laborator medical, corist în corul Mitropoliei, apoi secretar de redacţie al celebrelor periodice „Noua Revistă Română” şi „Ideea europeană”, bibliotecar la „Facultatea de Litere”, funcţionar la „Loteria de Stat”, corector, profesor etc. etc. Autor care, așa cum însuşi mărturisește în volumul pomenit, a văzut hîrîind primul automobil pe străzile capitalei și a fost martor ocular al instalării primului tramvai electric pe aceleași străzi, a fost spectatorul primelor demonstrații cinematografice și audiții radiofonice, a ascultat „plăci” pe primele patefoane şi gramofoane.
Bucureștiul interbelic. Teatrul Național.

Cu un remarcabil talent de evocator, el surprinde cu rafinată luciditate şi subtilă ironie, chipul şi spiritul „oraşului cu o sută de oraşe”, Bucureştiul de altă dată: „Viaţa în Bucureştiul de atunci era patriarhală, leneşă, de trai bun şi lesnicioasă pentru toată lumea, iar oraşul avea faţa unui tîrg mai procopsit, infestat de venetici şi, de aceea, mult colorat; şi cu două lumi deosebite, care se ignorau reciproc şi de departe: una similievropenească prin gusturi, lux, maniere şi petreceri, cosmopolită prin interese, viţii şi tradiţii, purtîndu-şi frivolitatea prin cîteva localuri şi cluburi exclusive, într-un patrulater îngust de cîteva străzi, , dincolo de care începea, brusc, cealaltă lume, mai greu de definit în diversitatea ei cu caracterele tipice locale, lumea adevăraţilor bucureşteni, mahalagii care călcau Calea Victoriei o singură dată pe fiecare an, în serile cu iluminaţii de zece Mai. În Bucureştiul de odinioară,[...] atît de drag prietenului Tudor Arghezi, pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuitatăţilor, scriitorul aci de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă jumătate de veac, la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi implacabilă a vremilor... ”.

Maria Mihăescu a.k.a. „Miţa Biciclista 
(n.1885, Diţeşti, Prahova – m.1968, Bucureşti)
Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem
 în mod vulgar, o curvă de mare lux.
 Lucru rar la vremea aceea,
 în anii ‘20, făcea ciclism prin Bucureşti
 pentru a-şi menţine silueta. 
Făcuse avere şi una din
 casele ei era cea în care am locuit noi” 
Neagu Djuvara
Cît despre viaţa sa amoroasă, cultivată cu obstinaţie în ciuda remarcii sale că a n-a încetat niciodată să fie decît un simplu „diletant cu inimă iubeaţă”, neţinînd cont de sfatul lui Nae Ionescu („un ţigănos de golan, levantin isteţ şi ros de ambiţii”), vechiul dumisale amic şi coleg  de la „Noua Revistă Română” şi „Ideea europeană” (conduse profesorul C. Rădulescu-Motru), care nu pierdea nici o ocazie să-i spună „Degeaba, bă, n-o să ajungem la nimic decît numai prin muieri!” şi aceasta a fost plină de iubiri pătimaşe, mai ales cu damicele dintre cele mai tinerele, rîndurile savuroase dedicate madamelor fatale şi faimoaselor demoazele care făceau furori în epocă aprinzînd călcîiele şi punînd pe jar inimile mai junilor sau mai tomnaticilor „amurezi” de ocazie, stînd mărturie peste timp: Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.” (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu
* VI (XI)/2014          

Text apărut în „alTPhel”, nr. 455, 7– 13 octombrie 2014, p. 15 precum şi la adresa : http://www.altphel.ro/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-vii/

duminică, 12 octombrie 2014

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (V)*

Mihai Şora
(sursa foto: tvr.ro)
Memorabil aş putea spune şi pe alocuri chiar emoţionant articolul lui Tudorel Urian („Polul liniştit al debandadei generale” în „Viaţa românească”, nr. 11-12/2013) dedicat împlinirii vîrstei de 97 de ani de către filozoful român Mihai Şora (născut la 7 noiembrie 1916), o personalitate de primă mărime a culturii şi spiritualităţii româneşti dintotdeauna. „În debandada gălăgioasă şi decerebrată care tinde să devină specificul lumii noastre, din existenţa multor semeni de-ai noştri a început să dispară tocmai dimensiunea verticală a modelului ontologic imaginat de Mihai Şora. Viaţa tot mai multor contemporani ai noştri a devenit o nesfârşită goană după profituri şi avantaje personale de tot felul, în numele căreia sunt dispuşi să abandoneze toate valorile şi să calce în picioare oricînd, pe oricine. Din vieţile noastre tinde să dispară confortul răgazului, bucuria contemplaţiei, puterea de a admira frumuseţea care ne înconjoară şi gentileţea de a zîmbi unui necunoscut. Or, ne învaţă Mihai Şora: Orice pe lumea asta îţi poate spune ceva dacă ştii să asculţi; sau îţi arată ceva demn de a fi privit, cu condiţia, bineînţeles, de a şti să vezi ceea ce ţi-e dat să priveşti. Fiecare fărîmă a lumii vehiculează un înţeles care-ţi scapă dacă treci pe lîngă el fără să-ţi pese. Dar, dacă îţi pasă cu adevărat...”.

D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe știinţe nefolositoare… fost bibliotecar cînd a și prǎdat biblioteca, fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas, și al altor jurnale necitite colaborator.” (Mihai Eminescu, în Manuscrisul 2256, apud. C. Noica, Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești, București, Ed. Eminescu, 1975).
(Eminescu în 1869. Portret realizat de fotograful Jan Tomas în atelierul său din Piaţa Venceslas din Praga)

Citesc nu-ştiu pe unde despre planta numită pipirig şi gîndul mă duce, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în Amintirile sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la pipirig (ţipirigul, capu-cîmpului sau iarbă de cositor cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică... În satul dîmboviţean Ghimpaţi, în care au locuit pînă la trecerea lor la cele veşnice bunicii mei materni, fie-le ţărîna uşoară!, pipirigului i se spunea rogoz sau papură rotundă… Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi spetează, mai cu seamă în vremea copilăriei mele, la confecţionatul zmeelor, cînd el pregătea „scheletul” acestora un fuselaj rudimentar dar foarte bine echilibrat aerodinamic, format din fîşii de rogoz, pe care era apoi le lipea cu pap (sau cu clei de oase) pe hîrtia dreptunghiulară (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretate cu grijă, în prealabil, de bunica), de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada (împletită din fîşii multicolore de pînză) şi zbîrnîitoarea…

Comuniştii 
au vrut să-l facă pe om fericit, 
dar văzând că acesta, omu’, 
nu e fericit, i-au zis:
fii fericit, că te ia mama dracului!” 



Petre Ţuţea

Eu asemui acest Facebook (prin cotloanele căruia mă preumblu de fix 5 ani) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la moşi) din buza mării dar mai presus de orice, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Cît despre „prietenii feisbucişti” (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi pentru mine prietenii adevăraţi reprezintă cu totul şi cu totul altceva, adică sînt o specie aparte, rară, pe cale de dispariţie, precum caprele negre), ca şi amicii din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, aşa cum au apărut. Uneori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din „cartea de imobil” a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. Sau, vorba lui Ştefan Iordache: Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.

Totul e „made in România” în cartea lui Marius Daniel Popescu („La symphonie du loup”, José Corti, 2007) de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiată în franceză. Însă franceza folosită de Marius e un fel de franco-română de „tranziţie”, dacă îi pot spune aşa... O simţire-trăire profund românească transpusă în franceză. Cam cum se scria în româneşte cu caractere chirilice, în perioada alfabetului de tranziţie de la noi de pînă la1862. E un truc al lui, de care nu-şi poate da seama decît un român foarte bun cunoscător de franceză şi nu invers. Însă varianta în limba română mi se pare mult mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonorităţi, alte adîncimi. Lucruri pe care el a reuşit să le imprime într-o oarecare măsură şi francezei pe care o foloseşte, care n-avea cum să nu placă celor care i-au premiat cartea. Şi nu numai. Franceza contemporană e pe cale de a se sufoca de prea multe experimente lingvistice iar Marius i-a dat o gură de oxigen curat în cartea lui. Sînt curios să văd cum a rezolvat problema metaforelor şi a pasajelor mai poematice...
                            
                             ©Bogdan-Lucian Stoicescu
* V(XI)/2014 

Text apărut în „alTPhel”, nr. 454, 30 septembrie – 6 octombrie 2014, p. 15 

joi, 25 septembrie 2014

Haihui printre cuvinte (32)


Prostia suverană


Caragiale văzut de
© Ricardo Ajler
(Argentina)
(Lucrare din colecția lui Nicolae Ioniță
https://www.facebook.com/pages/
Ploiestiul-in-grafica-mondiala/
1413412562228355?ref=profile
)
Ți-am spus de atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăeturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în vîrful capului. Și în zadar rispești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite, așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pămînt ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii... Ei au un instinct de împotrivire organică...” 

I. L. Caragiale