Am lăsat un fluture să-mi intre pe fereastră... (I)

Cu ceva timp în urmă, prietenul Mihai Vasile mi-a dǎruit cu generozitate cîteva volume apărute recent la editura pe care de ani buni o păstoreşte. Printre acestea şi unul care dintru început mi-a suscitat interesul. Pe de o parte din pricina formatului sǎu ușor atipic (16 cm pe înǎlţime cu 14,5 cm pe lǎţime) - amintindu-mi de cel al binecunoscutei colecţii „Poesis” a editurii „Univers” din anii ’70 – ’80 dar mai cu seamǎ de acela a douǎ cǎrţi tare dragi inimii mele: „Mic tratat de înţelepciune și virtute”* al filozofului Ernest Bernea şi îndeosebi „Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado”** (însoţit acesta de splendidele ilustraţii ale Ligiei Macovei) – iar pe de alta a metaforei-titlu („Noptiera cu fluturi”***) şi a extrem de rafinatei grafici a coperţilor, aparţinînd prietenului meu. Însǎ ceea ce cu adevărat m-a surprins a fost însuşi numele tinerei autoare – Mihaela Gaftoi – pe care o cunoşteam îndeobște ca pe o foarte talentată actriţǎ a Teatrului „Equinox” din Ploieşti și pe care, în decursul ultimilor şapte ani de cînd debutase pe scena acestei prestigioase instituţii (în toamna anului 2005), o urmărisem şi-i remarcasem prestaţiile în spectacolele în care evoluase: „Via Lucis” şi „Torna umbra” (din cadrul proiectului „Teatrul mitologiei româneşti”), „Raiul viran” de Lelia Munteanu, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale, „Muzeul întîmplărilor de ceară” de Lucian Vasilescu, „Măreţia frigului” şi „Antrenorul de îngeri” de Nichita Stǎnescu. Aşadar, de ce am fost surprins? Motivul este cît se poate de simplu: nu ştiam că Mihaela Gaftoi cochetează (şi) cu literatura... Spun asta pentru că în ultimii ani am urmărit cu destulă atenţie creaţiile tinerilor care au gravitat în spaţiul cultural al Teatrului „Equinox”, pe mulţi dintre ei publicîndu-i şi promovîndu-i în periodicele editate de instituţie („Orpheus”, „Atelier 21” sau „Nod 11” ). Însă Mihaela Gaftoi nu s-a numǎrat niciodată printre ei...

Fotografie de Mihai Vasile

Aminteam într-un articol mai vechi despre faptul (îngrijorǎtor) că în ziua de azi se scrie mult mai mult decît se citeşte, abordîndu-se cu o frenezie şi o febrilitate abnorme, orice gen literar. Că toată lumea s-a apucat cu rîvnă de scris: agricultorii, pompierii, poliţiştii, smeritele feţe bisericeşti dedate la cele lumeşti, politicienii şi mai cu seamǎ pensionarii, care au atît de mult timp la dispoziţie! Că peste edituri de toată mîna s-a năpustit o pletoră care, pe bani grei, îşi tipăreşte aberaţiile, nădăjduind că, graţie elucubraţiilor slobozite din anemicii neuroni din dotare, va pătrunde direct în istoria literaturii române, dacă nu pe intrarea principalǎ, mǎcar prin dos, pe scara de incendiu. Acestor gloate compacte şi agresive de grafomani agramaţi şi aculturali cu greu le mai pot ţine piept scriitorii cu har care, spre norocul nostru, încă mai există însă numărul lor este într-o continuă şi constantă scădere...

Este foarte adevărat că talentul nu are vîrstă. Harul şi Cuvîntul sînt de la Dumnezeu… Din păcate, tot mai puţini înţeleg în ziua de azi că Bunul Dumnezeu împarte cu mare parcimonie copiilor Săi, daruri atît de scumpe… Spunea cîndva Borges: „Limbajul este o creaţie estetică. (…). Cred că pentru noi toţi, faptul estetic este ceva atît de evident, atît de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, cîmpia sau marea… Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat. De ce să o definim în alte cuvinte, dacă acele cuvinte vor fi mai slabe decît sentimentul nostru faţă de poezie?”

Înarmat cu aceste gînduri am purces la lecturarea micului volum de 80 de pagini al Mihaelei Gaftoi, cuprinzînd poeme şi proze, acompaniate discret de mai multe dese(m)ne aparţinînd lui Mihai Vasile, extrem de sugestive şi în perfectǎ congruenţǎ cu trupul textelor, potenţîndu-se reciproc.

Încet-încet, m-am cufundat în universul plăsmuit din amintiri şi întîmplări, populat fie cu personaje himerice, precum Eva din eterica povestire „Eva şi încă ceva...” sau Daria din textul omonim, fie cu unele reale mustind de viaţǎ precum „Nea Gavrilă de la parter” care „meştereşte la Dacia lui, din cînd în cînd ştergîndu-şi sudoarea ce i se prelinge pe ceafă cu o batistă murdară de vaselină” („Vara din hîrtie”). (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Editura „Dacia”, Cluj, 2001

** Editura Pentru Literaturǎ Universală, București, 1967

***Ed. Libertas, Ploieşti, 2012

(Text publicat şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/04/am-lasat-un-fluture-sa-mi-intre-pe-fereastra-i/ precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 19 – 25 aprilie 2013, p. 23)