Am lăsat un fluture să-mi intre pe fereastră... (II)

Încet-încet, m-am cufundat în universul plăsmuit din amintiri şi întîmplǎri, populat fie cu personaje himerice, precum Eva din eterica povestire „Eva și încǎ ceva...” sau Daria din textul omonim, fie cu unele reale mustind de viaţǎ precum „Nea Gavrilǎ de la parter” care „meştereşte la Dacia lui, din cînd în cînd ştergîndu-şi sudoarea ce i se prelinge pe ceafă cu o batistǎ murdară de vaselină” („Vara din hîrtie”) sau „tantile” (Margareta, Victoriţa și Leana), prietenele bunicii invitate la cafeaua de dimineaţǎ făcutǎ la ibric, avînd alături „siropuri, dulceţuri, bomboane fondante şi paharele pentru apa rece ca gheaţa de la cişmea”- devenitǎ un fastuos ceremonial în ochii de copil ai scriitoarei - excepţional prinse în tuşe cînd păstoase, cînd suav-diafane, cu un umor sănătos şi o nostalgie bine dozată, în proza de rezistenţă a volumului, „Șifonierul bunicii”: „Cînd se adunau tantile întîi se sărutau pe obraji apoi se aşezau sub umbrarul din grădină, iar bunica le repartiza binevoitoare o ceaşcă de cafea şi cîte un pahar cu sirop, după care eu şi Vero (soara mea mai mare) eram expediate la joacă – să nu mai stăm “în gura lor” – iar ele îşi începeau şueta.” Este un text rememorativ, scris cu mînă sigură, dens şi suculent, frust, aşezat, beneficiind de-o tăieturǎ „filmicǎ”, trădînd apetenţa nedisimulată a autoarei către un anumit tip de scriiturǎ dramatică. Drept pentru care nutresc convingerea că povestirea n-ar avea nimic de suferit, ba dimpotrivǎ, dacă la o viitoare (necesară) rescriere ar fi inserată şi o conversaţie păstoasǎ între pitoreştile eroine amintite.

Sînt şi cîteva texte („Azi, 17...”, „Generaţia cu cheia la gît” ori „Scrisoarea dintre filele cărţii”) care par a fi fost la origine pagini de jurnal, scrise la prima mînǎ, fără zorzoane stilistice sau alte farafastîcuri care să tulbure inutil fiorul mărturisirilor. Mihaela Gaftoi nu pare, deocamdatǎ, preocupatǎ în scriitura sa de „căutarea tonului” propriu, de abordarea unor structuri narative uzitate sau de folosirea unor experimente atît de la modă în proza contemporană. Ei îi place să (se) povesteascǎ pur şi simplu şi o face cu dezinvoltură iar atunci cînd simte că filonul poetic al naraţiunilor sale se subţiază nepermis, procedează la inserarea între micile proze a unor poeme (plecate, oare, tot din fugare notaţii jurnaliere?) de mai mică sau mai amplă respirare (precum acest „Haiku”: „De ce rămân mereu/zidită/în pielea acestui om?”, care mi-a plǎcut), acestea fiind ajutate de ilustraţiile amintite şi care laolaltă joacă şi rolul unui liant imperceptibil care conferă rotunjime volumului. Aceastǎ arhitectură interioarǎ a cărţii Mihaelei Gaftoi m-a trimis cu gîndul la fascinantul „Poeme * Imagini * Proze”* al Margaretei Sterian, un alt „loc al libertăţii de visare” (Dan Hăulică), un volum-album care se închide (spre deosebire de „Noptiera cu fluturi”) nu cu o proză ci cu un splendid poem, a cărui primǎ strofǎ o reproduc în cele ce urmeazǎ şi al cărui titlu, „Un fluture a intrat pe fereastrǎ”, mi-am permis să-l parafrazez întru botezul rîndurilor mele: „Pe-un fluture ce-ţi intrǎ-n casă/ Lasă-l să plece iară, / Ca să nu-şi uite libertatea şi să moară / De ce să ştii de unde vine şi încotro va vrea să zboare, / Cînd aripile lui străluminează umbra / Şi aerul pe care îl străbate scînteie-n desfătare?”

Nu ştiu în ce măsură Mihaela Gaftoi deja este sau va fi să fie scriitor şi nu cred că acest lucru este foarte important. Nici pentru ea şi nici pentru mine, cititorul dumisale. Însă m-am bucurat foarte atunci cînd, lecturîndu-i textele, am simţit-o îndrăgostită (aş vrea să cred că dezinteresat!) pînă peste cap de literatură, tratînd-o (cu mijloacele pe care acum le are la îndemînă), „ca pe o formă a fericirii” (Borges). Şi că iubește, într-o şi mai mare măsură, cuvîntul şi că-i pricepe rosturile fundamentale. Aşadar, chiar am convingerea că Mihaela Gaftoi este fericiǎ cînd scrie. Cu dezinvoltură şi sensibilitate, cu exuberanţă, tandreţe şi inocenţă, cînd se întreabă, întrebîndu-mă, cînd se miră, mirîndu-mă, cînd suferă, se revoltă sau se bucură, făcîndu-mă părtaş la toate aceste trăiri ale dumisale. Indiferent că uneori o face cu stîngăcie, alteori folosind cu mai mult sau mai puţin aplomb şi îndemînare arsenalul stilistic şi/sau imagistic al maeştrilor pe care îi admirǎ (şi cultivǎ), ea îmi comunică nemijlocit faptul că recepţionează bine mesajele artistice transmise de marea literatură prin străluciţii ei reprezentanţi. Ceea ce, trebuie să recunoc, nu-i deloc puţin.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Ed. Eminescu, Bucureşti,1977

Text publicat şi la adresa  http://www.altphel.ro/, precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 395, an VIII, 26 aprilie – 9 mai 2013, p. 8