vineri, 15 noiembrie 2019

Cuvîntul de azi

Regina Maria a României
BIBÍL, bibiluri, s. n. Broderie realizată din fire (colorate sau albe) sau dantelă lucrată cu acul; cusătură cu colțișori (aplicată la guler, la mîneci sau la poalele cămășii, bluzei sau altor obiecte de vestimentație); (în expr.) a vorbi cu bibiluri – a vorbi folosind cuvinte alese, cu înflorituri, la figurat; a o da pe bibiluri – a face gesturi de atragere a bărbaților; vorbe sau gesturi de atragere a clienților. [Din ngr. bibíla.]

Cuvinte de folos


Altfel despre iubire*

Dragostea este adevărată atunci cînd încalcă și destramă legile! 
Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om…

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați spus că Biserica este eros? Ce înseamnă acest lucru?

Ieromonah Varnava Iankos: Cred că, în zilele noastre, din acest motiv, Biserica nu îi atrage pe oameni, pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împămîntenită în canoanele și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adusă lumii. Consider că aceasta este problema noastră: nu trăim, în esență, aceste realități și îi îngrădim pe oameni, fără să le dăm această posibilitate.
Să spunem lucrurile mai simplu. Scrie undeva Sfântul Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este iubitul care a venit în lume, s-a logodit cu desfrînată, s-a unit cu ea și a făcut din ea fecioară. Desfrînată este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu.
Ce este, în esență, erosul? Este atunci cînd mă simt atras de cineva, cînd mă entuziasmez, cînd mă simt important. Cînd îmi trăiesc neputințele și patimile, iar Dumnezeu nu mă judecă, ci mă iubește, mă entuziasmez și mă simt atras de iubirea Lui, pentru că El ne-a iubit Cel dintîi.
Se pare că oamenii, nu din răutate, ci pentru că se tem și au sentimentul nesiguranței, consideră erosul ca pe o capacitate de a-ți stăpâni aproapele iar în acest fel, erosul se îndepărtează, se transformă și se înstrăinează, devenind prin contact trupesc, diferit de relația interpersonală, astfel încît pot să-l controlez, să îl stăpânesc și să îl cuceresc pe celalalt.

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: V-ați referit la un Părinte al Bisericii. Înainte să intrăm mai adînc în subiect, vreau să vă întreb dacă Părinții Bisericii au vorbit deschis despre aceste lucruri, așa cum vorbim noi în acest moment.

Ieromonah Varnava Iankos: Au vorbit atît de deschis, încît astăzi, noi nu mai putem face același lucru. Au vorbit întotdeauna despre eros. Acest cuvînt îi surprinde pe oameni. Din răspunsurile tinerilor reiese că Biserica este ceva străin erosului sau relațiilor trupești. Oare acestea nu sunt daruri de la Dumnezeu? Biserica trebuie să îi învețe pe oameni cum să trăiască această relație, pentru a nu fi înțeleasă ca un produs de consum, ci să fie de durată, să fie veșnică.

Mitropolitul Ignatie al Dimitriaderi
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ati vorbit despre duhul de stăpânire. Să revenim la acest subiect! Exista pericolul ca erosul să conducă la o relație de dominație, în locul unei relații de dragoste?

Ieromonah Varnava Iankos: Desigur! În mod lumesc îmi socotesc valoarea în măsura în care îl domin pe celalalt. Cît de mult îl exploatez, cît de mult devine „al meu”… Și nu în ce măsură mă voi putea dărui celuilalt.
Acest lucru ni-l sugerează lucrarea principală a erosului dumnezeiesc, care este, prin excelență, Sfînta Liturghie. Pentru că vocea lumii, în incapacitatea, în lipsa și nesiguranța ei existențială, vrea să fie stăpînă pe situație, pentru a-l domina pe celalalt, spunînd: Îl voi stăpîni pe celalălt pentru a trăi, îl voi mînca pentru a trăi!”. Sfînta Liturghie spune altceva: Vino să Mă mănînci, ca să trăiești… Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu…”. Considerăm că omul care merge la biserică în mod regulat și se împărtășește, trăiește erosul dumnezeiesc în cea mai mare măsură. De ce spunem acest lucru? Pentru că dobîndește un simț și înțelege nevoia celuilalt, vrînd să-l slujească, să-l odihnească. Nu pentru că este puternic, ci pentru că este neputincios. Neputința devine putere în cadrul bogăției iubirii lui Dumnezeu. Cel mai frumos fapt care există în Biserică, este să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Cel mai puternic om este acela care alege să aibă inima zdrobită. Numai cel care are inima zdrobită se poate pune în locul celuilalt și poate să pătimească împreună cu el. Dacă nu Îl gustăm pe Hristos, ce sens are să spunem ce este păcatul?

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați vorbit despre Sfînta Împărtășanie ca fiind lucrarea erosului dumnezeiesc prin excelentă. Ce se întîmplă atunci cînd sînt convins că nu sînt vrednic să mă împărtășesc? Să merg la biserică, să urmăresc și să ascult slujba iar atunci cînd se rostește: Luați, mâncați…, să stau pe loc și să nu înaintez. Acest lucru se întîmplă credincioșilor noștri.

Ieromonah Varnava Iankos: Să stau pe loc și să nu înaintez pentru a mă împărtăși? Se întâmplă acest lucru, deoarece modul de gîndire și de trăire pe care l-am moștenit ne face să credem că sîntem vrednici, dar înaintea lui Dumnezeu nimeni nu este vrednic! Prin urmare, în cazul în care considerăm, prin prisma abordării noastre morale și psihologice, că sîntem vrednici de a primi un dar și el ni se oferă, atunci relația noastră este una de competiție și de comparație. Nu mă dăruiesc într-o relație și nu învăț îngăduința, alegînd dreptatea în locul dragostei. Însă Dumnezeu a zdrobit dreptatea, aducînd iubirea ca pe o nouă dreptate. În realitate, iubirea Lui este o nedreptate! Așadar, Dumnezeu este „nedrept” pentru că ne iubește! Vrea să fie „nedrept”, căci altfel nu am putea exista. Însă El vrea să dăinuim!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Revenind la faptul că trebuie să practicăm dragostea ca mod de viață, se pare că aceasta trebuie să pecetluiască toată viața noastră. Știti, uneori separăm lucrurile: astăzi este duminica, voi merge la biserica; mâine este luni pot face alte lucruri. Atunci cînd am o relație cu un om, acesta este un fapt cu totul aparte. În această relație voi domina și mă voi supune, vom aparține doar unul altuia și așa începe denaturarea lucrurilor.

Ieromonah Varnava Iankos: Frumusețea Bisericii este că ne asumă pe viață! Hristos este pîinea și vinul care ne reprezintă pe tot parcursul vieții noastre. Întrebarea care se pune este: cum se va putea hristifica toată viața mea? Se va pătrunde de Hristos, nu doar prin rugăciunea mea în biserică, ci toată viața mea trebuie să fie o stare de rugăciune. Prin urmare, trebuie să aflam modul prin care erosul va fi pus în relație directă cu Hristos și cu Biserica. Lumea consideră că găsești un om pentru a avea un sprijin. Biserica susține că afli un om pentru a învața să îi iubești pe toți oamenii. Iubitul meu, partenerul meu, este dascălul meu, cel care mă învață să mă bucur de viață. Sensul libertății, al bucuriei și al relaționării își au bazele în Biserică. Pentru ca omul să le poată trăi, mai înainte trebuie să le vadă în Biserică. Biserica trebuie să îl elibereze pe om! Noi vrem să știm ce este păcat și ce nu este păcat. Această întrebare nu îl ajută pe om să înainteze și să-L afle pe Dumnezeu. Dilema noastră nu ține de morală: sunt bun sau rău, moral sau imoral.  Biserica pune problema în felul acesta: Sînt viu sau mort sufletește? Pe Dumnezeu nu-l interesează păcatul nostru, pe El îl interesează să trăim! De multe ori îl blocăm pe celalalt invocînd păcatul. Lume are nevoie de altceva. Să simtă viața și iubirea lui Dumnezeu, iar atunci va înțelege! Va spune: acest lucru este o comoară, de ce sa o pierd. Aleg, însă, alt mod de viață, fără condițiile prealabile ale experienței iubirii lui Dumnezeu… Dragostea este adevărată atunci cînd încalcă și destramă legile! Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om… Vom vedea, în experiența Bisericii noastre, că Dumnezeu este surprinzător. Vedem oameni în ultimul hal, se tîrăsc în noroi, devenind Sfinți. Pe de altă parte, observăm oameni care sunt așa cum trebuie, dar care nu Îl pot gusta pe Dumnezeu! Așadar, trebuie să se destrame toate aceste idei preconcepute, astfel încît omul să se elibereze! Este cu adevărat dureros să vezi cum ne rabdă pe noi Dumnezeu și să spui cuiva: Lucrul acesta este păcat!. Îți va răspunde: De ce este păcat? Vei spune: Pentru că Îl superi pe Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Arata-mi-L pe Dumnezeu!, va spune. Noi L-am aflat, oare pe Dumnezeu? Consider că oamenii Îl vor afla pe Dumnezeu dacă vor vedea că avem bucuria adevărată! Să-L văd în cel mai păcătos om pe Dumnezeu, care se ascunde înlăuntrul lui!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: De ce există în rîndul tinerilor o părere atât de denaturată asupra Bisericii, în special în ceea ce privește erosul și iubirea?

Ieromonah Varnava Iankos: Înaltpreasfințite, în primul rînd, iertați-mă pe mine pentru ceea ce voi spune! Sîntem blocați! Și pentru că nu avem o relație vie cu Dumnezeu, ci ne creăm o relație mincinoasă, care ne îndreptățește. Nu am învățat să îngenunchem, să ne deschidem către Dumnezeu! Un semn lăuntric al inimii noastre, care arată că a început să lucreze ceva, este că vrem ca toți oamenii să se mântuiască. Pentru că nu trăim erosul dumnezeiesc și avem frustrările noastre, trăim în mod justițiar. Vrem ca unii oameni să meargă în iad, considerând că noi trăim raiul. Dar nu îl trăim!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: În acest fel îi și judecam pe oameni!

Ieromonah Varnava Iankos
Ieromonah Varnava Iankos: Exact! Biserica se adresează tuturor oamenilor. Nu există vreun lucru mai plin de dragoste decît acesta! Să vină cineva și să ne spună ca Sfinții Părinți au afirmat alte lucruri! Prin urmare, această gîndire se datorează faptului că avem o tendință spre sadism și răzbunare, deoarece simțim că viața pe care o trăim nu ne îndreptățește! Dar pentru asta este de vină celălalt, care păcătuiește! Eu sunt vinovat, deoarece mă prefac că Îl trăiesc pe Dumnezeu și nu o fac! Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci aș deveni lumină pentru fiecare om! În ce sens aș deveni lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el! Îi judecăm cu ușurință pe tineri: Acesta nu știe ce este Biserica! Acesta ia în ras Biserica! Dacă ar privi cineva cu ochii dragostei, ai iubirii lui Dumnezeu, am vedea cîtă iubire au acești tineri în inima lor și cîtă nevoie au de ea! Dacă luăm de la tinerii care ignoră Biserica ceea ce numim noi păcat – și este păcat ceea ce nu se trăiește în cadrul tainei –, ce le va rămâne? Cum vor trăi? Izolați, în indiferență și cu inima de gheață? Pînă se va trezi Dumnezeu în ei, au măcar un motiv de bucurie. Pînă când vor fi dezamăgiți. Pentru că doar omul dezamăgit de toate lucrurile lumii poate să fie atras de Dumnezeu și să vadă lumea cu alți ochi. Cu care ochi? Cu aceia care îmbrățișează pe toți oamenii!

*Convorbire între Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și preotul ieromonah Varnava Iankos

marți, 12 noiembrie 2019


Unora ne place jazz-ul*
(50 de ani de jazz la Ploiești)





Domnului Alexandru „Puiu” Comănescu, 

in memoriam
Î14 aprilie 1968, avea loc un eveniment a cărui tainică semnificaţie întrecea orice aparenţă: deschiderea oficială a Clubului de Jazz al Palatului Culturii din Ploiești, înfiinţat în 18 martie, același an.
Părea un eveniment muzical obişnuit, care fusese gîndit și care s-a desfăşurat aidoma unui concert de jazz, susţinut de combourile conduse de Jancsi Körössy și Guido Manusardi (muzicieni care, pe atunci, locuiau şi activau în București), precedat de alocuţiunile organizatorilor și prezentat de legendarul Cornel Chiriac, un adevărat „Willis Conover” al României. Deși muzicienii care evoluau pe scenă erau jazzmani a căror reputaţie era indiscutabilă, concertul nu putea egala evoluţia unor giganţi ai genului pe scenele româneşti, precum Louis Armstrong ori Woody Herman, acesta din urmă concertînd și la Ploiești.
Din punct de vedere muzical, a fost o manifestare de excepţie. Numele muzicienilor – care s-au întrecut pe ei înșiși – înseamnă la fel de mult ca acum mai bine de 50 de ani, chiar dacă unii dintre ei nu mai sunt azi în viaţă: Jancsi KörössyGuido ManusardiJohnny Răducanu, Dan MândrilăNicolae „Coca” Moraru ori Adrian Ciceu… Dintre invitaţi n-au lipsit regretaţii Mihai Berindei (decanul de vîrstă și autoaritatea cea mai reprezentativă a jazz-ului românesc al vremii, teoretician şi critic muzical, pedagog și trompetist) şi Ion „Lulu” Tanoviceanu, un adevărat „maestru de ceremonii” al viitoarelor festivaluri. Un panou realizat de pictorul ploieştean Vladimir „Mirel” Zamfirescu, invita publicul într-un mod original – pentru acele vremuri – să participe la concert. 
De la stînga: Puiu Comănescu, Puiu Mancaș, Nelu Stan și Lucian Sabados

Clubul nu reprezenta o instituţie oficială propriu-zisă pentru activităţi cultural-educative, dotată cu local propriu, personal angajat și finanţată de la buget  (cum erau, de exemplu, „Clubul CFR” sau cel al uzinelor „1 Mai”), ci era vorba doar despre un grup de iubitori ai jazz-ului (14 membri fondatori), care-și propunea să activeze în sensul promovării, popularizării și dezvoltării acestui important gen muzical la Ploiești, în mod special și în România, în general. Dintre membrii clubului sînt de amintit cunoscutul pianist ploieștean de swing,inginerul Robert Lulu Movsesian, capabil să binedispună, printr-un farmec personal nepereche și cu un umor nativ, de cea mai bună calitate, orice fel de asistenţă; bateristul Constantin Gigi Alecu, un contabil cu suflet de artist; Alexandru Budișteanu („nea’ Sandu – YO9IB”), electronist de clasă și radioamator împătimit, un excelent cunoscător al curentului swing (și nu numai!); arbitrul internaţional de handbal Dan Dobrescu, întotdeauna săritor și un camarad desăvîrșit; biologul Șerban Ionescu-Homorâceanu (în timpul liber pictor, basist și multe, multe altele, secretar al Clubului, dupǎ plecarea temporară a lui Paul Puiu Mancaș – basist, compozitor, profesor de chitară – la Constanţa); excelentul pianist Robert Kovacs – pe atunci, profesor de fizică la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești; inginerul Dumitru Mitty Olteanu, un factotum, dispus în orice clipă, zi și noapte, la orice efort; un alt inginer, Mihai Katzu Mezincescu, binecunoscut multi-campion de motociclism, un subtil cunoscător al jazz-ului dar şi dedulcit la alte muzici rafinate; bateristul Alfred Freddy Goldberger (tehnician dentar de profesie), deţinător al unor mustăţi de… lord englez și cu o ţinută realmente aristocratică și, nu în ultimul rînd, regretaţii George Gigel Nicodimescu, o mină inepuizabilă de bună dispoziţie, talentat decorator și un mare cunoscător de muzică de calitate, profesorul Zoltan „Zoli Petcu, o inteligenţă strălucită, o minte enciclopedică și un prieten de nădejde și basistul Viorel Popescu, un metalo-plastician de mare talent. Reușita muzicală, apreciată de toţi era, însă, dublată de o semnificaţie extramuzicală bine disimulată și, deci, greu detectabilă de oricine.
Jazz Club Ploiești era, practic, o asociaţie cultural-muzicală care, pentru a putea activa în mod public, se „aciuase” în Palatul Culturii și nu era iniţiată, organizată și condusă de stat, de partid sau de sindicatele oficiale ale regimului comunist, fiind rodul iniţiativei membrilor ei, avînd statut elaborat și adaptat fără nici un amestec din afară, cu o conducere aleasă în mod democratic, în deplină libertate. Președintele de atunci al „Jazz Club Ploiești” – profesorul de limba și literatura română Alexandru „Puiu” Comănescu, iniţiatorul și sufletul acestei temerare întreprinderi, un excelent pianist, un împătimit de jazz, permanent la curent cu tot ceea ce însemna acest adevărat fenomen muzical la nivel naţional și internaţional, un sentimental incorigibil, cu un rarisim cult al prieteniei  – era, în acele vitrege vremuri, singurul președinte din ţară ales cu adevărat și nu conform „indicăţiilor” și „orientărilor” venite de la partid. Astfel, Jazz Club Ploiești era o „insulă”, un „paradis” – e adevărat, minuscule și extrem de fragile – de democraţie, pierdute undeva în „oceanul” dictaturii comuniste. 
Scopul declarat al acestei asociaţii era promovarea jazz-ului românesc, ridicarea nivelului general de cultură muzicală și întărirea prestigiului internaţional al ţării. Idei generoase, desigur și conforme cu convingerile de atunci și dintotdeauna ale membrilor clubului. Scopul nedeclarat era, însă, acela de a se practica o breșă în obscurantismul cultural și ideologic al vremii (jazz-ul fiind considerat o „muzică decadentă a imperialismului american”), de a se deschide o fereastră spre Occident, de a se exprima liber – muzical dar și sub alte forme –, a se organiza și a acţiona cît mai bine.
Aceste lucruri, care atunci nu puteau fi spuse pe faţă, au fost înţelese de unii, chiar dacă nu de toţi. Ele au fost, însă, cu siguranţă înţelese atât de partid dar mai ales de „ochii, urechile și braţul înarmat” al acestuia, Securitatea – și, deci, atent supravegheate – considerîndu-se, probabil, că foloasele propagandistice, cel puţin în conjunctura „Primăverii de Praga” sînt cu mult mai mari decît pericolul real.
Bref, era un lucru mai mult decît evident (și recunoscut de toţi, fără reticenţă) și anume că acest club reprezenta o premieră absolută în viaţa culturală românească, nu numai postbelică dar și antebelică, el fiind primul club de jazz din România.
Însă, fără diligenţele susţinute ale lui Puiu Mancaș, primul secretar al Clubului (un adevărat „uomo universale”, priceput la toate, de la tîmplărie și acustică elctronică, la grafică și fotografie artistică) și fără bunăvoinţa directorului de atunci al Palatului Culturii, profesorul Ion „Nelu” Stan, ca și a regretatului Sandu Anastasescu, autor dramatic, pe atunci director al Casei Creaţiei Populare, acest prim club de jazz românesc nu ar fi putut exista.
Apoi s-au înfiinţat 
Jazz Club Pitești (septembrie 1968) și Jazz Club Timișoara (1 octombrie 1968), la a căror inaugurare au fost invitaţi și ploieștenii, care în acest fel au putut intra în contact cu mulţi oameni de o înaltă ţinută muzicală, intelectuală și morală – cum ar fi saxofonistul Marcel Jivănescu, basistul Ștefan Pethö, organizatorii celor două cluburi, apoi pianistul Paul Weiner și bateristului Eugen Gondi –, după care au apărut și restul cluburilor din principalele orașe din ţară.
Punctul culminant al acestui „Sturm und Drang” jazz-istic de la sfîrșitul anilor ’60, l-a constituit 
Festivalul Naţional de Jazz „Ploiești ’69 (4-6 aprilie 1969), primul de acest gen din istoria cultural și muzicală românească, organizat de Clubul de Jazz din Ploiești cu sprijinul legal și logistic al Palatului Culturii.
În stînga, Puiu Comănescu, la vernisajul unei expoziții de artă,
alături de Anca și  Bogdan Stoicescu
De amintit, în acest context, ca o pat, de culoare, sprijinul moral – și nu numai! – acordat organizatorilor de soţiile și prietenele acestora dar și de către metodiștii Palatului Culturii.
Greutăţile, însă, n-au întîrziat să apară și, pe măsura trecerii timpului, în loc să se diminueze, continuau să se acumuleze: lipsa fondurilor, a instrumentelor muzicale şi a logisticii sine qua non au fost principalele motive care au determinat, printre altele, retragerea multora dintre membri.
În aceste condiţii, al doilea Festival de Jazz, „Ploiești ’70 (aprilie 1970) s-a organizat cu și mai mare dificultate iar la cel de-al treilea (mai 1971), obstrucţiile oficialităţilor, disimulate sub diverse pretexte, au devenit, practic, insurmontabile. Se apropia cu pași repezi „minirevoluţia culturală” din 1971, care a însemnat, mai întîi, sfîrșitul Festivalului de Jazz de la Ploiești și apoi al Clubului care-l înfiinţase și organizase.
Proiectata ediţie a IV-a, Ploiești ‘72 , nu a mai primit aprobarea. Cît despre Club, el nu a fost interzis, însă s-a stins lent, lipsit de sprijin și fonduri. Cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Jazz avea sǎ fie organizată abia în anul 1974, la Sibiu, sub controlul financiar al CC al UTC, sub egida TVR.
Capitolul se încheiase, însă el fusese, deja, scris: în 1968, la Ploiești, fusese înfiinţat primul club românesc de jazz, prima asociaţie liberă (chiar dacă numai culturală), organizată pe criterii democratice, deschizându-se – atâta cît o permitea conjunctura – o fereastră, pînă atunci închisă, prin care, în România, aservită și comunistă, pătrunsese acel „wind of change” dinspre Occident.
Bogdan-Lucian Stoicescu

* Text inedit, alcătuit pe baza documentelor din arhiva personală şi a mărturiilor regretatului profesor Alexandru Comănescu (de a cărui prietenie, autorul a avut privilegiul şi onoarea să se bucure în ultimii ani ai vieţii acestuia și în preajma căruia să se afle), precum și a cercetărilor și arhivei personale.
În preambulul documentarului din arhiva TVR preluat aici (mulțumiri prietenului Liviu Antonesei pentru semnalare), apar cu scurte intervenții, în plan apropiat, Puiu Comănescu și Nelu Stan. 

Memeto

Mircea Nedelciu
(12 noiembrie 1950–12 iulie 1999)
„(…) bolile copilăriei scriitorului sînt două: dorinţa de a teoretiza şi barocul. Care vor fi fiind bolile de bătrîneţe? Nu ştiu. Probabil monumentalitatea, clasicizarea!”
(în prefața la „Tratament fabulatoriu”)

„Mircea Nedelciu este considerat de mulţi critici literari, precum şi de majoritatea confraţilor săi, o figură emblematică a generaţiei ʼ80 (avînd, nu mai puţin, o componentă de lider care îşi asumă cauzele comune şi pledează pentru ele) atît prin scrisul său, cît şi prin modul său de existenţă. Ca şi congenerii, scriitorul a decis să-şi prezerve, într-un regim totalitar din ce în ce mai siluitor, o anume formă de libertate, optînd pentru condiţia de marginal. Nereuşind să se întreţină din scris sau să ocupe un post într-o redacţie, Mircea Nedelciu a trăit o vreme din slujbe provizorii (cea de ghid turistic a fost cea mai constantă), iar începînd din 1982 a lucrat ca librar la Editura Cartea Românească, un loc – devenit legendar – de întîlnire a scriitorilor tineri şi provinciali. Din 1990, cînd, asemenea colegilor săi de generaţie, s-a trezit „cu o poftă nebună la o altă viaţă”, a condus o asociaţie româno-franceză de difuzare editorială şi a susţinut cîteva proiecte menite să primenească şi să dinamizeze viaţa profesională a scriitorilor autohtoni. Nu toate vor fi duse la bun sfîrşit. Boala de care suferă încă din 1988 (sindromul Hodgkin) şi cu care luptă (e cuvîntul pe care scriitorul îl foloseşte adesea) mai bine de un deceniu îl răpune la 12 iulie 1999, cu patru luni înainte de a fi împlinit 49 de ani.” (Sanda Cordoș)
*
Mircea Nedelciu a publicat volumele de proză scurtă „Aventuri într-o curte interioară” (Editura „Cartea Românească”, București, 1979), „Efectul de ecou controlat” (Editura „Cartea Românească”, București, 1981), „Amendament la instinctul proprietăţii” (Editura „Eminescu”, București, 1983), „Şi ieri va fi o zi” (Editura „Cartea Românească”, București, 1989), „Povestea poveştilor generaţiei ʼ80” (Editura „Nemira”, București, 1998 şi romanele „Zmeura de cîmpie” (Editura „Militară”, București, 1984), „Tratament fabulatoriu” (Editura „Cartea Românească”, București, 1986) şi „Femeia în roşu” (scris în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Editura „Cartea Românească”, București, 1990). Postum, a apărut la editura bucureșteană „Compania”, în anul 2000, romanul „Zodia scafandrului” (rămas neîncheiat).

*
„(VAGON DE VITE) Poate s-a schimbat ceva între timp sau poate a citit el greşit în Mersul trenurilor. Zare a coborît din acceleratul de Constanţa în Gara de Nord la ora unu şi jumătate după miezul nopţii. S-a dus spre tabela cu orarul trenurilor şi a avut surpriza să constate că primul tren cursă care trece prin G. pleacă abia peste patru ore. A trecut pe la Informaţii şi a obţinut acelaşi răspuns. Acum stă ghem pe o bancă de pe peron şi tremură de frig. Adoarme din cînd în cînd preţ de cîteva secunde şi i se pare că a dormit ore lungi într-un frig cu gust de cărbune şi de apă cu mult clor. Tresare crezînd că a pierdut legătura, îşi priveşte ceasul, se asigură că mai are timp şi trage adînc aerul rece în piept. Aerul nu este suficient de rece sau poate tocmai de aia se simte în el mirosul de W.C.-uri descărcate direct pe terasamentul căii ferate. Prin veghea şi visul lui mult prea amestecat mirosea ba a gudron, ba a praf încins, ba a tămîie, ba a frig pur şi simplu şi deodată... o capră traversează şinele căii ferate la două peroane mai în faţă.

Zare se ridică brusc în picioare şi face cîteva mişcări de gimnastică. Respiră, sare pe loc, se freacă la ochi şi priveşte din nou. Capra e acolo. Un ţăran cu pălărie cenuşie o trage de funie. Rămîne fascinat de imagine. Stă aşa holbat minute în şir pînă cînd omul cu capra traversează cu greu cele două peroane şi ajunge chiar pe peronul unde stă Zare. Îl vede aplecîndu-se şi legînd funia de cadrul metalic al băncii pe care se aşază. Nu sînt decît vreo 15 metri între banca lui Zare şi cea a ţăranului cu capra şi lumina este destul de puternică. Iluzia optică este exclusă şi, în general, Zare ştie despre el însuşi că nu-i un tip cu năzăriri, iluzii, vise cu ochii deschişi. Se aşează din nou pe bancă şi se decide să înţeleagă lucrurile după cum sînt, nu după cum ar putea el să le transforme prin lucrul propriei minţi. Se ridică într-un tîrziu şi dă să plece să-şi ia bilet. Ţăranul cu capra îl cheamă spre el şi-l roagă să-i scoată şi lui un bilet. El nu îndrăzneşte să treacă cu capra prin faţa caselor de bilete, riscă o amendă. Îl ajută, desigur. Apoi stă alături de omul care spune că se numeşte Vlad şi că e paznic de noapte la o uzină de mase plastice.
– Şi ce faci, bre, cu capra, – întreabă Zare – o paşti în curtea uzinei?”
Mircea Nedelciu
(fragment din romanul „Zmeura de cîmpie”, ed. Militară, București, 1984)

vineri, 8 noiembrie 2019

Mihail și Gvriil

Constat că, deşi extrem de mediatizată pe canalele mirene (și nu numai!) ale mass-media naţionale, prăznuirea celor doi arhangheli este numită foarte rar corect, adică aşa cum apare ea cu titulatura completă în absolut toate calendarele creştin-ortodoxe (tipărite sau on-line) ori în lucrările de specialitate ţinînd de domeniul teologiei. Numele întreg al sărbătorii este „Soborul mai-marilor Arhistrategi Mihail şi Gavriil şi ale tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri”. Cu alte cuvinte, în data de 8 noiembrie nu îi prăznuim doar pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ci pe absolut toate cetele îngereşti, prin exponenţii lor cei mai de seamă. Aşa cum precizează părintele profesor dr. Ene Branişte (în lucrările sfinţiei sale „Liturgica specială” şi „Dogmatica ortodoxă”), sărbătoarea are o vechime de peste 1500 de ani, la origine ea fiind exclusiv o prăznuire a Sfântului Arhanghel Mihail. Ulterior, în secolul al V-lea d.C., fiind alăturat şi Sfîntul Arhanghel Gavriil, în final, sărbătoarea devenind o zi de prăznuire a tuturor îngerilor. 
Puţini cunosc numărul şi, cu siguranţă, mult mai puţini sunt aceia care le ştiu numele celorlalţi cinci arhangheli (în învățăturile creștine, evreiești și islamice, sînt căpetenii ale tuturor îngerilor, cu rol de mari apărători şi vestitori-propăvăduitori ai tainelor lui Dumnezeu) ai spiritualităţii creştin-ortodoxe, în afara mult mai cunoscuţilor Mihail (în ebraică numele însemnînd, sub forma unei întrebări retorice, evident, „cine este ca Dumnezeu”, simbol al umilinţei în faţa divinităţii, conducătorul oştilor cereşti şi, deci, primul din ceata sfinţilor arhangheli, purtătorul unei săbii de foc, apărător suprem al legii lui Dumnezeu şi perpetuu învigător al vrăjmaşilor) şi GabrielGavril sau Gavriil (în
Arhanghelul Gavriil, pictură de Jan Van Eick
ebraică  „Dumnezeu este puterea mea” şi arhanghel al bunelor vestiri care, aşa cum aminteşte Sf. Apostol Luca în evanghelia sa, este printre multe alte fapte memorabile, binevestitorul Naşterii Mîntuitorului şi a Sfîntului Ioan Botezatorul, fiind primul care a rostit numele de Iisus, descoperindu-le magilor taina întrupării Mîntuitorului). Ceilalţi cinci arhangheli sînt Rafail („Dumnezeu a vindecat”, tămăduitor al neputinţelor omeneşti), Uriil („Dumnezeu este lumina mea”,  luminător al celor întunecaţi), Salatiil („rugătorul”, cel care se roagă fierbinte pentru neamul omenesc), Gudiil („omul slavei”, îngerul care aduce veşnic slavă lui Dumnezeu şi celor ce se nevoiesc la fapte bune) şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, Varahiil („cel ce binecuvîntează”, ultimul dar nu cel de pe urmă în ierarhia arhanghelilor, aducătorul de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt). 
*
Interesant este şi faptul că numele arhanghelului Gavriil apare într-un moment cheie consemnat în cartea sfîntă a religiei musulmane, CoranulAstfel, în timpul Ramadanului („Sawm Ramadan”) sau postului musulmanilor, unul dintre cei „cinci stîlpi” ai Islamului (care înseamnă supunere, „muslimii” fiind aceia care se supun, deoarece islamul nu este numai o credinţă ci, în egală măsură, un mod de viaţă căruia ei trebuie să i se supună necondiţionat), care este a noua lună a calendarului islamic (o lună cu dată mobilă care se calculează după calendarul musulman, fazele lunii şi poziţia astrelor), profetului Muhammad i-a fost transmis prin revelaţie divină Coranul de către acelaşi arhanghel Gavriil, în urmă cu 1426 de ani. Ceilaţi patru „stîlpi ai Islamului” sînt: „Mărturisirea de credinţă ” (Sehadah) sau afirmarea în public, cu toată ardoarea şi
convingerea că „nu există altă divinitate în afară de Allah iar Muhammad este Trimisul Său”; „Rugăciunea” („Salah, namaz”), care se face de cinci ori pe zi: în zori, la prînz, după-amiaza, la apus şi seara, în grup şi obligatoriu cu faţa spre Mekkah (Mecca); „Dania” (Zakat), care se face în bani sau produse strînse peste an şi „Pelerinajul la Mekkah” (Hajj) locul sfînt al Islamului şi care trebuie făcut măcar o dată în viaţă de orice bun musulman. În această lună se posteşte (abţinerea de la mâncare, băutură, fumat, sex; nu se bea nici apă, nu se iau nici medicamente) de la răsăritul la apusul soarelui. Pentru cei bolnavi, femei gravide sau musulmanii aflaţi în călătorie, numărul de zile de post poate fi mutat ulterior trecerii lunii Ramadan. După apusul soarelui are loc masa numită „iftar”, la care se strîng familia şi prietenii. Cealaltă masă, Sohour, are loc înainte de răsărit. Ultimile 10 nopţi ale Ramadanului sînt numite „Laylat al- Qadr” („Noaptea Decretului sau „a Sorţii”, noaptea mai bună decît 1000 de nopţi) şi, cum nu se ştie care dintre ele este aceasta, musulmanii le petrec pe toate în rugăciune.
Legenda spune că în această noapte, Allah a început să-i transmită primele versete din Coran profetului Muhammad (în vîrstă de 40 de ani pe atunci) prin intermediul arhanghelului Gavriil, drept pentru care credincioşii consideră că doar în această perioadă le este decisă soarta pentru următorul an, tocmai de aceea ea fiind petrecută în rugăciune. Ramadan-ul se
Muhammad primind Coranul de la arhanghelul Gavriil
încheie cu o sărbătoare, „Eid ul-Fitr”, care ţine trei zile şi care la rîndul ei se încheie cu un praznic, „Seker bairam” („Bairamul Dulce”), care începe de îndată ce Luna Nouă apre pe cer. Musulmanii sărbătoresc îmbrăcîndu-se cu cele mai bune haine, participând la procesiuni impresionante, făcînd daruri, petrecînd împreună cu familiile şi prietenii apropiaţi, stînd la masă în timpul zilei, consumînd mîncăruri tradiţionale, dulciurile ocupînd un loc privilegiat (dintre care nu lipsesc baclavalele şi sarailiile), de unde şi denumirea petrecerii. De asemenea, credincioşii musulmani donează, fiecare după posibilităţi, sume de bani, alimente sau îmbrăcăminte nevoiaşilor, astfel încît şi aceştia să poată sărbători cum se cuvine, sfîrșitul postului. Bref, această lună de post a musulmanilor, are în primul rînd o profundă dimensiune spirituală, reprezentînd un timp al purificării trupeşti dar mai cu seamă sufleteşti, condiţii sine qua non pentru orice musulman, indiferent de condiţia sa socială, de a cinsti, aşa cum se cuvine, primirea Coranului de la Allah de către profetul Muhammad, prin revelaţie divină, prin mijlocirea directă a Arhanghelului Gavriil. 

N.B. Din acest colț de blog, le urez multă sănătate, tihnă sufletească, pace în inimi și spor în toate, dragilor mei prieteni, purtători de nume sfinte și tuturor acelora, care, astăzi, la Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești ale celor fără de trupuri, își sărbătoresc onmastica! La mulți ani! Doamne ajută!

joi, 7 noiembrie 2019

Haihui printre cuvinte


Duminica asta, damă bună, mi-a dat semn din vreme să mă uit bine la ea, că alta poate n-am să mai găsesc. Să tot fi fost 11 și ceva dimineața, cînd Iosif Sava puse la radio un Dinu Lipatti într-un Scarlatti. Îl văzui pe domnul Caragiale-père întrînd în casa domnului Delavrancea și rugînd-o pe fetița de la pian să-i înceapă ziua cu un „Scărlătescu al dumitale!” Așa-i zicea domnul Caragiale lui Scarlatti – Scărlătescu. Parolă sublimă, bună de pus pe limbă și pe cerul gurii, ca să-ți aducă aminte de diminețile duminicale, cînd, absolvit de pian, sorbeai cafeaua cu lapte, așteptînd ca domnul tată să-și țină promisiunea și să te ducă la un matineu cu Stan și Bran.”
Radu Cosașu
(„O viețuire cu Stan și Bran”)

Gînd în fuior


„Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.”
Matsuo Munefusa
(a.k.a Matsuo Bashō)

(portret de Basho Katsushika Hokusai )