Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XI)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Braking News (4)

După ieşirea sa din spital (în noiembrie 2010), tot anul 2011 şi o bună parte din 2012 (cam pînă după locale), învăţătoarea din Caracal, Cristiana Anghel, s-a mutat cu arme şi bagaje în studiorile televiziunilor de ştiri, mai ales în cele partizane opoziţiei de atunci. În special în dezbaterile găzduite de emisiunile Antenei 3, apariţiile dumisale alături de cei pomeniţi deja în rîndurile mele de săptămîna trecută şi a multor altora, deveniseră atît de obişnuite încît atunci cînd deschideam televizorul şi nu-i sesizam făptura emaciată de încercarea prin care trecuse (70 de zile de greva foamei chiar nu-s de ici de colea, doamna pierzînd într-un timp relativ scurt 14 kilograme!) sau nu-I auzeam vocea, mă întrebam ce să i se fi întîmplat… Peste noapte, Cristiana Anghel devenise un mit fiind privită şi tratată ca atare, cu toată condescendenţa şi simpatia de care invitaţii şi amfitrionii lor din platourile sus-pomenitelor televiziuni erau în stare. Doamna opina despre absolut orice: de la seceta nemiloasă cu care se confrunta agricultura băştinaşă la criza economică globală, de la jaful din sistemului sanitar la haosul din învăţămînt, de la zgomotul firului de iarbă care creşte pînă la efectele devastatoare ale crivăţului asupra ciclului menstrual la raţe, înfierînd cu un soi de mînie proletară corupţia din politica românească şi hoţiile din economie, punînd la zid cu o vehemenţă fără precedent oameni şi instituţii, fapte şi atitudini. 

(foto: oltenasul.ro)

Nimeni nu îndrăznea s-o contrazică, nu i se cereau dovezi în sprijinul unora dintre nefondatele acuzaţii pe care le aducea instituţiilor statului şi/sau slujbaşilor acestora, CNA-ul ne mai cutezînd să amendeze nici o televiziune pe unde Cristiana Anghel trăgea, ca o vajnică amazoană, cu toate gurile de foc din dotare, împotriva a te miri cui sau ce. Doamna se bucura de o imensă popularitate în rîndul telespectatorilor, emisiunilor în care apărea augusta dumisale făptură le creştea rating-ul într- o zi cît altora în 10, reclamele se aglutinau, banii curgeau gîrlă, conturile măre, se umpleau, se născuse-o stea. Vivat!!! Era însăşi „vocea” naţiunii, vîrful de lance al binelui în lupta sa strămoşească împotriva răului, ce mai tura-vura, doamna blondă din Caracal dăduse lovitura. Recunosc, am pierdut ceva vreme (nu prea multă!) urmărind ascensiunea fulminantă a mult stimatei şi iubitei noastre caracalene pe drumul său presărat cu lauri spre înalta soţietate, Am ascultat-o cu mare atenţie şi am ajuns la o concluzie firească însă care nu m-a surprins deloc, atîta vreme cît personaje aidoma dumisale sînt, în viaţa noastră publică, cu ghiotura: doamna doar vorbea, fără să spună nimic! (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în  http://www.altphel.ro/2013/05/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-xi/ şi în ediţia tipărită, nr. 397, anul VIII, p.8) 

Jurnal (cvasi)livresc de (mini)vacanţă (3)

De la Bobby McFerrin la Florin Salam

Bobby McFerrin
(foto: darthmouth.edu)

Citesc deunăzi în adevărul.ro din 4 martie curent un interviu cu Cezar Ouatu, contratenorul ploieştean care a reprezentat România la „Eurovision” 2013, mă crucesc şi nu mai înţeleg o iotă: „Ascult de la Bobby McFerrin, marele vocalist, recunoscut pentru piesa „Don’t Worry Be Happy“, la Luther Vandross, un mare cântăreţ de R&B, Mariah Carey, Florin Salam, Liviu Guţă, pentru că au nişte calităţi vocale extraordinare. Dacă stilul place sau nu, nu este vina lor. Atâta timp cât noi îi ascultăm, ei cântă, când noi nu-i mai ascultăm, ei nu mai cântă, ecuaţia e foarte simplă. Pe playlistul meu e multă muzică jazz, R&B, Aretha Franklin, Ella Fitzgerald, mă inspir din muzica americană.” Păi cum e posibil ca un interpret de operă de valoarea lui Cezar, după ce ascultă Ella Fitzgerald, Bobby McFerrin  şi Aretha Franklin (ordinea enumerării acestor giganţi ai muzicii mondiale este exclusiv valorică) să-şi agreseze timpanele şi sensibilitatea-i muzicală cu guiţăturile suine ale unor neica nimeni precum Florin Salam şi Liviu Ghiţă, ba mai mult, să afirme răspicat că „au calităţi vocale extraordinare” ??? Haida-de! Păi asta e ca şi cum te-ai antrena pe Everest zburdînd dus-întors pîn’ la 8848 de metri pentru a veni acasă să „cucereşti” Moldoveanu şi să spui apoi cît de dificil a fost să atingi 2554 de metri, cît măsoară cel mai înalt pisc din România! Poate doar aşa să-mi explic şi o altă mărturisire a lui Cezar cum că marele compozitor Vanghelis (Evangelos Odysseas Papathanassiou, unanim considerat drept unul dintre cei mai importanţi compozitori și interpreţi de muzică electronică, de film și New Age din lume, un novator de geniu în domeniul muzicilor electro-acustice) îi va compune muzica pentru un videoclip (aferim!) dar că va avea şi o colaborare (tot pe aceeaşi temă) cu… Smiley! Andrei Pleşu scria undeva: „Românii au obiceiul să-şi jelească soarta crudă cînd nu capătă recunoaşterea universală, iar cînd unul din ei o capătă, se enervează.” Oare Cezar să fi început deja să se enerveze? Întortochiate mai sînt căile…muzcii! Şi nu numai! 

Herta Müller.

„Fiecare om este dificil. 

Un om care nu e dificil 

nu e nici interesant… 

Cred că cea mai mare greşeală 

este ca un scriitor 

să încerce să scrie 

o literatură care place şi vrea să se acomodeze, 

în mod literar, la mediul în care trăieşte.” 

(2005)

Gama pentatlonică (sic!) La Minor

Nu, sigur că nu m-am molipsit de la prietenul Mateucă să vînez greşelile colegilor mei jurnalişti de la alte publicaţii dar n-am putut pentru ca să trec cu vederea o asemenea bazaconie. Asta pentru că tot veni vorba despre muzică. Zice dl Alex Revenco (de altfel, un onorabil cronicar muzical) într-un articol mai vechi din „Jurnalul Naţional” („Chitaristul Emil Kindlein şi trista gamă la minor” din 23 august 2012), citîndu-l cam de-a-nboulea pe chitaristul pomenit care, hélas!, şi-a retezat un deget într-un laminor: „ În timp ce lucram la al doilea microfon, într-un moment de neatenţie mi-am prins degetul în laminor. La Minor este şi un termen muzical, este cea mai tristă gamă muzicală. În blues se foloseşte gama pentatlonică (sic!) La Minor (…)”. 

Emil Kindlein (stînga) şi Daniel-Silvian Petre
(foto: © Claudia Tănăsescu)

O fi ea ce-a mai tristă gamă muzicală, nu zic nu, dar să nu-şi fi dat seama dl Revenco (pe Emil Kindlein îl absolv de greşeală dar ar fi jalnic să-i aparţină iar cei de la corectura jurnalului cu pricina nu se pun, că ei habar n-au ce-i cu gamele astea) că una-i gama pentatonică (alcătuită din cinci trepte, fără semitonuri, care stă la baza multor muzici, mai ales populare, inclusiv a blues-ului american) şi cu totul altceva pentatlon (cu „lî”), care vasăzică, o probă combinată de atletism, alcătuită din cinci exerciții diferite, cu alte cuvinte, o probă sportivă! De altfel, e cam aceeaşi diferenţă dintre „laminor” şi „la minor”, în fond, nu? Of, cîte încurcături mai poate pricinui un inofensiv „lî”  în afurisita asta de limbă română!

De la Băsescu zicere

Din profunzimile greu sondabile ale gîndirii lui Traian Băsescu, cică preşedinte al României: „Nu e treaba statului să aibă grijă de cetăţenii lui.”  Nu mai ţin minte dacă a hăhăit sau nu după ce a slobozit o astfel de tîmpenie şi nici la ce fel de „stat” s-a referit… O fi fost vorba despre Statu Palmă Barbă Cot sau despre stat(ul) lui degeaba de peste 8 ani la Cotoceni? Dumnezeu să mai înţeleagă ceva! 

Apropo de România

În anii ’90, România era convalescentă. Şi aşa cum era ea, în imposibilitate de a reacţiona şi a se apăra, a început să fie jefuită. Operaţiunea e în plină desfăşurare.

Nichita Stănescu şi Ion Stratan

Stratanisme

O „cafea cu sare” de la 

regretatul meu 

prieten, 

poetul Ion Stratan: 

„Am auzit că 

pînă şi tovarăşul 

Emil Bobu a fost propus 

spre rîşnire.”

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în www.altphel.ro şi în ediţia tipărită, nr. 396, 10-16 mai 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (X)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking news (3)

După cum aminteam la finalul articolului trecut, încă din perioada celor 70 de zile de abstinenţă alimentară televizată, imaginea învăţătoarei din Caracal a fost puternic mediatizată de televiziunile de ştiri şi îndeosebi de Antena 3, chipul ei fiind transformat rapid într-o icoană sui-generis - pe care toţi membrii şi susţinătorii „Partidului Jos Băsescu” (PJB=USL) o purtau ca pe un sine qua non prapur cu absolut orice prilej de dat în stambă mai mult sau mai puţin public împotriva guvernării catastrofală pedelisto-udemeristă -  mai ales după ce aceasta avea să părăsească patul de grevistă a foamei de la „Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice  ‘Prof. dr. N. Paulescu’ ” din capitală, în noiembrie 2010. De altfel, în ograda celei de-a treia antene voiculesciene, soclul statuii Cristianei Anghel va fi aşezat la loc de cinste (în ciuda cv-ului dumisale, extrem de suplu la conţinut, da’ scopu’ scuză mijloacele, nu?), în pole position chiar, avînd în spate pe cele deja existente.

Foto: ziare.ro

Mă refer, desigur, la cele ale viitorilor parlamentari USL, nume „grele” precum cel al jurnalistului convertit brusc la liberalism (nu, nu numai ciorile-s vopsite!) şi devenit peste noapte membru PNL (în ianuarie 2012) Sorin Roşca Stănescu (vechi informator al securităţii cu nume conspirative „Deleanu” şi „H 15”,), acela al guralivului Mitică Pelican, fost crainic sportiv (vezi emisiunea „Fotbal minut cu minut” de pe programul 1 al postului naţional de radio de pe vremuri), ex-directoraş  al „Agenției  pentru Ocuparea Forței de Muncă” (AOFM) - București ajuns şi el prin tehnici specifice şi bune maniere deprinse în „universităţi” precum cea de la Băneasa (dom’ prifesor Felix ştiiiiieeee!), secretar general al partidului de buzunar al familiei Voiculescu şi lozincard şef al USL, al doctului doctor în istorie, onorabilul (pînă la un punct că dup-aia pupincurismul dumisale televiziv a devenit atît de evident, vizînd îndeosebi muşchii bucepşi ai dosului dlui Crin Antonescu, şeful dumisale de partid, că n-aveai cum să nu te gîndeşti că face sluj pentru un os bun de ros, pe care-l va şi primi, de altfel, prin înjilţuirea sa în căldicelul fotel de ministru al culturii, în decembrie 2012) profesor universitar Daniel Barbu, apoi acela al venerabilului (în februarie a.c. a împlinit 86 de primăveri, să trăiţi, dom’ profesor!) academician Dinu C. Giurescu care, în ciuda cîrcotaşilor care îşi cam rîd de el în barbă (ruşine să vă fie, derbedeilor!) că bunicu’ Dinu a cam dat în mintea copiilor cu multe dintre ideile sale pudrate de colbul anilor aşezaţi peste ele, pe care le mai şi face de baftă-n public, e tot verde (fără diagonală, hehehe!) şi ţine steagu’ oblic în sus, fîlfîind arar, ura! Şi, în sfîrşit, da’ nu în ultimu’ rînd, febleţea mea, vehementa doamnă „3 în 1” (om de afaceri, om politic, blodă) Maria Grapini, o vajnică timişoreancă, membră şi ea a partidului sus-pomenite famelii, care ţine cald scaunul de la turism al fatalei Lenuţa Udrea. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text publicat şi la adresa  http://www.altphel.ro/, precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 396,  an VIII, 10 – 16 mai 2013, p. 8

Text pu     

Am lăsat un fluture să-mi intre pe fereastră... (II)

Încet-încet, m-am cufundat în universul plăsmuit din amintiri şi întîmplǎri, populat fie cu personaje himerice, precum Eva din eterica povestire „Eva și încǎ ceva...” sau Daria din textul omonim, fie cu unele reale mustind de viaţǎ precum „Nea Gavrilǎ de la parter” care „meştereşte la Dacia lui, din cînd în cînd ştergîndu-şi sudoarea ce i se prelinge pe ceafă cu o batistǎ murdară de vaselină” („Vara din hîrtie”) sau „tantile” (Margareta, Victoriţa și Leana), prietenele bunicii invitate la cafeaua de dimineaţǎ făcutǎ la ibric, avînd alături „siropuri, dulceţuri, bomboane fondante şi paharele pentru apa rece ca gheaţa de la cişmea”- devenitǎ un fastuos ceremonial în ochii de copil ai scriitoarei - excepţional prinse în tuşe cînd păstoase, cînd suav-diafane, cu un umor sănătos şi o nostalgie bine dozată, în proza de rezistenţă a volumului, „Șifonierul bunicii”: „Cînd se adunau tantile întîi se sărutau pe obraji apoi se aşezau sub umbrarul din grădină, iar bunica le repartiza binevoitoare o ceaşcă de cafea şi cîte un pahar cu sirop, după care eu şi Vero (soara mea mai mare) eram expediate la joacă – să nu mai stăm “în gura lor” – iar ele îşi începeau şueta.” Este un text rememorativ, scris cu mînă sigură, dens şi suculent, frust, aşezat, beneficiind de-o tăieturǎ „filmicǎ”, trădînd apetenţa nedisimulată a autoarei către un anumit tip de scriiturǎ dramatică. Drept pentru care nutresc convingerea că povestirea n-ar avea nimic de suferit, ba dimpotrivǎ, dacă la o viitoare (necesară) rescriere ar fi inserată şi o conversaţie păstoasǎ între pitoreştile eroine amintite.

Sînt şi cîteva texte („Azi, 17...”, „Generaţia cu cheia la gît” ori „Scrisoarea dintre filele cărţii”) care par a fi fost la origine pagini de jurnal, scrise la prima mînǎ, fără zorzoane stilistice sau alte farafastîcuri care să tulbure inutil fiorul mărturisirilor. Mihaela Gaftoi nu pare, deocamdatǎ, preocupatǎ în scriitura sa de „căutarea tonului” propriu, de abordarea unor structuri narative uzitate sau de folosirea unor experimente atît de la modă în proza contemporană. Ei îi place să (se) povesteascǎ pur şi simplu şi o face cu dezinvoltură iar atunci cînd simte că filonul poetic al naraţiunilor sale se subţiază nepermis, procedează la inserarea între micile proze a unor poeme (plecate, oare, tot din fugare notaţii jurnaliere?) de mai mică sau mai amplă respirare (precum acest „Haiku”: „De ce rămân mereu/zidită/în pielea acestui om?”, care mi-a plǎcut), acestea fiind ajutate de ilustraţiile amintite şi care laolaltă joacă şi rolul unui liant imperceptibil care conferă rotunjime volumului. Aceastǎ arhitectură interioarǎ a cărţii Mihaelei Gaftoi m-a trimis cu gîndul la fascinantul „Poeme * Imagini * Proze”* al Margaretei Sterian, un alt „loc al libertăţii de visare” (Dan Hăulică), un volum-album care se închide (spre deosebire de „Noptiera cu fluturi”) nu cu o proză ci cu un splendid poem, a cărui primǎ strofǎ o reproduc în cele ce urmeazǎ şi al cărui titlu, „Un fluture a intrat pe fereastrǎ”, mi-am permis să-l parafrazez întru botezul rîndurilor mele: „Pe-un fluture ce-ţi intrǎ-n casă/ Lasă-l să plece iară, / Ca să nu-şi uite libertatea şi să moară / De ce să ştii de unde vine şi încotro va vrea să zboare, / Cînd aripile lui străluminează umbra / Şi aerul pe care îl străbate scînteie-n desfătare?”

Nu ştiu în ce măsură Mihaela Gaftoi deja este sau va fi să fie scriitor şi nu cred că acest lucru este foarte important. Nici pentru ea şi nici pentru mine, cititorul dumisale. Însă m-am bucurat foarte atunci cînd, lecturîndu-i textele, am simţit-o îndrăgostită (aş vrea să cred că dezinteresat!) pînă peste cap de literatură, tratînd-o (cu mijloacele pe care acum le are la îndemînă), „ca pe o formă a fericirii” (Borges). Şi că iubește, într-o şi mai mare măsură, cuvîntul şi că-i pricepe rosturile fundamentale. Aşadar, chiar am convingerea că Mihaela Gaftoi este fericiǎ cînd scrie. Cu dezinvoltură şi sensibilitate, cu exuberanţă, tandreţe şi inocenţă, cînd se întreabă, întrebîndu-mă, cînd se miră, mirîndu-mă, cînd suferă, se revoltă sau se bucură, făcîndu-mă părtaş la toate aceste trăiri ale dumisale. Indiferent că uneori o face cu stîngăcie, alteori folosind cu mai mult sau mai puţin aplomb şi îndemînare arsenalul stilistic şi/sau imagistic al maeştrilor pe care îi admirǎ (şi cultivǎ), ea îmi comunică nemijlocit faptul că recepţionează bine mesajele artistice transmise de marea literatură prin străluciţii ei reprezentanţi. Ceea ce, trebuie să recunoc, nu-i deloc puţin.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Ed. Eminescu, Bucureşti,1977

Text publicat şi la adresa  http://www.altphel.ro/, precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 395, an VIII, 26 aprilie – 9 mai 2013, p. 8

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (IX)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking news (2)

Așadar, timp de 70 de zile – cît timp a stat în greva foamei – Cristiana Anghel a constituit subiectul de top a mai toatǎ mass-media româneascǎ şi nu numai! Cu foarte rare excepţii, n-a existat zi lǎsatǎ de Dumnezeu fǎrǎ sǎ se scrie/vorbeascǎ despre ea. Cazul a fost întors pe toarte feţele într-un mod fǎrǎ precedent, absolut tot ceea ce ţinea de persoana augustei învǎţǎtoare și care ar fi interesat pe mǎria-sa poporul, fiind puricat la milimetru pǎtrat. Evident cǎ n-au lipsit, pour la bonne bouche, nici declaraţiile uşor hilare (de genul: „Acum chiar credeţi că o să mă apuc să plîng la televizor? E clar că nu mă simt bine. E clar că am probleme dar nu într-atît de rău încât să nu pot să vorbesc şi să nu pot să duc protestul mai departe. Cele mai grele zile au fost ziua a noua şi 20. În ziua a noua am deschis frigiderul de 30 de ori şi am zis: renunţ la protest, mănînc. Şi apoi m-am gândit că nu are sens, că pot să mănânc după aceea cît vreau. ”) date direct de pe patul de grevǎ din spital şi preluate de toate televiziunile şi agenţiile de ştiri (inclusiv de cele străine, CNN fiind, via Antena 3, în pole position), care au făcut ca impactul emoţional (mai ales la cei mai slabi de înger) sǎ fie devastator.

Foto: adevarulcaracalean.ro

Mii de cadre didactice (și nu numai!) din mai toate colţurile ţǎrii şi-au exprimat totala adeziune pentru cauza colegei lor, organizînd tot felul de manifestaţii în sprijinul acesteia, numele ei fiind scandat de profesori în timpul protestelor din faţa Ministerului Educaţiei. Deși trecuserǎ douǎ luni de cînd începuse toată această halima, preşedintele ţării fornăia pe nas în favor de lume că habar n-are despre „cazul învăţătoarei” (ei, aş, s-o spună el lu’ mutu!), primul ministru îi tot dădea din puţinii săi neuroni valizi cu Doamne ajută, adresîndu-i exhortaţii mobilizatoare iar ministrul Educaţiei o vizita la spital, încercînd (fără succes) s-o determine să renunţe la protest. Turbulenţa atinsese apogeul, partea corului jurnaliştilor fidelă opoziţiei se dădea de ceasul morţii şi, prin toate gurile de foc ale întregului arsenal din dotare, vitupera vizavi de totala lipsă de reacţie a guvernanţilor faţă de această „gravă” situaţie, în timp ce partea cealaltă, a celor aflaţi în barca puterii, declanşase deja mitingul aviatic al lansării de scenarii, care de care mai fanteziste, vizavi de implicarea „politicului” în toată această tevatură.  

Bref, după 70 de zile în care doar perfuziile au ţinut-o în viaţă, învăţătoarea Cristiana Anghel a renunţat la greva foamei (slăbise 14 kilograme), fiind convinsă de o înaltă faţă bisericească să reînceapă să mănînce. Soclul statuii acestei Jeanne d’Arc autohtone fusese făcut. Mai trebuia găsit locul amplasării lui. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text publicat şi la adresa  http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-ix/, 

precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 395, an VIII, 26 aprilie – 9 mai 2013, p. 8

Am lăsat un fluture să-mi intre pe fereastră... (I)

Cu ceva timp în urmă, prietenul Mihai Vasile mi-a dǎruit cu generozitate cîteva volume apărute recent la editura pe care de ani buni o păstoreşte. Printre acestea şi unul care dintru început mi-a suscitat interesul. Pe de o parte din pricina formatului sǎu ușor atipic (16 cm pe înǎlţime cu 14,5 cm pe lǎţime) - amintindu-mi de cel al binecunoscutei colecţii „Poesis” a editurii „Univers” din anii ’70 – ’80 dar mai cu seamǎ de acela a douǎ cǎrţi tare dragi inimii mele: „Mic tratat de înţelepciune și virtute”* al filozofului Ernest Bernea şi îndeosebi „Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado”** (însoţit acesta de splendidele ilustraţii ale Ligiei Macovei) – iar pe de alta a metaforei-titlu („Noptiera cu fluturi”***) şi a extrem de rafinatei grafici a coperţilor, aparţinînd prietenului meu. Însǎ ceea ce cu adevărat m-a surprins a fost însuşi numele tinerei autoare – Mihaela Gaftoi – pe care o cunoşteam îndeobște ca pe o foarte talentată actriţǎ a Teatrului „Equinox” din Ploieşti și pe care, în decursul ultimilor şapte ani de cînd debutase pe scena acestei prestigioase instituţii (în toamna anului 2005), o urmărisem şi-i remarcasem prestaţiile în spectacolele în care evoluase: „Via Lucis” şi „Torna umbra” (din cadrul proiectului „Teatrul mitologiei româneşti”), „Raiul viran” de Lelia Munteanu, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale, „Muzeul întîmplărilor de ceară” de Lucian Vasilescu, „Măreţia frigului” şi „Antrenorul de îngeri” de Nichita Stǎnescu. Aşadar, de ce am fost surprins? Motivul este cît se poate de simplu: nu ştiam că Mihaela Gaftoi cochetează (şi) cu literatura... Spun asta pentru că în ultimii ani am urmărit cu destulă atenţie creaţiile tinerilor care au gravitat în spaţiul cultural al Teatrului „Equinox”, pe mulţi dintre ei publicîndu-i şi promovîndu-i în periodicele editate de instituţie („Orpheus”, „Atelier 21” sau „Nod 11” ). Însă Mihaela Gaftoi nu s-a numǎrat niciodată printre ei...

Fotografie de Mihai Vasile

Aminteam într-un articol mai vechi despre faptul (îngrijorǎtor) că în ziua de azi se scrie mult mai mult decît se citeşte, abordîndu-se cu o frenezie şi o febrilitate abnorme, orice gen literar. Că toată lumea s-a apucat cu rîvnă de scris: agricultorii, pompierii, poliţiştii, smeritele feţe bisericeşti dedate la cele lumeşti, politicienii şi mai cu seamǎ pensionarii, care au atît de mult timp la dispoziţie! Că peste edituri de toată mîna s-a năpustit o pletoră care, pe bani grei, îşi tipăreşte aberaţiile, nădăjduind că, graţie elucubraţiilor slobozite din anemicii neuroni din dotare, va pătrunde direct în istoria literaturii române, dacă nu pe intrarea principalǎ, mǎcar prin dos, pe scara de incendiu. Acestor gloate compacte şi agresive de grafomani agramaţi şi aculturali cu greu le mai pot ţine piept scriitorii cu har care, spre norocul nostru, încă mai există însă numărul lor este într-o continuă şi constantă scădere...

Este foarte adevărat că talentul nu are vîrstă. Harul şi Cuvîntul sînt de la Dumnezeu… Din păcate, tot mai puţini înţeleg în ziua de azi că Bunul Dumnezeu împarte cu mare parcimonie copiilor Săi, daruri atît de scumpe… Spunea cîndva Borges: „Limbajul este o creaţie estetică. (…). Cred că pentru noi toţi, faptul estetic este ceva atît de evident, atît de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, cîmpia sau marea… Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat. De ce să o definim în alte cuvinte, dacă acele cuvinte vor fi mai slabe decît sentimentul nostru faţă de poezie?”

Înarmat cu aceste gînduri am purces la lecturarea micului volum de 80 de pagini al Mihaelei Gaftoi, cuprinzînd poeme şi proze, acompaniate discret de mai multe dese(m)ne aparţinînd lui Mihai Vasile, extrem de sugestive şi în perfectǎ congruenţǎ cu trupul textelor, potenţîndu-se reciproc.

Încet-încet, m-am cufundat în universul plăsmuit din amintiri şi întîmplări, populat fie cu personaje himerice, precum Eva din eterica povestire „Eva şi încă ceva...” sau Daria din textul omonim, fie cu unele reale mustind de viaţǎ precum „Nea Gavrilă de la parter” care „meştereşte la Dacia lui, din cînd în cînd ştergîndu-şi sudoarea ce i se prelinge pe ceafă cu o batistă murdară de vaselină” („Vara din hîrtie”). (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Editura „Dacia”, Cluj, 2001

** Editura Pentru Literaturǎ Universală, București, 1967

***Ed. Libertas, Ploieşti, 2012

(Text publicat şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/04/am-lasat-un-fluture-sa-mi-intre-pe-fereastra-i/ precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 19 – 25 aprilie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VIII)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking News (1).

În finalul primului episod al serialului meu spuneam că în cuprinsul lui voi vorbi despre mahalaua de altădată și mai ales despre cea de azi. Iată că a sosit momentul să întrerup – forţat de împrejurări, e adevărat – epica relatării mele despre mahalalele de altădată (nu fără oarece regret) spre a zăbovi preţ de unul-două, maximum trei episoade la mahalaua noastră naţională cea de toate zilele şi, nu de puţine ori, nopţile. 

Bref, zilele trecute, în timpul documentării mele televizive zilnice, baleind dară aşa-zisele noastre canale de ştiri întru căutarea ultimelor cestiuni mahalagistice ale momentului, absolut trebuincioase pen’ articolele ce le comit şi la gazeta* asta care cu onor mă publică, atenţia mi-a fost atrasă de noul „scandal” pus pe tapet de mai toată suflarea jurnalistică băştinaşă, în centrul căruia se afla, nimeni alta decît binecunoscuta doamnă învăţătoare-senator ot Partidul Conservator, Cristiana Irina Anghel. 

Cristiana Anghel

(sursa foto: enational.ro)

Pentru aceia care au uitat sau chiar nu ştiu cine este distinsa doamnă, pot spune că dumneai este cea care, în urmă cu aproape trei ani (pe 26 august 2010) a intrat în greva foamei, protestînd în acest mod simplu dar extrem de la îndemînă şi cu efect imediat, timp de 70 de zile, pe de o parte, faţă de amputările salariale din sistemul bugetar şi pe de alta, faţă de neaplicarea legii (aprobată de Parlament şi promulgată de Preşedinte), care stipula majorarea cu 50% a salariilor cadrelor didactice. Doamna mai solicita, în acelaşi context, guvernanţilor din acea vreme (ca şi acelora de acum, colegi de USL cu dumneaei, de altfel), alocarea a şase procente din produsul intern brut pentru Educaţie. După o lună, starea sănătăţii înrăutăţindu-i-se, ea a fost transferată de la „Spitalul Municipal” din Caracal (oraşul său de baştină) la „Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice  ‘Prof. dr. N. Paulescu’ ” din Capitală. Nu mai trebuie să amintesc ce impact mediatic a avut acest eveniment, ce dimensiuni urieşeşti a căpătat el prin tot tam-tam-ul aferent, în scurt timp doamna cu pricina devenid o prezenţă obişnuită pe mai toate televiziunile de ştiri şi în publicaţiile (mai de calitate sau mai de scandal), trusturile de presă (mai ales cele aflate pe atunci în „opoziţie”) bătîndu-se să smulgă măcar un cuvinţel mult stimatei învăţătoare aflată pe patul de grevă însă devenită brusc o celebră vedetă-martir cu „acte” în regulă, eclipsînd-o total pe cealaltă personalitate de vază a oraşului natal, domnu’ Dan (Diaconescu OTV, evident, cine altul?). Astfel, într-un timp record, numele învăţătoarei din Caracal a ajuns, precum un ruj carmin, pe buzele a milioane de români de ambe sexe. Şi, pînă la un punct, toate au fost bune şi frumoase. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Aflată la adresa http://www.altphel.ro și în ediţia tipǎritǎ, nr. 394, an VIII, 19-25 aprilie 2013, p. 8

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VII)

„Cine la amor nu crede,

N-ar mai călca iarbă verde.”

(vechi cîntic lăutăresc)

Bea, bea, nu te lăsa…

Aşa cum aminteam, printre cele 54 de meserii practicate de „capii de familie” din mahalaua „Sf. Gheorghe Vechi” identificate la recensămîntul din 1838 şi la ulterioarele, la loc de cinste se aflau şi acelea de podgoreni (proprietari şi cultivatori de vii, aşadar producători şi, în majoritatea cazurilor, vînzători de vin) şi rachieri (comersanţi de  tescovină, secărică, basamac, anghelică, izmă şi alte spirtoase). Cu toate că numărul lor era mult mai mic faţă de al celorlalţi meseriaşi (muncitorii, agricultorii şi negustorii deţinînd supremaţia) ei îşi făceau simţită binişor prezenţa în mai toate mahalalele oraşului, pe de o parte, prin activitatea susţinută a depozitelor prin care-şi desfăceau marfa, de regulă cu toptanul (angro cum se spune azi), însă îndeosebi cu ocazia unor mari sărbători mirene (dar şi religioase), la care participa, cu căţel şi purcel, mai toată suflarea urbei. 

Halele Centrale în construcţie (1930-1935)
locul unde mai tîrziu aveau să se deschidă şi prăvăliile podgorenilor şi rachierlor   

Cum bunăoară se întîmpla anual, la fiecare 29 iunie, cînd se organiza „Bîlciul cel Mare” (un tirg, altfel spus), undeva în geana crîngului Dîmbu (pe moşia Moruzoaiei), prilejuit de pomenirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” (patronii spirituali ai oraşului), cînd negustorii (localnici sau veniţi din cele patru zări) desfăceau marfă berechet şi felurită (chiar şi din import, cum ar fi măsline, curmale, smochine, roşcove, citrice greceşti, apoi halva, sarailii şi baclavale, halviţe, sugiuc şi rahat, aduse cu grijă mare tocmai de la Stambul ori tot felul de coloniale, adică delicatese precum cacao şi cafea, frunze de dafin, cuişoare, scorţişoară, ceaiuri, piper şi cîte şi mai cîte). 

Str. Mihail Kogălniceanu din centrul oraşului, 

o altă arteră comercială importantă a Ploieştiului

Se încingea zaiafet mare, mai cu seamă că mahalagiilor li se aşterneau mese pline cu mîncăruri, băuturi şi dulciuri din cele mai alese, încheiate cu dulceţuri şi şerbeturi, cahvele şi ciubucuri, ei fiind poftiţi să benchetuiască pe veresie, cheltuielile fiind suportate de boierii ăi mari sau de inşi cu dare de mînă, care-şi făceau astfel şi pomană cu calicii, sperînd într-o iluzorie mîntuire în viaţa de apoi. Sigur că lăutarii (îndeobşte ţigani din familii cu tradiţie în branşă, proveniţi, de regulă, din mahalaua „Sf. Pantelimon”, recte cartierul „Muzicanţi” de pîn’ mai azi) erau nelipsiţi, renumite tarafuri precum cel al lui Dima din mahalaua „Sf. Voievozi”, rupînd - cu sîrbele şi horele lor îndrăcite – pingelele botinelor dănţuitorilor ori făcîndu-i, pe cei cu naturelu’ mai simţitoriu, să verse lacrimi grele lîngă stacanele pline cu vinaţuri dintre cele mai bune, cu cîntice de of, dor şi iremă albastră, gîngurite la ureche de focoasa dizeuză Pitulicea: „Foaie verde sălcioară,/ La Ploeşti pe-o mărgioară,/ La casa cu trestioară,/ Zace-un voinicel de boală,/ Mi-l păzeşte-o fată mare/ Cu trei lumînări de ceară,/ Cu cioburi de tămîioară,/ Mi-l păzeşte să nu moară…”. Şlagăr pe care, între războaie, bunicul povestea că-l asculta frecvent la binecunoscuta cîrciumă de lux „Mon Jardin” din capitală, interpretat de maestrul Gică Petrescu iar la Ploesci, la nu mai puţin celebrul „Berbec”, în nemuritoarea zicere a Miei Braia în tandem cu sora sa, Ioana Radu, acompaniate la „orgă de piept” (acordeon, adică) de un alt maestru, Fărîmiţă Lambru. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa: http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-vii/vi/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 12-18 aprilie 2013, p. 13)

Ave Cezar, muritorii te-au ales!

(epilog)

Aşadar, spuneam că în urma televotului, pe primele trei locuri s-au clasat: Cezar (12 puncte), Robert Turcescu & Casa Presei (10 puncte) şi Luminiţa Anghel (8 puncte). După acordarea notelor de către membrii juriului, primele trei locuri au fost ocupate de grupul „Electric Fence”(12 puncte), Luminiţa Anghel (10 puncte) şi Cezar (8 puncte). Astfel, în urma adunării celor două punctaje, podiumul a fost ocupat, în ordine, de Cezar (20 de puncte), Electric Fence (19 puncte) şi Luminiţa Anghel (18 puncte).

Mai spuneam că în urma gestului descalificant al juratului Ştefan Naftanailă - care i-a acordat 0 (zero) puncte ! -, Luminiţa Anghel a pierdut prima poziţie în clasament! Asta în vreme ce patru membri ai juriului (inclusiv președintele, compozitorul George Natsis) i-au acordat lui „Unique” 12 puncte, ceilalţi doi 10 și, respectiv 7. Astfel, Luminiței i-au lipsit doar trei puncte pentru a câștiga votul juriului și finala (ea ar fi ieșit prima după media aritmetică fǎcutǎ cu punctele obținute din partea publicului), pe care le-ar fi meritat cu prisosinţă. 

Foto: realitatea.net

Reacţiile, în mod absolut firesc, au apărut chiar din seara finalei. „Este inadmisibil ca un om de radio care a fost la aproape toate concursurile Eurovision internaţionale, împreună cu echipa României, să considere că nu merit nici măcar un punct. Este un şoc pentru mine şi pentru toată echipa mea că acest domn a ales să nu-mi acorde nici măcar un punct şi mi-a dat nota 0", a spus Luminiţa Anghel. „Când am văzut că Luminiţa Anghel a luat zero puncte, pentru mine a fost chiar şocant. Nu m-am aşteptat la aşa ceva (…). A fost o surpriză pentru mine votul lui Ştefan Naftanailă, care este un profesionist al radioului public dar criteriile după care a votat îi aparţin în totalitate.” a mărturisitt regizorul şi organizatorul principal (din partea TVR) al finalei, Dan Manoliu. Pînă şi cîştigătorului, Cezar, piesa „Unique“ a Luminiţei i-a spus cîte ceva („Din punct de vedere muzical, este o piesă bună, dar prea elevată, complicată pentru publicul larg. Cu tot respectul pentru celelalte, este singura piesă care mi-a transmis ceva.”), numai pe dl Naftanailă – atins de-o cecitate şi o hipoacuzie patologice – l-a lăsat rece.

În replică, „profesionistul” Ştefan Naftanailă a slobozit, spre stupefacţia multora, o inepţie impardonabilă pentru un „specialist” recunoscut în branşă, despre prestaţia Luminiţei: „Am votat ţinând cont de calitatea piesei, a interpretării şi de capacitatea interpretului de a face faţă acestui concurs”, conchizînd sec: „M-am gândit bine la gestul meu. Nu doresc deocamdată să întreţin un conflict care să-mi strice şi mai mult imaginea de om de radio”. Păi nu prea ştiu cît de mult v-aţi gîndit la gestul ‘mneavoastră, stimate domn, dar io, unul, bag samă că v-aţi cam dat cu firma-n cap, atîta vreme cît caracteristicile prestaţiei solistei sînt exact cele înşiruite de dvs! Iar cît despre imaginea dvs de „om de radio”, vă asigur cu mîna pe inimă că e boţită rău de tot! Cu alte cuvinte, faptul că Luminiţa a cîntat foarte bine, că a mai evoluat în finala „Eurovision” în anul 2005 la Kiev (cînd alături de trupa „Sistem” a obţinut un onorant loc 3 cu piesa „Let Me Try”, performanţă egalată doar de Paula Seling & Ovi la Oslo, în 2010 cu piesa „Playing with fire”.) iar capacitatea ei de a face faţă unei asemenea competiţii este demult şî definitiv verificată.

Şi, atunci, ce să mai înţeleg din explicaţiile aiuristice ale lui musiu Ş.N.? De altfel, mulţi au fost sideraţi la aflarea notelor sale (inclusiv o parte dintre colegii din juriu), exprimîndu-şi serioase reserve faţă de onestitatea sa, întrebîndu-se dacă omul mai are vreun vizavi cu muzica în general şi dacă nu cumva discernămîntul său este greu pus la încercare întru aprecierea (obiectivă) valorii unei creaţii. Asta ca să nu spun că la mijloc ar fi fost şmenuri de o cu totul altă natură însă atît de obişnuite prin ograda noastră.

Mă apropii de finalul serialului meu cu un gust amar. Sincer, m-aş fi bucurat ca după devoalarea cacealmalei ăsteia, Cezar să facă un gest sublim şi să renunţe la locul întîi (ar fi fost marea bombă a competiţiei). Astfel ar fi tras şi un semnal de alarmă şi cred că ar fi căpătat, instantaneu şi fără efort, o simpatie şi popularitate – după care nu prea ştiu de ce aleargă aşa cu foc – uriaşe, care l-ar fi plasat definitiv în conştiinţa opiniei publice româneşti şi nu numai iar numărul fanilor săi ar fi crescut exponenţial.  

Sînt convins că la Malmö, aşa cum el însuşi a mărturisit revistei „TVMania”* („Mă gîndesc să aduc României un aport muzical de calitate”; frumos gînd însă mare atenţie la neglijenţele de limbaj – „aduc …un aport” – care nu fac bine deloc imaginii sale) Cezar va avea o evoluţie pe măsura talentului său, care să-i asigure dacă nu primul loc, măcar unul meritoriu. Bref, în aşteptarea marii performanţe a lui Cezar Ouatu (fără „The Voice”), îi doresc mult succes în continuare şi sper cǎ, indiferent de ce loc va ocupa,  faptul în sine să nu reprezinte nici pe departe cea mai mare ispravǎ a carierei sale muzicale!

 © Bogdan-Lucian Stoicescu

* nr. 754, 18 martie 2013, p. 7

(Text publicat şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/04/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-epilog/

și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 12 – 18 aprilie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VI)

Meserie te halesc.

Așa cum aminteam mai devreme, catagrafia (recensǎmîntul) de la 1838 înregistrase în Mahalaua „Sf. Gheorghe Vechi”, într-un nomenclator sui-generis însǎ cît de cît sistematic, nu mai puţin de 54 de meserii (!) practicate de 190 de „capi de familie” (bǎrbaţi, adicǎ) alǎturi de ucenicii, calfele și rîndașii lor, multe dintre acestea însǎ – firesc, aș spune – dispǎrînd în mod natural pe mǎsura trecerii timpului, fiind înlocuite cu altele noi odatǎ cu avîntul vieţii economice în general și îndeosebi cu acela al industriilor de tot felul, dintre care cea petrolierǎ ocupînd locul fruntaș (cǎ doar nu degeaba Ploieștiul a fost gratulat de timpuriu cu sintagma „oraș al aurului negru”). 

Strada Lipscani, una din principalele artere comerciale din Ploeștiul de odinioarǎ

Așadar, într-o ordine a importanţei și numǎrului lor erau muncitorii de tot felul, agricultorii (așa cum am mai pomenit, cele peste 200 de pogoane din proprietatea „mahalagiilor” fiind cultivate mai ales cu cereale), apoi crescǎtorii de animale (oi, capre, cai, boi, vaci, porci) și stuparii. Urma numeroasa tagmǎ a meseriașilor reprezentatǎ de croitori, cizmari, cǎldǎrari, cojocari, dulgheri, sticlari, lumînǎrari, șelari (confecționeri de șei sau alte accesorii pentru harnașamente), tǎbǎcari, boiangii (vopsitori de textile), abagii (fabricanţi și vînzǎtori de aba, ţesǎturǎ groasǎ de lînǎ din care se confecţiona haine), zugravi, bumbǎcari (lucrători care se ocupă cu prelucratul bumbacului), sculptori în lemn, tîmplari, mǎtǎsari, argintari, herari (sau covaci, cu alte cuvinte fierari), cavafi (confecţioneri de încălțăminte de calitate inferioară), calpaccii (confecţioneri de cǎciuli), dogari și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, la fel de numeroasa breaslǎ a prestatorilor de servicii și a negustorilor: bogasierii (comersanţi de articole de manufactură, în special de pînzeturi fine pentru căptușeli de haine), vînzǎtorii de brașovenii (mǎrfuri din Brașov, prǎvǎliile lor fiind înlocuite în zilele noastre de celebrele „buticuri” în care se vînd mǎrfuri de … Beijing!), spiţerii (farmaciștii), chervanagii (sau cǎruţași, proprietari de cǎruţe grele trase de minimum 4 cai cu care transportau mǎrfuri și persoane) și muscalii (birjari, vizitii sau droşcari), pescari, cherestegii, arendași, vǎcari, sureccii (negustori de vite cornute), grǎdinari, bǎrbieri, bǎcani (vînzǎtori cu amănuntul de produse alimentare), bucǎtari, bragagii, brutari, simigii (vînzǎtori de covrigi), cafegii, tutunari, ceauși și vǎtǎșei (funcţionari publici inferiori), preoţi, logofeţi dar și dorobanţi (jandarmi). Sigur cǎ nu erau singurele ocupaţiuni în urbea Ploescilor dar cam atîtea fuseserǎ identificate atunci în mahalaua mea. 

În faţa Primăriei se desfăşura „Piaţa Libertăţei”, în  plin centru al Ploieştiului, gemînd de comersanţi…

Nu întîmplǎtor am lǎsat la sfîrșit podgorenii, rachierii, cîrciumarii, dizeuzele și scripcarii, capitol la care se stǎtea excelent în zonǎ, locuitorii de atunci (ca și urmașii lor de azi) fiind mari amatori de zaiafeturi și alte derivate ale parangheliei. Dar despre toate astea, sǎptǎmîna viitoare.(va urma) 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa: http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-vi/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 392, an VIII, 5 – 11 aprilie 2013, p. 10)

Ave Cezar, muritorii te-au ales! (IV)

Nu numai numele de scenǎ – „Cezar The Voice” - așa cum aminteam, nu este inspirat ales, ci nici acela al piesei „It’s My Life” („E viaţa mea”), care trimite cu gîndul la cel puţin douǎ melodii omonime însǎ provenind din douǎ genuri deosebite – rock și DM (dance music) -, devenite demult șlagǎre mondiale, în interpretarea a doi artiști care nu mai au nevoie de nici o prezentare: Bon Jovi și Dr. Alban.

Apoi, nu întîmplǎtor l-am amintit pe rusul Vitas (Vitalii Graciov), supranumit „The Perfect Voice”, pentru cǎ oricine va avea curioazitatea sǎ urmǎreascǎ unul din videoclipurile sau concertele sale (de altfel, artistul a evoluat în 2009 și în România) va depista cu ușurinţǎ elementele care au inspirat echipa care a pregǎtit clipul și apoi prestaţia live a lui Cezar. Începînd cu ţinuta lui de scenǎ, realizatǎ de, cine altul, designerul Cǎtǎlin Botezatu și care nu prea s-a pupat cu aceea a dansatorilor și terminînd cu scenografia lui CRBL, care mi s-a pǎrut a fi lipsitǎ complet de consonanţǎ cu cvasi-imobilismul lui Cezar. Sau, mǎ rog, viceversa.

Foto: mondonews.ro

Cu toate aceste imperfecţiuni și lecţii îngurgitate cam pe nemestecate, Cezar a trecut lejer de etapa preselecţiilor și apoi a semifinalei, ajungînd alǎturi de ceilalţi 11 concurenţi în finala „Eurovision” pentru Românik, într-un show de toatǎ jena organizat de TVR (cu siguranţǎ cǎ pe foarte mulţi bani, mai mult sau mai puţin publici), despre care am amintit mai devreme și asupra cǎruia nu voi mai insista pentru cǎ, realmente, nu meritǎ absolut deloc osteneala.

Îmi formasem deja o pǎrere despre cele 12 melodii prezentate în finalǎ și interpreţii lor, dintre care doar 6 îmi reţinuserǎ atenţia: „Seven” (Narcis Iustin Ianǎu), „It’s my Life” (Cezar Ouatu), „Spinning” (Elena Cârstea Muttart), „Unique” (Luminiţa Anghel), „Un refren” („Casa Presei”) și „Emilia” („Electric Fence”), aceasteia din urmǎ - graţie ritmurilor extrem de la modǎ ale unui îndrǎcit etno-dance cu vagi ecouri manelistice – acordîndu-i una dintre primele șanse, simţind-o cǎ se muleazǎ perfect pe gusturile îndoielnice ale fanilor eurovisioniști din Românik (de altfel nu aveam sǎ greșesc prea mult cu previziunile mele, piesa ocupînd în final locul 2). Dintre acestea aș mai fi pariat pe „Spinning” (compozţie a tandemului Cristian Faur - Elena Cârstea) însǎ prestaţia experimentatei noastre soliste (cu peste 30 de ani de carierǎ muzicalǎ în spate) nu s-a ridicat, din pǎcate, la valoarea piesei (artista pǎrînd a fi încǎ nerefǎcutǎ dupǎ serioasele probleme de sǎnǎtate avute în ultima perioadǎ) și pe „Seven” a junelui cantautor Iustin Ianǎu - o voce (de contratenor) impresionantǎ și o prezenţǎ scenicǎ extrem de plǎcutǎ vederii - despre care am certitudinea cǎ vom mai auzi.  Însǎ de departe, favorita mea a fost piesa Luminiţei Anghel („Unique”, compozitor Rafael Herrero), care mi s-a pǎrut cǎ deţine toate atuurile care sǎ-i asigure biletul de avion spre Malmö, unde pe 16 mai sǎ participe la cea de-a doua semifinalǎ „Eurovision 2013”. Însǎ cum socoteala de acasǎ nu se potrivește cu cea de la … telefon, cîntecul care avea sǎ primeascǎ cele mai multe voturi (9774) din partea telespectatorilor a fost „It's My Life” (compozitor Cristian Faur, interpret Cezar), însemnînd 12 puncte conform regulamentului, acestora adăugîndu-li-se cele 8 puncte din partea juriului „de specialitate” (compus din Ştefan Naftanailă, redactor muzical la Radio România, compozitorii Mihai Ogăşanu, Eduard Cârcotă și Andrei Tudor, fosta membrǎ a grupului vocal „Trio” și regizor muzical Alexandra Cepraga, ex-vocalista Crina Mardare, membrǎ a grupului „Stereo” din anii ’80 ai secolului trecut şi compozitorul George Natsis, preşedintele juriului). Așadar, cu un total de 20 de puncte, Cezar a cîștigat la mustaţǎ finala (graţie exclusiv voturilor telespectatorilor), devansînd cu doar un punct haioasa trupǎ „Electric Fence” și cu douǎ pe Luminiţa Anghel, marea perdantǎ și în același timp nedreptǎţitǎ (asta ca sǎ fiu blînduţ și sǎ nu spun furatǎ la drumul mare) a finalei, care în urma gestului de neînţeles și absolut descalificant al juratului Ştefan Naftanailă  - care i-a acordat, atenţie, 0 (zero) puncte ! -, a pierdut prima poziţie în clasament! Asta în vreme ce patru membri ai juriului (inclusiv președintele) i-au acordat lui „Unique” 12 puncte, ceilalţi doi 10 și, respectiv 7. Astfel, Luminiței i-au lipsit doar trei puncte pentru a câștiga votul juriului și finala (ea ar fi ieșit prima după media aritmetică fǎcutǎ cu punctele obținute din partea publicului). Dar despre aceastǎ furǎciune „made in Romanik”și autorul ei, mai multe amǎnunte în epilogul de sǎptǎmîna viitoare al serialului nostru… 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa:  http://www.altphel.ro/2013/04/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-iv/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 392, an VIII, 5 – 11 aprilie 2013, p. 23)