vineri, 29 mai 2020

Memento


Ionel Fernic
(29 mai 1901, Târgoviște - d. 22 iulie 1938)


Mi-e sete de aer… 
        
     Ionel Fernic. 
     Un nume care, în mod normal, pentru orice iubitor de muzică aleasă – numită fie  romanţă, tango, vals sau chiar populară – n-ar mai avea nevoie de nici o prezentare.
     Cîţi dintre noi n-au ascultat şi fredonat celebrele romanţe „Balada crucii de mesteacăn”, „Barcarola”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” ori „La umbra nucului bătrân”? Cîţi dintre noi nu şi-au lăsat paşii în voia languroaselor tangouri „Iubesc femeia”, „Adio doamnă”, „Nunuţa”, „Pe boltă când apare luna”, „Pentru tine am făcut nebunii” ori ale valsurilor „Margaritta” şi „Plîns de ţigan”? Cîţi dintre noi nu şi-au lăsat gîndurile să vagabondeze – la umbra binecuvântată a unei grădini de vară, în preajma unor brumate pahare parfumate cu floare de Cotnari, sub perdelele străvezii de fum albăstriu ale fleicilor sfîrîind barbar deasupra cărbunilor încinşi – la braţetă cu sonurile sprinţar-şugubeţe numite „Mă dusei la Maglavit, să mă vindec de iubit”, „Bea naşu’ cu fină-sa” ori „Suflecată pân’ la brâu”? Cu siguranţă, destui…
     Cum la fel de adevărat e şi faptul că, în ziua de azi, puţini, tot mai puţini sunt şi aceia care-şi mai amintesc că numele părintelui acestor giuvaericale ale muzicii uşoare româneşti dintotdeauna este Ionel Fernic. Cum, pesemne, la fel de puţini mai sunt şi aceia care mai cunosc faptul că Ionel Fernic a fost un talentat actor şi poet, un aprig jurnalist şi un temut pamfletar, un pianist frenetic, un vajnic cupletist, un subtil prozator, regizor şi director de teatru de amatori, un abil organizator de spectacole, paraşutist şi aviator sportiv ş.a.m.d …
      Cu o biografie cum, poate, numai unor mari personalităţi le-a fost dat să aibă, Fernic a fost un personaj uşor detectabil în rara categorie a celor care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventaţi.
      Născut* la cumpăna dintre două secole la Târgovişte într-o familie de condiţie medie, îşi va petrece copilăria şi adolescenţa la Galaţi. (...) eram spaima mahalalei – ca bătăuş fără pereche, şi aveam mare pasiune pentru păsărele: scatii şi sticleţi, e tot ce avea să-şi amintească, mult mai tîrziu, despre anii primilor săi paşi în viaţă.
     Absolvă cursul primar (la „Şcoala Evanghelică Lutherană”, unde ajunsese dintr-un capriciu al mamei sale) în Bucureşti, apoi cu foarte mare conştiinciozitate, liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, perioadă în care devine elevul profesorului de pian Theodor Fuchs**. Acest profesor – invitat în ţară de maestrul George Enescu şi stabilit la Galaţi – a fost acela care a descoperit talentul pentru muzică în general şi pentru compoziţie, în special, al lui Fernic. A urmat, aşadar, lecţii de pian, chitară, armonie şi compoziţie în casa profesorului Fuchs. Aici se pare că a cîntat şi prima sa piesă (în 1919), romanţa „Cruce albă de mesteacăn” („Balada crucii de mesteacăn”, pe versuri de Arthur Enăşescu). Tot din această perioadă a început să se manifeste şi dragostea sa pentru aviaţie, stimulată – cu certitudine  – de vărul său George Fernic, cel care avea să dispară în mod tragic, în timpul unui miting aviatic desfăşurat la Chicago (în anul 1930). 


De mic copil – avea să-şi amintească mai tîrziu Fernic – visul meu a fost să zbor şi, împreună cu regretatul meu văr George Gh. Fernic – căzut eroic la marele Miting Internaţional de aviaţie de la Chicago, la 22 octombrie 1930 – construiam din cutii goale de portocale, avioane. Moartea vărului meu nu a făcut decât să aţâţe şi mai rău flacăra ce îmi ardea sufletul şi nu aşteptam decât ziua să purced pe glorioasele urme lăsate de el. Cu toate că părinţii l-au îndrumat către muzică – deşi, tatăl, pentru a-i continua profesiunea şi l-ar fi dorit inginer – Fernic se înscrie la secţia de… artă dramatică (!) a Conservatorului din Bucureşti (clasa de actorie a maeştrilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriad). Nu-l atrag prea tare aceste cursuri (pe care le absolvă în 1924), cu toate că intrase primul şi devenise, doar după trei luni, bursier al Teatrului Naţional, avînd parteneri nume mari ale scenei: Ion Manolescu, Mişu Fotino, Nicolae Bălţăţeanu, Aristide Demetriad etc. (…) mi-am dat seama că n-am talent nici de doi bani. Aplauze furtunoase? Succesul? Rezultatul mascalţoneriilor la care mă pretam… Compusese doar două romanţe („Cruce albă de mesteacăn” şi „Ţiganca”) pentru care primise modesta sumă de 150 de lei drepturi de autor.
        Era anul 1925 când şi-a început armata la „Şcoala de ofiţeri de rezervă de infanterie” din Ploieşti, unde va rămîne un an şi jumătate, ca ofiţer T.T.R.-ist, perioadă în care, ca „pasager” însă, avea să zboare pentru prima oară. La puţin timp după terminarea armatei revine la Ploieşti fără nici un sfanţ în buzunar. Îşi face veacul la plăcintăria-bodegă a grecului Kalderimis, nu pentru „calităţile” vocale ale stăpânului, ci pentru că putea mînca şi bea pe veresie. Stătea cu chirie la coana Miţa Treimustăţi, o femeie aparţinând sexului gras, de profesiune ghicitoare în palmă, cărţi, cafea, ghioc şi alte obiecte, pe strada Ulierului, la numărul 5.
     Este angajat  „dirijor de orchestră” – peste trei ţigani şi-o flautistă mulatră – la „Modern”, singurul cinematograf din oraş. Scoate „Să nu te superi că te-njur”, un periodic satiric, a cărui redacţie se afla în singura cameră în care locuia. După doi ani în care revista s-a bucurat de succes – banii curgeau şi crâşmarii se bucurau –, tirajul „cade” şi gazeta moare. Fără bani puşi deoparte, Fernic riscă şi îşi tipăreşte pe datorie un volum de schiţe („Misterele de la Mizil”, 1927), apoi unul de versuri („Prăpăstii”, 1928), de pe urma cărora scoate bani buni. Mai publică un basm în versuri („Gruia cel voinic şi Moş Novac, tatăl său”), o reuşită piesă de teatru, „Pui de lei”, de inspiraţie folclorică şi traducerea din limba franceză a volumului „Catrene” de Omar Khayyam (1930).
     Fire boemă, cheltuitor peste măsură, apucă doar să-şi achite datoriile şi, apoi, trai pe vătrai! Însă după o lună, rămâne…„oltean”! Se apucă temeinic de compus şi, cum romanţa căzuse în desuetudine în faţa tangoului, în 1931 scrie „Minciuna”, primul său tango, o „prostie muzicală care a cunoscut un succes fără precedent”, cum nota mai tîrziu. Cu rare excepţii, textele şi le scria sigur. A dat la iveală, într-un ritm ameţitor, o întreagă pleiadă de melodii care, în scurt timp, l-au făcut cel mai bine plătit compozitor – de către editori – din România („Adio doamnă”, „Beau”, „Iubesc femeia”, „Minte-mă”, „Scrisoare de amor” sînt cîteva dintre cele mai cunoscute). Deseori spunea apropiaţilor: Pe toate aceste fleacuri muzicale – cu excepţia a două-trei romanţe – eu, personal, nu dau doi bani. Că au plăcut marelui public, asta e cu totul altceva.

Ionel Fernic (în drapta) alături de prietenul său Cristian Vasile
     Era în culmea gloriei. Avea tot ce-şi putea dori: bani, vin, femei. Devenise celebru, fiind arătat  cu degetul pe stradă! În anii ʼ34-’35 se mută în Bucureşti. Piesele sale erau cîntate de orchestre (conduse de Grigoraş Dinicu, Petrică Moţoi, Ionescu-Găină, fraţii Victor şi Nicuşor Predescu) şi interpreţi notorii (Cristian Vasile, Titi Botez, Zavaidoc, Ion Luican, Dorina Drăghici, Ioana Radu, Gică Petrescu) în marile localuri ale vremii („Trocadero”, „Mon Jardin”, „Lido”, „Gambrinus”, „Carul cu bere”, „Roata lumii”, „Grand”). Cincinat Pavelescu îi încredinţează versurile pentru „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” iar Ion Minulescu pentru „Romanţa celei care minte”. Se căsătoreşte cu Nunuţa Morţun (fiica celebrului actor Ion Morţun) de care, apoi, divorţează. Vor rămâne două superbe romanţe, marcînd momentele: „Nunuţa, numai tu” şi „Adio, doamnă”. Ale vieţii valuri… Romantic incorigibil, se va mai căsători de două ori. Şi va divorţa tot de atâtea.
     În paralel, urmează cursurile şcolii de pilotaj de la Băneasa, pe care le absolvă în 1935, primind  brevetul de „pilot de turism şi sport”, dovedind o conştiinciozitate remarcabilă, remarcată de instructori şi colegi, cu totul contrară firii sale visătoare. Cu lapidaritate şi umor, el avea să-şi amintească despre această perioadă a vieţii sale :„De data aceasta, aleasa inimii mele avea în loc de braţe, două aripi, în loc de sâni, două roţi, în loc de trup un fuselaj, în loc de gură, un motor de o sută de cai putere”.
     Între 1935 şi 1938 îşi dedică, practic, întreaga viaţă, aviaţiei şi paraşutismului, fiind unul dintre primii sportivi români în domeniu. „Este divină şi fantastică această călătorie în misterioasa tăcere a oceanului de azur”, scrie despre salturile cu paraşuta. Este prezent la cele mai importante mitinguri aviatice, chiar dacă la ultimul la care a participat („Meetingul ARPA” – Ismail, 4 octombrie 1936) s-a accidentat grav, în urma unui salt cu paraşuta fracturându-şi un picior. Fapt care nu l-a împiedicat să piloteze în continuare.
     Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi sportive, este numit directorul şcolii de pilotaj de la Cernăuţi. În urma performanţei sale aviatice în care a traversat munţii (pe ruta Bucureşti Băneasa – Braşov şi retur), a fost decorat cu una dintre cele mai importante distincţii ale vremii, „Virtutea Aeronautică de Aur”, conferită de însuşi Regele Carol al II-lea.
     A venit însă, acea fatidică zi de 22 iulie 1938, cînd avionul de pasageri al companiei poloneze LOT, venind dinspre Varşovia, a făcut escală la Cernăuţi, în drum spre Bucureşti. Cum toate locurile erau ocupate şi cum Fernic trebuia să ajungă urgent în Capitală (unde urma să participe la funeraliile Reginei Maria), un bun prieten – Lelius Popescu, avocat al Direcţiei Aviaţiei Civile – îi cedează locul său din avion. La cîteva minute după decolare, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc, avionul se zdrobeşte în pădurea Negrileasa din apropierea satului bucovinean Stulpicani. N-a existat nici un supravieţuitor. S-au emis mai multe ipoteze legate de acest inexplicabil şi tragic accident, inclusiv şi aceea a unui posibil atentat, fiind invocată în acest sens prezenţa la bordul aeronavei a ataşatului militar al Japoniei la Varşovia.
     La 37 de ani de-abia împliniţi, sfîrşea tragic cel care, paradoxal, în ciuda celor peste 400 (!) de cîntece scrise, a considerat întotdeauna zborul ca fiind adevăratul său violon d’Ingres: „Am trecut prin toate meseriile în viaţă. Am fost, pe rând: actor prost, compozitor bunicel, ziarist «revolver», şef de orchestră prost, cântăreţ bisericesc, profesor de vioară, funcţionar la primărie etc., etc. Acum sunt aviator. Visuri? Ce visuri poate avea un aviator civil? Unul singur: să-şi poată cumpăra un avion cu care să străbată lumea în lung şi-n lat (...)” 
     Ionel Fernic nu mai este. Însă în urma sa a rămas un minunat univers sonor, alcătuit din sute de nepieritoare cîntece, care nu reprezintă altceva decît cristale pure ale sufletului său perpetuu neliniştit şi care, ca într-un nevăzut puzzle, refac continuu întregul.
     Pentru că, în fond, Ionel Fernic nu este altceva decît un singur şi nesfârşit CÎNTEC...

* n. 29 mai 1901, Tîrgovişte – m. 22 iulie 1938, Stulpicani, judeţul Suceava
** Theodor Fuchs (1853-!953), pianist, compozitor,critic muzical şi pedagog român.A studiat la Conservatorul din Bucureşti şi la Viena.Autor de opere,balete,simfonii,concerte, piese corale, instrumentale (rapsodii pentru pian şi sonate) şi vocale cu acompaniament pentru pian. A fost acompaniatorul preferat al lui George Enescu pentru muzica de cameră, participând frecvent la concertele unor mari solişti care au vizitat România.

Maria Răducanu şi Maxim Belciug 
interpretează tangoul „Minciuna” de Ionel Fernic


miercuri, 27 mai 2020

La lumina plăpîndă a candelei

„A trăi creștinește este cu neputință.
Creștinește se poate doar muri.
Moartea deține sensul vieții.”
Pr. Rafail Noica

Cuvinte călătoare


FALBALÁ, falbalale, s. f. (Înv.) 1. Fîșie mai lată (de stofă, dantelă etc.) care împodobea de jur împrejur partea de jos a unei rochii; 2. Găteală, podoabă a unei rochii; volan mare; 3.  garnitură la rochii, compusă din fîșii de stofă, tivite și adunate în crețuri – din fr. falbala
JARCALETE sm [Pl~eți / E: jarcă + -ălete] (Reg1. vlăjgan; 2. derbedeu; 3. lungan. 4. haimana; 5. persoană care umblă pe drumuri fără rost, neavând o ocupație bine definită; 
MASORÉT s.m. Învățat evreu care a participat la vocalizarea și accentuarea textului Bibliei. [< fr. massorète, cf. ebr. masoret].



Raftul revistelor


ROMÂNIA LITERARĂ
Scrisă în stilu-i caracteristic, cu fluență și o claritate de cristal și, în egală măsură, acribioasă (nu degeaba spune dumnealui, spre final, că a citit volumul cu creionul în mînă), ca o dovadă (mai era nevoie?) în plus a faptului că stăpînește foarte bine subiectul în discuție dar tăioasă pe măsură, cronica* filozofului și eseistului Sorin Lavric la foarte popularizata carte** a Tatianei Niculescu despre tumultuoasa viață a filozofului Nae Ionescu (liderul de necontestat al acelei generații de aur a culturii noastre, printre care numele unor Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea ori Nichifor Crainic, ocupă locuri fruntașe), este chiar o mostră concludentă a felului elgant și nepartizan în care azi se poate face o critică literară într-un mod impecabil. „Tatiana Niculescu e o Dora Mezdrea trecută prin sita modernă a foiletonului de popularizare. Cea din urmă este o cercetătoare asiduă, cu o vocație nebună pentru cercetarea arhivelor; cea dintîi este o compilatoare iscusită, avînd ceva din patosul crainicilor care îți amețesc mintea, cu vești contradictorii”, notează el undeva, înlăuntrul croncii. Și, nu întîmplător am spune, atîta vreme cît autoarea noastră este o frenetică jurnalistă care s-a făcut cunoscută cu romanul ei din 2006, Spovedanie la Tanacu*** și o prolifică autoare de biografii istorice mai mult mai puțin romanțate (între 2015 și 2020 apărîndu-i nu mai puțin de șase astfel de lucrări) în colimatorul condeiului dumisale fiind luate personalități dintre cele mai diferite (de la Regina Maria și părintele Arsenie Boca, la Regele Mihai, Corneliu Zelea-Codreanu, Regele Carol al II-lea ori Nae Ionescu), care portretizează în ton revuistic și-n stil glossy, foarte la modă și gustat în zilele noastre, chipurile unor personalități mai mult sau mai puțin disputate ale istoriei românești recente dar din a căror viață n-au lipsit momente picante, evenimente dramatice sau întîmplări controversate. Lucruri pe care scriitoarea știe să le exploateze cu abilitate și să le dea viață.

*«O „haimana deșteaptă”» în rubrica sa „Cronica ideilor” din «România Literară», nr. 20/15 mai 2020, p. 10
**«Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu», Humanitas, 2020, 242 p.
*** Apărut la editura Humanitas în 2006. Volum care, ulterior, a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei și în regia lui Andrei Șerban. Același roman a stat la baza filmului „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, care a obținut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012.

Filmoteca de dinamită


Atena: adevărul despre democrație

Persoana ta este sufletul tău.
Socrate
(Platon, Alcibiade)

Fiu al unei moașe și al unui cioplitor în piatră, născut în Atena (469 î. Hr.), Socrate a primit de timpuriu educația standard a tinerilor din epoca sa (muzica, matematica, gramatica și gimnastica ), primii săi magiștri fiind două femei: o curtezană, Aspasia din Milet și o preoteasă, Diotima din Mantineea. De la care viitorul filosof ar fi deprins și primele noțiuni despre elocință și iubire (așa cum mărturisesc discipolii săi, filosoful Platon și istoricul Xenofon, printre alții) * A fost soldat, participînd la cîteva campanii militare unde l-a avut tovarăș de arme pe Alcibiade și pe Xenofon (pe care-l salvează de la moarte). * A dus o viață cumpătată, la limita pauperității (Cîte lucruri de care eu nu am nevoie, există!), modest, discret, simplu în vestimentație dar fără să fie neglijent (Îți văd deșertăciunea prin mantie, îi plăcea să spună), un conviv vesel cu un temperament agreabil și deschis, înconjurat de prieteni, lipsit de agresivitate (Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?), ranchiună și aroganță, cu un fizic mai degrabă neatrăgător, dacă ar fi să ne luăm după spusele prietenului său Alcibiade, care-l asemuia cu satyrul Marsias (un etalon de urîțenie). * A fost căsătorit de două ori și avut trei copii. * A introdus în filosofie conceptele de raționamente inductive și definiții generale (Aristotel), fiind, așa cum afirma elenistul de marcă Ștefan Bezdechi, un semănător de îndoială, a cărui viață și gîndire au fost puse în slujba adevărului, binelui individual și social, ca elemente sine qua non întru dobîndirea virtuților. * Comportamentul său atipic, nonconformist, chiar, modul ironic în care se adresa interlocutorilor, umorul sarcastic, i-au adus o popularitate de care se bucura (mai ales în rîndul tinerilor), însă i-a atras rapid și antipatia multora, într-un final fiind acuzat de autoritățile ateniene de nerecunoștarea zeităților și instigare la introducerea unora noi, coruperea tinerilor și uneltire împotriva statului și a ordinii de drept, printr-un document semnat de trei atenieni care cereau autorităților pedeapsa capitală. * La 70 de ani (399 î. Hr) a fost condamnat la moarte (fiind obligat să bea o otravă puternică pe bază de cucută) de către un stat democratic, unul dintre primele din istorie, pentru felul în care și-a exprimat, în mod liber, ideile. * Socrate a fost una dintre primele mari personalități care a căzut victimă democrației, pe care a susținut-o și în care a crezut neabătut.* Acest film documentar încearcă să elucideze povestea acestui trist eveniment.

N.B. Socrate a fost achitat și reabilitat după 2500 de ani, în anul 2012, printr-un proces simbolic, în Grecia, rejudecarea acestuia fiind realizată de fundația celebrului miliardar grec Aristotelis Onassis.


Raftul cărților


33 de lecții de filozofie de și pentru băieții răi*


 „Nu mi-a fost niciodată greu să fac filozofie cu jarcaleţii, cu de-alde neica nimeni sau cu săriţii de pe fix, pentru simplul motiv că aceşti margi­nali nu se numără printre cei amăgiţi de comedia socială. Ei nu aderă la modelele dominante, care i-au respins sau pe care ei nu dau doi bani. «Demnitatea recâştigată prin muncă» l-ar face să râdă cu lacrimi pe orice proxenet; criza «reprezentativităţii politice» l-ar face să se crăcăneze de râs pe cel din urmă dintre homleşi; «căutarea bună­stării» l-ar face să-şi ude nădragii pe cel dintâi dintre schizofreni... Întrucât filozofia este un proces de demolare prin deziluzionare intensivă (lucru pe care l-ar susţine şi amicul nostru Cioran), e foarte uşor să o practici cu cei care nu cred în nimic. Ea le este menită în mod firesc celor care au cunoscut întunericul, marginea, singularitatea şi care au întors spatele luminii, normei, locului comun. Din acest motiv, în filozofie, publicul cel mai dificil îl constituie acei semi-inte­lectuali de rahat care frecventează filozofia mondenizată, acei zevzeci ultradiplomaţi pentru care exerciţiul filozofic este o modalitate de integrare simbolică şi cel mai bun mijloc de a accede la recunoaşterea socială. Or, filozofia n-o faci ca să fii recunoscut, ci ca să devii necunoscut, ca să sporeşti în jurul tău şi în tine însuţi bogăţia de quiproquo-uri şi de neînţelegeri, extinzând zona misterelor şi a ambiguită­ţilor. Cum spune un proverb ţigănesc: «E loc pentru toată lumea la umbră.» În ce mă priveşte, filozofând în zona marginală, încerc să extind tot mai mult domeniul umbrei.“

Alain Guyard
(fragment dintr-un interviu apărut în revista „Dilemateca”)

Lecţia nr. 14

PLATON, PROFESOR SUPLINITOR PENTRU SERIAL KILLERS
Curs theoretic

Hai, că deja te văd, cititorul meu perspicace, cum te holbezi la titlul lecţiei, enervat la culme:
„Platon! Platon? Păi, ce pana mea caută Platon printre filozofii clasici?
Ne obişnuiserăm să renunţăm la togă şi şlapi. Am acceptat de bunăvoie să purtăm vestă cu mâneci, dantelă şi turbane, pălării cu pene şi peruci pudrate, iar acum trebuie să răscolim din nou după costumele de teatru pentru Andromaca! Guyard chiar ne ia de fraieri?
– Îmi pare rău, ţi-aş răspunde, dar în ultima lecţie am abordat chestiunea politicii şi...
– Gura! m-ai întrerupe tu, pe bună dreptate, păi şi trebuie neapărat să faci marşarier şi să revii la Platon ca să tratezi subiectul?
– Da, bunul meu cititor, pentru că el a fost primul care a abordat problematica asta, ba chiar i-a dedicat un ditamai volumul, «Politeia», care se traduce la noi prin «Republica». În plus, nu fac aici o istorie a filozofiei, ci îmi structurez lecţiile după cum mă taie capul.
– Dar e suficient ca să fie un băiat rău? Lui Platon i se aduc critici vehemente, se spune că a fost un aristocrat care a ridicat în slăvi meritele ierarhiei şi uneori pe cele ale teocraţiei. Primul teoretician a ceea ce e dincolo de noi... Se spune că opera lui a fost matricea intelectuală care a dat naştere monştrilor diformi ai monoteismului şi ai dictaturii. Păi, doar atât ar putea să îl vâre în gaşca băieţilor răi?
– În mă-sa, aş riposta eu, ia uite aici o lectură nietzscheană a lui Platon, dezvoltată de Popper acum treizeci de ani, foarte la modă în ziua de azi. Dar mai e altceva de văzut în opera lui Platon, despre care îţi voi vorbi imediat. Şi că progenitura asta de aur a nobilimii ateniene a fost suficient de băiat rău ca să îl pomenesc în paginile astea, păi o să-ţi demonstrez chiar acum...“ (fragment)
Alain Guyard**


* Editura Baroque Books & Arts, 2014
**Alain Guyard (n. 1966) fost profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof. 
Din 1990 pînă-n 2005 a predat filozofia, moment în care a părăsit învățămîntul de stat, despre care a afirmat că a „devenit o mașinărie de făcut bani”.
Începînd cu anul 2000, a decis să țină prelecțiuni despre filozofie în locuri total neconvenționale, bucurîndu-se de audiențe record, pe care nimeni nu bănuia că le-ar putea avea un conferențiar care abordează teme filozofice. În 2003, a înființat ateliere de filozofie într-o serie de închisori, pentru a promova o «artă brută» în rîndul celor pe care el îi numește «esteți bruți». Își va extinde apoi aria prelegerilor în mediul așezămintelor psihiatrice și spitalicești, în unitățile de îngrijire paliativă ori în centrele de cazare pentru tineretul aflat sub protecție judiciară. Completează aceste intervenții cu comentarii pe marginea unor subiecte mai populare, în săli de festivități sau în mediateci din mediul rural. Din  2014 a colindat prin târguri de carte și festivaluri, bistrouri, baruri, restaurante, cafenele etc., transformînd predarea filozofiei într-un spectacol de-o foarte bună calitate și extrem de popular. Prestațiile sale de „băiat rău”, cu gură bogată și minte slobodă, l-au impus rapid în ochii opiniei publice drept un sofisticat salvator de idei şi demolator de concepte.
Volumul reprezintă o exhibare aprigă, scris într-un ritm furibund, a unei galerii antologice, însă alcătuit acribios, plecînd de la un Socrate văzut drept un filozof de cafenea, dintr-un Machiavelli tratat aidoma unui criminal în serie și un Diogene închipuit un distrugător de efigii, trecînd printr-un Karl Marx, prezentat ca un mărunt preparator de capital măreţ și ajungînd la un Foucault, devenit un skinhead de extremă ultrastângă.
Bref, marile figuri ale filozofiei strînse într-un volum-pledoarie asupra faptului că filozofii sînt mai degrabă niște zurbagii decât păguboşi, pentru că, aşa cum spunea celebrul Freddy Nietzsche (cum îl numește Guyard), a filozofa înseamnă a-i face în ciudă prostiei.


Paraponuʼ zilii







„Nu ştiu de ce maliţiozitatea populară a dat exclusiv în spinarea ţiganului dorul de a ajunge împărat. Acest dor stăpâneşte masa omenească toată. Cei liberi de această pornire sunt exemplare cu totul rare, ciudate şi, cum cred, deosebit de preţioase ale speciei noastre.”
Paul Zarifopol
(„Geniul organizator”)