Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VII)

„Cine la amor nu crede,

N-ar mai călca iarbă verde.”

(vechi cîntic lăutăresc)

Bea, bea, nu te lăsa…

Aşa cum aminteam, printre cele 54 de meserii practicate de „capii de familie” din mahalaua „Sf. Gheorghe Vechi” identificate la recensămîntul din 1838 şi la ulterioarele, la loc de cinste se aflau şi acelea de podgoreni (proprietari şi cultivatori de vii, aşadar producători şi, în majoritatea cazurilor, vînzători de vin) şi rachieri (comersanţi de  tescovină, secărică, basamac, anghelică, izmă şi alte spirtoase). Cu toate că numărul lor era mult mai mic faţă de al celorlalţi meseriaşi (muncitorii, agricultorii şi negustorii deţinînd supremaţia) ei îşi făceau simţită binişor prezenţa în mai toate mahalalele oraşului, pe de o parte, prin activitatea susţinută a depozitelor prin care-şi desfăceau marfa, de regulă cu toptanul (angro cum se spune azi), însă îndeosebi cu ocazia unor mari sărbători mirene (dar şi religioase), la care participa, cu căţel şi purcel, mai toată suflarea urbei. 

Halele Centrale în construcţie (1930-1935)
locul unde mai tîrziu aveau să se deschidă şi prăvăliile podgorenilor şi rachierlor   

Cum bunăoară se întîmpla anual, la fiecare 29 iunie, cînd se organiza „Bîlciul cel Mare” (un tirg, altfel spus), undeva în geana crîngului Dîmbu (pe moşia Moruzoaiei), prilejuit de pomenirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” (patronii spirituali ai oraşului), cînd negustorii (localnici sau veniţi din cele patru zări) desfăceau marfă berechet şi felurită (chiar şi din import, cum ar fi măsline, curmale, smochine, roşcove, citrice greceşti, apoi halva, sarailii şi baclavale, halviţe, sugiuc şi rahat, aduse cu grijă mare tocmai de la Stambul ori tot felul de coloniale, adică delicatese precum cacao şi cafea, frunze de dafin, cuişoare, scorţişoară, ceaiuri, piper şi cîte şi mai cîte). 

Str. Mihail Kogălniceanu din centrul oraşului, 

o altă arteră comercială importantă a Ploieştiului

Se încingea zaiafet mare, mai cu seamă că mahalagiilor li se aşterneau mese pline cu mîncăruri, băuturi şi dulciuri din cele mai alese, încheiate cu dulceţuri şi şerbeturi, cahvele şi ciubucuri, ei fiind poftiţi să benchetuiască pe veresie, cheltuielile fiind suportate de boierii ăi mari sau de inşi cu dare de mînă, care-şi făceau astfel şi pomană cu calicii, sperînd într-o iluzorie mîntuire în viaţa de apoi. Sigur că lăutarii (îndeobşte ţigani din familii cu tradiţie în branşă, proveniţi, de regulă, din mahalaua „Sf. Pantelimon”, recte cartierul „Muzicanţi” de pîn’ mai azi) erau nelipsiţi, renumite tarafuri precum cel al lui Dima din mahalaua „Sf. Voievozi”, rupînd - cu sîrbele şi horele lor îndrăcite – pingelele botinelor dănţuitorilor ori făcîndu-i, pe cei cu naturelu’ mai simţitoriu, să verse lacrimi grele lîngă stacanele pline cu vinaţuri dintre cele mai bune, cu cîntice de of, dor şi iremă albastră, gîngurite la ureche de focoasa dizeuză Pitulicea: „Foaie verde sălcioară,/ La Ploeşti pe-o mărgioară,/ La casa cu trestioară,/ Zace-un voinicel de boală,/ Mi-l păzeşte-o fată mare/ Cu trei lumînări de ceară,/ Cu cioburi de tămîioară,/ Mi-l păzeşte să nu moară…”. Şlagăr pe care, între războaie, bunicul povestea că-l asculta frecvent la binecunoscuta cîrciumă de lux „Mon Jardin” din capitală, interpretat de maestrul Gică Petrescu iar la Ploesci, la nu mai puţin celebrul „Berbec”, în nemuritoarea zicere a Miei Braia în tandem cu sora sa, Ioana Radu, acompaniate la „orgă de piept” (acordeon, adică) de un alt maestru, Fărîmiţă Lambru. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa: http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-vii/vi/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 12-18 aprilie 2013, p. 13)