Hai-hui printre cuvinte (5)

Chanson Dada

I

la chanson d'un dadaïste

qui avait dada au coeur

fatiguait trop son moteur

qui avait dada au coeur

l'ascenseur portait un roi

lourd fragile autonome

il coupa son grand bras droit

l'envoya au pape à rome

c'est pourquoi

l'ascenseur

n'avait plus dada au coeur

mangez du chocolat

lavez votre cerveau

dada

dada

buvez de l'eau

II

la chanson d'un dadaïste

qui n'était ni gai ni triste

et aimait une bicycliste

qui n'était ni gaie ni triste

mais l'époux le jour de l'an

savait tout et dans une crise

envoya au vatican

leurs deux corps en trois valises

ni amant

ni cycliste

n'étaient plus ni gais ni tristes

mangez de bons cerveaux

lavez votre soldat

dada

dada

buvez de l'eau

III

la chanson d'un bicycliste

qui était dada de coeur

qui était donc dadaïste

comme tous les dadas de coeur

un serpent portait des gants

il ferma vite la soupape

mit des gants en peau d'serpent

et vient embrasser le pape

c'est touchant

ventre en fleur

n'avait plus dada au coeur

buvez du lait d'oiseaux

lavez vos chocolats

dada

dada

mangez du veau

Tristan Tzara

(1923)

(foto: Tristan Tzara by Man Ray, 1921)

Unora ne place jazzul*

Domnului Alexandru „Puiu” Comănescu, in memoriam

În 14 aprilie 1968, avea loc un eveniment a cărui tainică semnificaţie întrecea orice aparenţă: deschiderea oficială a Clubului de Jazz al Palatului Culturii din Ploiești, înfiinţat în 18 martie, același an.

Părea un eveniment muzical obişnuit, care fusese gândit și care s-a desfăşurat aidoma unui concert de jazz, susţinut de combourile conduse de Jancsi Körössy și Guido Manusardi (muzicieni care pe atunci locuiau şi activau în București), precedat de alocuţiunile organizatorilor și prezentat de legendarul Cornel Chiriac, un adevărat Willis Conover al României. Deși muzicienii care evoluau pe scenă erau jazzmani a căror reputaţie era indiscutabilă, concertul nu putea egala evoluţia unor giganţi ai genului pe scenele româneşti, precum Louis Armstrong ori Woody Herman, acesta din urmă prezent și la Ploiești.

Din punct de vedere muzical, a fost o manifestare de excepţie. Numele muzicienilor - care 

s-au întrecut pe ei înșiși - înseamnă la fel de mult ca acum peste de 40 de ani, chiar dacă unii dintre ei nu mai sînt azi în viaţă: Jancsi Körössy, Guido Manusardi, Johnny Răducanu, Dan Mândrilǎ, Nicolae „Coca” Moraru ori Adrian Ciceu… Dintre invitaţi n-au lipsit regretaţii Mihai Berindei (decanul de vîrstă și autoaritatea cea mai reprezentativă a jazz-ului românesc al vremii, teoretician şi critic muzical, pedagog și trompetist) şi Ion „Lulu” Tanoviceanu, un adevărat „maestru de ceremonii” al viitoarelor festivaluri. Un panou realizat de pictorul ploieştean Vladimir „Mirel” Zamfirescu, invita publicul într-un mod original – pentru acele vremuri – să participe la concert.

„Clubul” nu reprezenta o instituţie oficială propriu-zisă pentru activităţi cultural-educative, dotată cu local propriu, personal angajat și finanţată de la buget  (cum erau, de exemplu, „Clubul CFR” sau cel al uzinelor „1 Mai”), ci era vorba doar despre un grup de iubitori ai jazz-ului (14 membri fondatori), care-și propunea să activeze în sensul promovării, popularizării și dezvoltării acestui important gen muzical la Ploiești, în mod special și în România, în general. Dintre membrii clubului sînt de amintit cunoscutul pianist ploieștean de swing, inginerul Robert „Lulu” Movsesian, capabil să binedispună printr-un farmec personal nepereche și cu un umor nativ, de cea mai bună calitate, orice fel de asistenţă; bateristul Constantin „Gigi” Alecu, un contabil cu suflet de artist; Alexandru Budișteanu („nea’ Sandu – YO9IB”), electronist de clasă și radioamator împătimit, un excelent cunoscător al curentului swing (și nu numai!); arbitrul internaţional de handbal Dan Dobrescu, întotdeauna săritor și un camarad desăvârșit; regretatul biolog Șerban Ionescu-Homorâceanu (în timpul liber pictor, basist și multe, multe altele, secretar al Clubului, după plecarea temporară a lui Paul „Puiu” Mancaș - basist, compozitor, profesor de chitară - la Constanţa); excelentul pianist Robert Kovacs – pe atunci, profesor de fizică la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești; inginerul Dumitru „Mitty” Olteanu, un factotum, dispus în orice clipă, zi și noapte, la orice efort; un alt inginer, Mihai „Katzu” Mezincescu, binecunoscut multi-campion de motociclism, un subtil cunoscător al jazz-ului dar şi dedulcit la alte muzici rafinate; bateristul Alfred „Freddy” Goldberger (tehnician dentar de profesie), deţinător al unor mustăţi de… lord englez și cu o ţinută realmente aristocratică și, nu în ultimul rînd, regretaţii George „Gigel” Nicodimescu, o mină inepuizabilă de bună dispoziţie, talentat decorator și un mare cunoscător de muzică de calitate, profesorul Zoltan „Zoli” Petcu, o inteligenţă strălucită, o minte enciclopedică și un prieten de nădejde și basistul Viorel Popescu, un metalo-plastician de mare talent.

De la stînga la dreapta: 

Alexandru „Puiu” Comǎnescu, Paul „Puiu” Mancaș, Ion „Nelu” Stan și Lucian Sabados

Reușita muzicală, apreciată de toţi era, însă, dublat de o semnificaţie extramuzicală bine disimulată și, deci, greu detectabilă de oricine.

„Jazz Club Ploiești” era, practic, o asociaţie cultural-muzicală care, pentru a putea activa în mod public, se „aciuase” în Palatul Culturii și nu era iniţiată, organizată și condusă de stat, de partid sau de sindicatele oficiale ale regimului comunist, fiind rodul iniţiativei membrilor ei, având statut elaborat și adaptat fără nici un amestec din afară, cu o conducere aleasă în mod democratic, în deplină libertate. Președintele de atunci al „Jazz Club Ploiești” – profesorul Alexandru „Puiu” Comănescu, iniţiatorul și sufletul acestei temerare întreprinderi, un excelent pianist, un împătimit de jazz, permanent la curent cu tot ceea ce însemna acest fenomen muzical la nivel naţional și internaţional, un sentimental incorigibil, cu un rarisim cult al prieteniei  – era, în acele vitrege vremuri, singurul președinte din ţară ales cu adevrat și nu conform „indicăţiilor” și „orientărilor” venite de la partid. Astfel, „Jazz Club Ploiești” era o „insulă”, un „paradis” – e adevărat, minuscule și extrem de fragile – de democraţie, pierdute undeva în „oceanul” dictaturii comuniste.

Scopul declarat al acestei asociaţii era promovarea jazz-ului românesc, ridicarea nivelului general de cultură muzicală și întărirea prestigiului internaţional al ţării. Idei generoase, desigur și conforme cu convingerile de atunci și dintotdeauna ale membrilor clubului. Scopul nedeclarat era, însă, acela de a se practica o breșă în obscurantismul cultural și ideologic al vremii (jazz-ul fiind considerat o „muzică decadentă a imperialismului american”), de a se deschide o fereastră spre Occident, de a se exprima liber – muzical dar și sub alte forme –, a se organiza și a acţiona cît mai bine.

Aceste lucruri, care atunci nu puteau fi spuse pe faţă, au fost înţelese de unii, chiar dacă nu de toţi. Ele au fost, însă, cu siguranţă înţelese atât de partid dar mai ales de „ochii, urechile și braţul înarmat” al acestuia, Securitatea - și, deci, atent supravegheate – considerîndu-se, probabil, că foloasele propagandistice, cel puţin în conjunctura „Primăverii de Praga” sînt cu mult mai mari decât pericolul real.

Bref, era un lucru mai mult decît evident (și recunoscut de toţi, fără reticenţă) și anume că acest club reprezenta o premieră absolută în viaţa culturală românească, nu numai postbelică dar și antebelică, el fiind primul club de jazz din România.

În stînga, profesorul Alexandru „Puiu” Comǎnescu,

la versnisajul unei expoziţii de artǎ fotograficǎ, împreunǎ cu 
Anca şi Bogdan Stoicescu

Însă fără diligenţele susţinute ale lui Puiu Mancaș, primul secretar al Clubului (un adevărat „uomo universale”, priceput la toate, de la tîmplărie și acustică elctronică, la grafică și fotografie artistică) și fără bunăvoinţa directorului de atunci al Palatului Culturii, profesorul Ion „Nelu” Stan, ca și a regretatului Sandu Anastasescu, autor dramatic, pe atunci director al Casei Creaţiei Populare, acest prim club de jazz românesc nu ar fi putut exista.

Apoi s-au înfiinţat Jazz Club Pitești (septembrie 1968) și Jazz Club Timișoara 

(1 octombrie 1968), la a căror inaugurare au fost invitaţi și ploieștenii, care în acest fel au putut intra în contact cu mulţi oameni de o înaltă ţinută muzicală, intelectuală și morală – cum ar fi saxofonistul Marcel Jivănescu, basistul Ștefan Pethö, organizatorii celor două cluburi, apoi pianistul Paul Weiner și bateristului Eugen Gondi -, după care au apărut și restul cluburilor din principalele orașe din ţară.

Punctul culminant al acestui „Sturm und Drang” jazz-istic de la sfîrșitul anilor ’60, l-a constituit Festivalul Naţional de Jazz „Ploiești ’69” (4-6 aprilie 1969), primul de acest gen din istoria noastră culturală și muzicală, organizat de Clubul de Jazz din Ploiești cu sprijinul legal și logistic al Palatului Culturii.

De amintit în acest context, ca o pată de culoare, sprijinul moral – și nu numai! – acordat organizatorilor de soţiile și prietenele acestora dar și de către metodiștii Palatului Culturii.

Greutăţile, însă, au început să apară și, pe măsura trecerii timpului, în loc să scadă, continuau să se acumuleze: lipsa fondurilor, a instrumentelor muzicale şi a logisticii sine qua non au fost principalele motive care au determinat, printre altele, retragerea multora dintre membri.

În aceste condiţii, al doilea Festival de Jazz „Ploiești ’70” (aprilie 1970) s-a organizat cu și mai mare dificultate iar la cel de-al treilea (mai 1971), obstrucţiile oficialităţilor, disimulate sub diverse pretexte, au devenit, practic, insurmontabile. Se apropia cu pași repezi „minirevoluţia culturală” din 1971, care a însemnat, mai întîi, sfîrșitul Festivalului de Jazz de la Ploiești și apoi al Clubului care-l înfiinţase și organizase.

Proiectata ediţie a IV-a, „Ploiești ‘72” , nu a mai primit aprobarea. Cît despre Club, el nu a fost interzis, însă s-a stins lent, lipsit de sprijin și fonduri. Cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Jazz avea să fie organizată abia în anul 1974, la Sibiu, sub controlul financiar al CC al UTC, sub egida TVR.

Capitolul se încheiase, însă el fusese, deja, scris: în 1968, la Ploiești, fusese înfiinţat primul club românesc de jazz, prima asociaţie liberă (chiar dacă numai culturală), organizată pe criterii democratice, deschizându-se – atîta cît o permitea conjunctura – o fereastră, pînă atunci închisă, prin care în România, aservită și comunistă, pătrunsese acel „wind of change” dinspre Occident.

Bogdan-Lucian Stoicescu

*Text inedit, alcătuit pe baza documentelor din arhiva personală şi a mărturiilor profesorului Puiu Comănescu, în preajma căruia autorul a avut privilegiul şi onoarea să se afle în ultimii ani ai vieţii acestuia.

Hai-hui printre cuvinte (4)

Iubire tǎcutǎ

Kévin Broda s-a născut în 1981 în Franţa.

A publicat poeme în numeroase reviste literare (în Franţa, Belgia, Polonia, România).

« Iubire tăcută » este primul său volum de poezie.

Dar al cerului

Ies de la o întâlnire cu un prieten. Sunt fericit că am discutat îndelung despre iubirea dezinteresată pe care o trăiesc în fiecare zi. Merg pe stradă cu ochii aţintiţi în pământ, reflectând la dar. În faţa mea, o monedă cade din buzunarul găurit al unui bătrân cu haina ruptă. Arunc o privire în dreapta, apoi în stânga, mă aplec discret şi pun obiectul în palton. Cerul vrea să împartă cu mine, accept şi mă îndrept spre un prieten cu care avem obiceiul să discutăm despre cinste.

29 decembrie 2009

(în româneşte de Letiţia Ilea)

Creme, vǎpsele, farduri (3)

„Am prins comunismul pînă la 40 de ani, am prins şi capitalismul ăsta de căcat încă 20, dacă mai prind şi Apocalipsa sînt un om împlinit.” (Mircea Dinescu)

D-ale elecţiunii...
A dat Domnu’ și s-a încheiat cu bine aceastǎ campanie electoralǎ desfǎșuratǎ în limitele unui fayr-play aproximativ. Victoria USL a fost devastatoare, întrecînd chiar așteptǎrile învingǎtorilor. Bine ar fi ca liderii USL, dupǎ trecerea euforiei firești, sǎ-și evalueze cu onestitate izbînda și sǎ ţinǎ cont de faptul cǎ procentele zdrobitoare pe care le-au obţinut se datoreazǎ, în bunǎ parte, voturilor „negative” date de românii veniţi la urne și care reflectǎ mai ales dorinţa lor de schimbare și nu neapǎrat simpatia pentru unul sau altul dintre partidele cîștigǎtoare sau liderii lor. Prea multe lucruri n-o sǎ spun aici despre cestiunea în cauzǎ pentru cǎ sînt sigur cǎ o vor face cu vîrf și îndesat colegii mei de gazetǎ și nu vreau sǎ-i bruiez. Însǎ trei trǎsnǎi „made in Romania” mi s-au pǎrut a fi antologice, demne de a intra în orice carte a recordurilor care se respectǎ. Prima ar fi, în topul preferinţelor mele, victoria din spatele gratiilor a primarului uneperist al comunei Jilava, Adrian Mladin, aflat în arest preventiv în urma sǎvîrșirii unor fapte de corupţie (luare de mitǎ, fals intelectual, spǎlare de bani, trafic de influenţǎ), care însǎ nu l-au împiedicat, legalicește vorbind, sǎ-și depunǎ candidatura și sǎ cîștige un nou mandat! A doua ar fi „greva” spontanǎ a membrilor Biroului Electoral Judeţean Gorj, care au întrerupt numǎrarea voturilor pentru cǎ sǎracii oameni, pensionari în marea lor majoritate, nu-și primiserǎ banii. Motivul? Nu au avut carduri și conturi unde sǎ le fie viraţi, dixit un tembel, Mihai Pistol, șeful BEJ local! Iar a treia, o comedie neagrǎ aiuritoare, este alegerea în funcţia de consilier local a lui Ioan Vasinca, fost primar la Câmpia Turzii însǎ trecut în lumea drepţilor la 1 iunie. Consecvenţa și hotǎrîrea nesmintite ale ardelenilor, întrecînd absurdul însǎ frizînd patologicul au lovit fatal, logica lor șchioapǎ triumfînd la Cluj, adicǎ acolo unde Boc cel Mic, un trist personaj-unealtǎ, lipsit de orice însușiri, un fel de bufon al regelui dar fǎrǎ haz, care dupǎ ce a distrus o ţarǎ, este ales, și încǎ pentru un al treilea mandat, primar! Vorba-aia: nu-s nebuni ǎi nebuni, ci ǎi de se pun cu nebunii! Cît despre domnii Mircea Cosma, care și-a reînoit într-o manierǎ relaxatǎ mandatul de președinte al CJ Prahova, devansîndu-și net adversarul (ex-prefectul Adrian Dobre) și mai ales Iulian Bǎdescu, acela care a cîștigat la fotografie cursa pentru șefia orașului în faţa celui mai slab primar din istoria Ploieștiului, Andrei Volosovici (într-o competiţie încordatǎ și nu lipsitǎ de incidente), meritǎ cu prisosinţǎ felicitǎri.

Se pare cǎ pe dl Volosevici nu l-a ajutat nici Dumnezeu, nici alţi sfinţi din Pateric și nici implicarea directǎ în campania sa electoralǎ a unei importante feţe bisericești, Patriarhul Daniel, pe care ex-primarele nostru l-a fǎcut recent, nu se știe pentru ce merite, cetǎţean de onoare al municipiului.

Vom trǎi mai mult dupǎ ce vom muri.
Cǎ tot veni vorba despre Patriarhul Daniel. Deunǎzi, preaînaltul ierarh a înfierat cu sfîntǎ mînie, în mod public, ca fiind panicarde și fǎrǎ un suport real, statiscile care susţin că speranța de viață în România este printre cele mai mici din Uniunea Europeanǎ: 69 de ani și jumǎtate, bǎrbaţii și 77 de ani și trei luni, femeile. El a atras atenția cu o serenitate specificǎ mai degrabǎ unui „Cǎlǎtor prin nouri” - cum spune un cîntec al trupei „Sfinx” - decît al unui trǎitor cu tǎlpile pe aceste plaiuri, că ar trebui să ţinem cont de un cu totul alt „indicator”, mult mai important, care ne plasează pe un loc fruntaș în Europa. Citez și nu contenesc sǎ mǎ crucesc: „La capitolul speranță de viață după moarte (sublinierea mea), românii stau excelent, aceasta fiind de o eternitate pentru bărbați și ceva mai mult pentru femei. E lucru știut că femeile trăiesc mai mult”, a conchis șeful Bisericii Ortodoxe Române. Nu miroase a inepţie rostirea asta „adîncǎ”? Și ca tacîmul sǎ fie complet, patriarhul a amintit că există și țări în care speranța de viață după moarte e zero, deoarece fie cetățenii sunt atei, fie religiile lor nu presupun continuarea existenței „Dincolo de nori”, cum ar șlǎgǎri Dan Bittman. „Ce să zic, e foarte nasol să trăiești într-o asemenea societate, pentru că n-ai nicio siguranță. Azi ești și mîine-poimâine faci 90 de ani, mori de bătrânețe și nu mai ești”, a mai spus cu glasul lui grav-tǎrǎgǎnat pǎrintele Daniel.

Mîine-poimîine o ajunge la 90 de ani dumnealui însǎ nu românii, care dispar pe capete datoritǎ sǎrǎciei și a dezastrului din sistemul medical, generat îndeosebi de lipsa medicamentelor, închiderii spitalelor și, nu în ultimul rînd, exodului medicilor cǎtre alte ţǎri normale. Nu cumva declaraţia Patriarhului pare total alǎturea cu drumul, ba chiar complet iresponsabilǎ, așa cum a numit-o recent, pe bunǎ dreptate, profesorul timișorean Lorin Fortuna în cadrul emisiunii „Deşteptarea României” de pe TVR 1? Ba bine cǎ nu! Oare nu e mult mai nasol, iubite pǎrinte Patriarh, cǎ trǎim într-o societate ca a noastrǎ, în care noi, enoriașii de rînd, sesizǎm cu amǎrǎciune zilnic, îmbuibarea, viaţa de huzur, destrǎbǎlarea pe alocuri și luxul sfidǎtor pe care-l afișeazǎ fǎrǎ jenǎ mulţi, nepermis de mulţi slujbași ai bisericii noastre naţionale pe care o pǎstoriţi? S-au construit sute de biserici în ultimii ani însǎ numǎrul credincioșilor a scǎzut, timp în care sute de școli și spitale s-au închis, au dispǎrut firme și mii de locuri de muncǎ iar dinspre dealul Patriarhiei, mucles! „Vrem spitale, nu catedrale!” scandau miile de protestatari astǎ-iarnǎ în Piaţa Universitǎţii și în orașele din ţarǎ iar dinspre Patriarhie nu adia nici un sunet, nici o șoaptǎ, nici un cuvînt. Cît despre viaţa de apoi, io, unu’, ca un pǎcǎtos ce mi-s, abia aștept sǎ vinǎ cineva de „dincolo” sǎ-mi spunǎ cum e. Ǎsta e cusurul meu: sînt nǎscut în duminica Sf. Apostol Toma și nu crez pînǎ nu vǎz! Amin!
Euro 2012.
Nu. Nu-s microbist dar ador vorb-aia – dacǎ tot am vorbit despre cele sfinte – „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!”. Așa cǎ, din „Euro2012”, pîn’ acum, n-am reușit sǎ vǎd decît un meci în direct (Olanda-Danemarca) și niște crîmpeie dintr-o înregistrare (Franţa-Anglia), pentru cǎ nevastǎ-mea urmǎrea niște reclame întrerupte cu un film pe ProCinema și am dat și io cu geana, pe furiș. Așa cǎ, i-auziţi, dragii moșului, ce mai ziceri din nervii capului slobozea Emil Hossu-Longin (da, ǎla, fiul mamiţichii lui, onorabila doamnǎ Lucia Hossu-Longin) pe TVR1, în timpul primului meci pomenit mai sus: „Ar fi fost culmea sǎ-l depǎșeascǎ pe un jucǎtor care ar fi putut sǎ-i fie tatǎ, în alergare!”. Eeee? Mișto, nu? Mai am, da’ le las pe altǎdatǎ…
Bogdan-Lucian Stoicescu

Cuvinte, sunete, imagini... (I)

La început a fost cuvântul Cuvânt. Ce numea el
Dezgroapă arheologii de vânt. Se scria şi era.
Fără mâna mea cu furunculi care căsca.
Am iubit mult tot mai aproapele până-am ajuns
Să mă iubesc doar pe mine. Şi iată-mă uns.
Ion Stratan (Pentameronul)

Se întreba, pe bună dreptate, cum trecuseră aşa, fulgerător, cei cîţiva ani de cînd se cunoscuseră. Cum? Încerca să găsească o explicaţie care să-l satisfacă şi nu izbutea... Începuse, cumva, trecerea timpului să asculte de alte legi?
Habar n-avea...

Ceea ce i se părea cu adevărat straniu, era tocmai faptul că acest zbor funambulesc al timpului nu-i estompase absolut deloc amintirile legate de zilele pe care le petrecuseră împreună. De puţine ori în viaţă i se întîmplase să reţină cu atîta precizie a detaliului, întîmplări, cuvinte, sunete, imagini, parfumuri, gesturi... Şi cu fiecare zi care trecea, toate acestea deveneau tot mai clare, mai limpezi, mai proaspete... În ceasurile lui de tihnă, se gîndea deseori dacă vreodată, Bunul Dumnezeu îi va mai oferi şansa să o revadă... Să o mai poată ţine în braţe, preţ de cîteva clipe, ca în acea nepămînteană după-amiază sub ploaie... Ori ca în acea noapte de început de lume... I-ar plăcea grozav să se mai întîmple cîndva...

La un an după acea întîlnire revenise în micul orăşel de munte… Îl încerca o stare sufletească amară, confuză, contorsionată... Trecuse – aşa cum numai criminalii revin, dintr-un impuls inexplicabil, acolo unde-au săvîrşit fapta – prin absolut toate locurile pe pe unde fuseseră împreună. Mai puţin de-a lungul acelei văi înguste, străjuite de brazi înalţi, cu panglica argintie a pîrîului sclipind diamantin-răcoros printre malurile înierbate... Nu-l lăsase ploaia diluviană care nu încetase – decît cu foarte rare întreruperi – să cadă pe toată durata şederii lui acolo...

În schimb, avusese suficient timp să se gîndească la acele clipe de mult trecute… Să înţeleagă ce se întîmplase cu el în acea perioadă. Să se înţeleagă, cu alte cuvinte... Realizase, mai presus de orice, că atunci traversa o perioadă tulbure, de-o mare labilitate sufletească... Era foarte singur şi complet lipsit de apărare... Voia doar să scrie, să fie numai cu el în lumea lui de cuvinte. Şi chiar atunci se ivise ea, o făptură minunată, plăsmuită parcǎ din lumină...

...Apropierea se produsese firesc însǎ fără ca vreunul dintre ei să facǎ primul pas. De altfel, lui chiar îi lipseşte complet talentul (recunoştea că e un talent!) de-a cuceri o femeie: se inhibă, parcă nu-i mai funcţionează cum trebuie toate mecanismele creierului, nu mai are toate cuvintele asupra lui, nu mai e el, i se pare că devine de-un ridicol abnorm şi atunci se rezumă doar la a o admira în linişte. Bref, nu posedă ceea ce, folosind o sintagmă mult uzitată, se numeşte arta seducţiei, în care atît de mulţi bărbaţi sînt experţi, unii deţinînd performanţe remarcabile...

În preajma ei se simţea pierdut...

Pe de altă parte însă, se bucura nespus că i se putuse întîmpla aşa ceva, într-un moment al vieţii sale şi la o vîrstă cînd chiar nu mai credea că va mai trăi o asemenea experienţă .
Scrisese imediat după ce se despărţiseră un text, care trecuse, într-un timp relativ lung, prin zeci, dacă nu chiar sute de variante succesive pînă să ajungă la forma sub care avea să-l publice, la un moment dat, într-o revistă culturală din oraşul în care locuia. De ce durase atît de mult elaborarea acelui text? Pentru că, de la bun început, nu intenţionase să denatureze absolut deloc ce se întîmplase între ei atunci. Pentru că şi acel text ca, de altfel, tot ceea ce scrisese pînă atunci, nu reprezentau altceva decît frînturi din viaţa lui. Şi nu născociri, simple produse ale unei imaginaţii exuberante, pentru simplul motiv că îi lipsea cu desăvîrşire abilitatea de a se folosi de cuvinte spre a-şi alimenta fanteziile... Cum, de altfel, nu putea, în ruptul capului, să scrie despre lucrurile abstracte din existenţa-i de zi cu zi, atîta vreme cît nu-şi putea concepe propria-i viaţă ca pe o înşiruire de evenimente fără noimă, artificiale, confecţionate, aidoma unor experienţe de laborator ale căror rezultate să le consemneze cu meticulozitate într-un registru oarecare şi pe care, apoi, să le îmbrace în cuvinte sclipitoare, doar pentru a „da bine” în ochii cui le va şterge cu privirea...

În tot ceea ce scrisese pînă atunci nu incercase decît să exprime, cu o liminară sinceritate, gînduri despre sine şi despre aceia între care îşi ducea existenţa, numai ca despre fiinţe adevărate, cu o viaţă reală, aşa cum sînt ele şi nu cum şi-ar imagina el că ar putea fi... Personajele care-i populează textele, fără nici o excepţie, există sau au existat. Tocmai de aceea se bucura nespus că textele lui – bune sau rele – nu erau doar complicate „clone” de laborator, rod al imaginaţiei pure şi/sau al unor tehnci narative uscate, experimentale. Aşadar, personajele lui şi întîmplările prin care trec ele nu sînt ficţiuni. Pentru că nici viaţa lui nu este o ficţiune...

Aşadar, nici ea nu facea excepţie de la această regulă a lui: apărea în acel text exact aşa cum era. Aşa cum o simţise el că este. Chiar dacă ştia extrem de puţine lucruri despre ea şi despre viaţa pe care o dusese pînă atunci. Fiind extrem de parcimonioasă în a vorbi despre sine, el încercase să o descifreze din puţinele indicii pe care i le oferise... Folosise în acel text – întrupat sub forma unui dialog – foarte multe cuvinte ale lor din acea perioadă, unele spuse iar altele, multe şi acestea, grafiate fugar în paginile unui caiet care, în timpul unor conversaţii „tăcute”, se plimba de la unul la altul, într-un du-te vino sui generis, în liniştea așternutǎ neauzindu-se decît decît foşnetul creioanelor pe albul hîrtiei... Mai erau apoi şi alte cuvinte, tot ale lor, pe care el şi le notase ulterior, reproducîndu-le din memorie, cît mai fidel cu putinţă...

Acum lucra la un alt text botezat provizoriu Ascultînd-o pe Tanita Tikaram, folosind mai multe fragmente din scrisorile pe care şi le trimiseseră o vreme, după ce se despărţiseră... Ca şi unele frînturi din vechile lor convorbiri, scrise în acel caiet şi rămase nefolosite… La care, pe măsură ce textul se scria, s-au adăugat şi multe alte cuvinte pe care ar fi vrut ca ea să le afle dar care, din diverse motive - independente de voinţa lui – rămăseseră nerostite atunci... Evident, polisate, dar nu pentru a deveni banal-lucioase ci şlefuite atent mai degrabă, pentru ca numai astfel ele să-şi poată dezvălui adevărata lor frumuseţe lăuntrică...

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(fotografia de jos: Carmen Mihalcea)

Creme, vǎpsele, farduri (2)

Vis de voi visa, vis va rămînea! (sic!). După ultimile statistici (aşteptăm cu nerăbdare rezultatele pe bune ale bulibăşelii numite „referendum”), populaţia României ar mai număra vreo 20 de milioane de locuitori. În camera inferioară a forului legislativ există în momentul de faţă 332 de deputaţi (unul la 160.000 de locuitori) şi 137 de senatori (unul la 70.000), în total 469 parlamentari. În Statele Unite, la circa 300 milioane de locuitori sînt 435 de reprezentanţi (un „deputat” la 560.000 locuitori) şî 100 de senatori (unul la 3.000.000 locuitori), în total 535 de parlamentari. În cazul în care SUA ar respecta proporţiile din Romănia, ea ar avea 1.875 senatori şi 4.286 de reprezentanţi. Invers, dacă la noi s-ar respecta cu stricteţe criteriile eligibilităţii americane, România ar avea 7 senatori şi 31 de deputaţi! Da’, dar ar fi unul şi unul, aleşi pe sprînceană, numai ţiţă de mîţă! Şi ce de economie s-ar mai face la anemicul nostru buget de stat, nene! Pentru a nu mai pune la socoteală şi faptul că memorabila vorbă a lui Lăpuşneanu, „Proşti, dar mulţi!” (aplicată la aleşii neamului), chiar n-ar mai avea nici o relevanţă... Visuri... Pină una-alta, să ne vedem de campania noastră şi să nu mai cîrcotim pe seama altora!

Şah la primar. Apropos de campania asta electorală băştinaşă aflată în toi... E-mpînzit Ploieştul de nişte pocitaniii de „panouri electorale”, dă să sparie gîndul, vorba cronicarului (vezi foto). Nu mă interesează a cui e afacerea, ci mă deranjează doar faptul că „panourile” se „lipesc” pe jalnicul nostru urbanism, precum cocoştul de gard! De-un „albastru infinit” (cum spune vechiul şlagăr) turbat, caroiate cu dungi albe, cu litere pe orizontală şi cifre pe verticală, al cărui rost, zău că nu-l pricep, pen’ că, oricum, afişele-s lipite alandala. Ori poate tre’ să dăm o interpretare privind la ele, ca pe o tablă de şah şchioapă, ceva de genul: Bădescu de la G7 mută la C3 şi-l face mat pe Volosevici. Pentru a nu mai vorbi de halul în care au ajuns afişele, mâzgălite şi flendurite, că nu mai înţelege omu’ nimic din ele. Taaaare i-aş mai face o mustaţă dnei catindat X sau măcar o pereche de ochelari catindatului Y, aşa cum le făceam în copilărie pozelor de prin reviste!

Laurel şi Hardy.Că tot veni vorba despre copilărie... După desenele animate (în special ale lui Walt Disney), preferaţii mei erau Stan şi Bran. Nu scăpam nici un episod al emisiunii „Comici vestiţi ai ecranului”. Le urmăream extaziat la televizorul rusesc „Rubin 102” şi mă tavăleam pe jos de rîs... Mare bucurie am avut de curînd cînd am reuşit să-mi cumpăr o colecţie de şapte dvd-uri cu unele dintre cele mai tari filmuleţe ale lor, întregită recent cu încă vreo opt dvd-uri. Abia după ce am învăţat să citesc, am aflat io că prenumele celor doi sînt Stan şi Oliver. Atunci de unde şi de ce Bran? Mister pînă in ziua de azi. Peste ani, cînd am ieşit în Vest, aveam să constat că fenomenul rebotezării celor doi e prezent şi în Italia (Stallio et Ollio) dar şi în Germania (Dick & Duff). Am întrebat care-i şpilul însă nimeni n-a ştiut să-mi spună. Tot aşa-i pomeniseră şi ei din copilărie. Atunci, să-i lăsăm aşa, pentru că misterele copilăriei noastre – mi-a spus asta odată Moş Crăciun - nu trebuie dezvăluite nimănui. Nu?

O despǎrţire de bun augur. Pe Codruţ Constantinescu l-am cunoscut prin 2007, dacǎ nu mǎ înșealǎ memoria ţinerii de minte. Însǎ cu recenziile, cronicile și eseurile sale din „Revista Nouǎ” de la Câmpina și „Axioma” din Ploiești (periodice în care, pe atunci, scriam amîndoi), mǎ delectam deja de vreo doi ani. Tot de prin 2007, am început sǎ-i citesc sistematic textele postate pe blogul sǎu, „Litere, cuvinte, fraze”. Loc din care aveam sǎ aflu cǎ omul meu, câmpinean sadea, absolvise istoria la universitatea bucureșteanǎ (2000), apoi ceva cursuri prin Danemarca și un masterat în studii europene la universitatea din Geneva. Junele nostru studios revine acasǎ, prin 2003, în mod absolut inexplicabil pentru mine și se angajeazǎ consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Continuǎ sǎ citeascǎ cu febrilitate, în acelaşi timp punîndu-se zdravăn pe scris, unele dintre textele sale apǎrînd în reviste cu ştaif precum „Timpul”, „22” sau „Dilema Veche”. Rezultatul? Douǎ cǎrţi cuceritoare („Hai-hui prin Occident” și „Enervǎri sau despre bucuria de-a trǎi în România”, ultima în colaborare cu Mirel Bǎnicǎ) cuprinzînd, aţi ghicit, experienţele de viaţǎ (și nu numai!) trǎite în acești din urmǎ ani și încǎ douǎ, „Studii irlandeze” și „A trǎi pentru a citi”, aceasta din urmǎ înglobînd cronici și recenzii ale unor volume (multe netraduse în românǎ), trǎdînd, prin multitudinea autorilor și varietatea temelor abordate, apetenţa sa cǎtre captivanta şi dificila zonǎ a literaturii numitǎ generic „de idei”. În paralel cu acest susţinut travaliu publicistic, el s-a angrenat și în viaţa culturalǎ a orașului natal, ca invitat sau co-organizator al unei serii de manifestǎri de gen.

Asta pînǎ deunăzi cînd, printr-un scurt text expediat pe mail (postat ulterior pe blogul sǎu și, simultan, pe pagina personalǎ de pe Facebook, unde mi-am permis sǎ-l și comentez) Codruţ, cu o amǎciune nedisimulatǎ, îmi mǎrturisea cǎ se va retrage din viaţa culturală câmpineană şi că va întrerupe orice colaborare cu organizatorii parodiei de concurs „Cartea anului 2011”, fiind scîrbit pînă peste cap de modul în care instituţiile implicate (primǎrie, casa de culturǎ, biblioteca municipalǎ) au înţeles sǎ „mînǎreascǎ” acordarea premiilor, respectind regula de aur împămîntenită, conform căreia „concursul are loc joi iar premianţii se cunosc de marţi ”. Ion Bǎlu avea perfectǎ dreptate în adoptarea atitudinii sale de rǎcealǎ și izolare faţǎ de jocurile locale de și din culise pe care le face un singur personaj: Costic(l)ǎ Trandafir, înconjurat de adulaţia generalǎ a tǎmîierilor celor din jur, pe principiul: tu mǎ lauzi acu', cǎ te laud și io mai încolo, scrie Codruţ în textul sǎu. Și asta în condiţiile în care, excelentul sǎu volum „În labirint sînt umbre și lumini” (recenzat în „Altphel”), cu toate cǎ a apǎrut în 2011, n-a intrat în vedelrile juriului fantomǎ al sus-pomenitului concurs. Viaţa culturalǎ în Câmpina trebuie sǎ se rezume la ei, pentru ei, cǎtre ei. Se mai întreabǎ cineva de ce nu mai vine naibii nimeni din urmǎ? Cu astfel de „modele”, este ușor de explicat, conchide Codruţ. Uite cǎ ne mai întrebǎm noi, p-aici. Dar viaţa culturalǎ din Ploiești? Din România? Nu tot la astfel de „ei” se rezumǎ? De altfel, ultima ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stǎnescu” (de care s-a ocupat cu asupra de mǎsurǎ colegul M. G. Mateucǎ în paginile gazetei „Altphel”) stǎ mǎrturie despre modul în care sînt acordate premii babane din bani publici, pe ochi frumoși. Voi reveni.
©Bogdan-Lucian Stoicescu

Creme, văpsele, farduri (I)

 Nomofobia sminteşte România? După gripa aviară şi cea porcină (ambele, două cacealmale, una mai gogonată ca alta) o nouă „boală” nesănătoasă (sic!), depistată şi diagnosticată în 2008, prin alte părţi de soare pline, tot pandemică şi ea, a ajuns, în sfîrşit şi pe meleagurile noastre mioriţice. Această nouă fobie, ca oricare alta care se respectă, este generată de dependenţa de telefonul mobil şi se manifestă printr-o stare patologică de nelinişte accentuată, cu accese de teamă, de-a nu pierde (rătăci sau a nu-l avea în preajmă) gadgetu’ cu pricina, mai pre româneşte spus, sofisticata zgardă electronică. Aşa zic nişte studii ale unor cît se poate de aplicaţi cercetători britanici ale căror rezultate au fost publicate deunăzi într-o cît se poate de repecatbilă gazetă, Los Angeles Times şi dacă aşa zic ‘mnealor, pesemne că aşa o fi, că prea zic cu foc. Procentul de nomofobi dintre cei chestionaţi de ei ar fi de 66%, cele mai afectate fiind femeile şi tinerii. Cicǎ „boala” asta ar avea, ca oricare altǎ boalǎ şi niscaiva simptome: tulburări de respiraţie și stări de vomă, mergînd pînă la atacuri de panică. Deocamdată nu există un tratament standard ci doar consiliere psihologică, pacientul urmînd doar să fie determinat a conştientiza că e dependent de telefon. La noi, cel puţin, psihologii au o misiune mult mai uşoară: să-şi sfătuiască potenţialii pacienţi că, pentru a nu deveni nomofobi, pot chiar renunţa la telefoanele lor mobile total (sau temporar), pentru că, dupǎ ce cǎ-i îmbolnǎvesc, le mai sînt și ascultate!Asta dacă e să luăm de bună recenta declaraţie a traseistului pedelist Sorin Frunzăverde, cum că „România e un stat poliţienesc în care ne e frică şi să vorbim la telefon...”. Ori poate o fi atins şi ‘mnealui de nomofobie?
 Lacrimi şi preşedinţi. De cînd am văzut secvenţa aceea cu lacrimile şiroind pe chipul îngheţat-inexpresiv al ex-locotent-colonelului K.G.B. Vladimir Putin, actual premier, fost și viitor ţar, alături de Medvedev, actual ţar, fost şi viitor premier, nu contenesc să mă întreb, în naivitatea mea funciară: domn’e, or fi fost „falşe” sau pe bune, „de sare” (cum ar fi zis Nichita Stănescu), lacrimile alea?

Am încercat din răsputeri să nu iau în seamă nici unul dintre sloganurile protestatarilor moscoviţi „12 ani de lacrimi” (referire la posibilitatea a încă două mandate la Kremlin pentru Putin) şi „Moscova nu crede în lacrimi de... crocodil” (o parafrază subtilǎ la titlul splendidului film din 1980 regizat de Vladimir Menşov, „Moscova nu crede în lacrimi”, văzut de cîteva ori în perioada studenţiei mele bucureştene) dar gîndul mă ducea cu obstinaţie, nu ştiu de ce, la lacrimile (de crocodil dîmboviţean) lui Băsescu, în momentele în care „dragă Stolo”, așezat lîngă el, tocmai renunţa la candidatura la preşedinţie în favoarea lui. În timp ce ţarul Putin a dat pe loc o replică demnă de cascadorii rîsului („Lacrimile erau adevărate, dar din cauza vântului şi emoţiilor”), alde Băsescu şi le-a şters muncitoreşte cu dosul palmei şi a tăcut mîlc, plescǎind bălos cu gîndurile-i bulucite spre licoroasa lacrimă a lui Ovidiu! Aşa că, nu-mi rămîne altceva mai bun de făcut decît să iau de bunǎ spusa fostului campion mondial de şah (şi unul dintre criticii cei mai acerbi ai regimului lui Vova Putin), Garik Kasparov: „Acelea nu erau lacrimi, ci picături de botox” (aluzie voalatǎ la faptul cǎ fostul și viitorul președinte rus își sulimenește ridurile, pe la interior, cu sus-pomenita substanţǎ).

 Mircea Dinescu: „Pe vremuri, mă chema Ştefan Bănulescu şi-mi zicea: Hai, dom' Dinescu, vino, să tăcem şi noi o oră, două la un pahar de vin.”





 Despre cărţi şi alte închipuiri... O carte din hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şî legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) dar şi parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unei alte învieri. În caz contrar, cartea moare pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţii ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte şî o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative.

Iată ce-mi răspundea la un moment dat, bunul meu prieten, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu, în clipa in care l-am întrebat, într-un ceas de taină, ce înseamnă pentru el o carte: „O să-ţi spun ce cred eu despre obiectul care se numeşte carte. Atingerea unei cărţi poate fi asemuită (exagerînd desigur) cu un soi de fetişism. E obiectul după care tînjeşti, vrei să o priveşti, să te laşi sedus de ea (nu te-ai surprins niciodată răsfoind absent filele unei cărţi, cu un fel de duioşie sau melancolie?), vrei să reiei pasaje, dintre care pe unele vrei chiar să le adnotezi. Cartea are chiar şi un amestec de parfumuri alambicate, extrem de sofisticate. Întîi şi-ntîi, mirosul de lacuri, cerneluri tipografice şi mirosul hîrtiei. Nu de puţine ori, ea împrumută parfumul lectorului care îi este stăpîn sau stăpînă (mirosul încăperii în care a stat, poate al bibliotecii, poate al sufrageriei, poate al dormitorului, al biroului sau chiar al metroului; mirosul veştmintelor, mirosul parfumului folosit de stăpîn sau de stăpînă, mirosul vinului băut sau mirosul tutunului fumat de stăpîn sau de stăpînă). O carte îţi poate evoca, astfel privind lucrurile, chiar propria iubită care te-a părăsit sau de care, dimpotrivă, abia te-ai îndrăgostit. Stăpînul e lectorul sau ea este stăpîna? Nu ştim. E un mister.”
Şi cîtă dreptate are...

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Remember Nicolae Steinhardt*

„M-am hrănit de lumea asta…” (IV)

Aşadar, după intrarea oficială în cinul monahal (şi cu binecuvîntarea arhiepiscopului Clujului, Î.P.S. Teofil Herineanu), primeşte drept „canon” din partea prietenului şi ocrotitorului său de suflet, fostul stareţ al mănăstirii „Sf. Ana” din Rohia, P.S. Justinian Chira Maramureşanul, devenit episcop-vicar al Clujului, continuarea cu stăruinţă sporită a activităţii scriitoriceşti. Aceasta însă se va desfăşura pe două direcţii distincte: ca scriitor „laic” va semna N. Steinhardt iar textele de sorginte religioasă şi teologică (predici, meditaţii) vor purta numele său monahal, Nicolae Delarohia. Astfel că ultimul deceniu al vieţii sale (1980-1989) va fi dominat de această dualitate, el fiind unul extrem de benefic pentru scriitorul-monah, timpul vieţii sale împărţindu-se şi fizic în două jumătăţi cvasi-egale: Rohia şi Bucureşti, Îi vor apărea succesiv volumele Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (eseu monografic, 1982), Critică la persoana întîi (cronici şi eseuri, 1983), Escale în timp şi spatiu sau Dincoace şi dincolo de texte (însemnări de călătorie şi eseuri despre capodopere ale literaturii româneşti şi universale, 1987), Prin alţii spre sine .Eseuri noi si vechi (1988). Acesta din urmă (conţinînd şi texte apărute în „Revista Fundaţiilor Regale”, va apărea însă fǎrǎ multe dintre studiile vechi, eliminate de cenzură) avea sǎ fie ultimul sǎu volum antum. Publică frecvent în revistele studenţeşti Echinox, Dialog ori Opinia studenţească dar şi în majoritatea revistelor culturale ale vremii. Participă la diferite festivaluri şi colocvii din ţarǎ unde ţine prelegeri sau prezintă comunicări. Dacă la începutul deceniului opt ajunsese la Paris reușind sǎ-și vadǎ vechii prieteni și colegi (Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran ori Eugen Ionescu) dupǎ 1985 nu va mai cǎlǎtori decît în ţarǎ, supravegherea Securitǎţii devenind extrem de severǎ ca urmare a menţinerii legǎturilor sale cu „dușmanii vînduţi strǎinǎtǎţii” de la care primea și cǎrora le trimitea cǎrţi și scrisori. În urma unei percheziţii în chilia sa de la Rohia, i se confiscǎ toate cǎrţile cu dedicaţii de la „transfugi” și alte documete „ostile regimului”, fǎcîndu-se și mari presiuni pentru eliminarea sa din cinul monahal pentru „activitate politicǎ dușmǎnoasǎ”. Episcopul Chira Maramureșanul își salveazǎ abil protejatul. Își continuǎ cu febrilitate activitatea literarǎ, în ciuda deteriorǎrii irevesibile și galopante a stǎrii sǎnǎtǎţii sale. În martie 1989 își definitiveazǎ manuscrisul ultimei sale cǎrţi, Monologul polifonic, o culegere de cronici și eseuri cu subiecte contemporane scrise între 1983 și 1989 (majoritatea scoase de cenzurǎ din volumele anterioare). Din nefericire, volumul va apǎrea postum, în 1991 (la editura clujeanǎ „Dacia”), într-o ediţie îngrijitǎ de unul dintre prietenii sǎi apropiaţi, Virgil Bulat, pentru cǎ, „La 30 martie 1989 se stingea din viaţǎ – într-un spital din Baia Mare, în urma unui atac de cord – monahul Nicolae Delarohia.Înmormîntarea a avut loc în ziua de 2 aprilie la Mǎnǎstirea Rohia, fiind așezat spre veșnica odihnǎ în cimitirul Mǎnǎstirii.” așa cum nota în jurnalul sǎu P. S. Justinian Chira Maramureșanul, episcop-vicar al Clujului, protector și prieten al scriitorului-monah.

Tot în 1991, aceeași editurǎ va tipǎri sub îngrijirea unui alt bun prieten al sǎu, Virgil Ciomoș, cartea sa de cǎpǎtîi, Jurnalul fericirii, un autentic testament literar (cum însuși Steinhardt îl subintitulase), a cǎrei elaborare a durat peste 12 ani, fiind scrisǎ în cîteva variante succesive. Este, pe de o parte, una dintre cele mai tulburǎtoare și mai lucide mǎrturii venite dinlǎuntrul universului concentraţionar românesc, unul dintre cele mai feroce sisteme de exterminare ce-au fost imaginate vreodatǎ iar pe de alta, despre singura modalitate de salvare din acesta, soluţia vieţuirii creștine în fapt (Virgil Bulat). Dar, în același timp, este și cartea unui miracol. Acela al convertirii lui Steihardt la creștinism, înţeles de el printr-o dublǎ îndrǎgostire: de biserica creștinǎ și de neamul românesc.

În fond, Jurnalul fericirii nu este altceva decît cartea unui om care cu o abnormǎ sinceritate recunoaște cǎ, dacǎ n-ar fi fost creștin, viaţa sa n-ar fi fost decît „un spaţiu proustian descompus de timp” sau mai pe șleau spus, o „viaţǎ irositǎ și fǎcutǎ albie de porci”.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, finnd înhumat la Mănăstirea „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureş).

Fotografii: Părintele Nicolae Delarohia; Nicolae Steinhardt alături de Ioan Pintea (autorul și cel care a îngrijit volumul Primejdia mǎrturisirii.Convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993)
********************************************************************************

Despre bunătatea sufletească

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sîmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le cîştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviinţă. Bunătatea sufletescă nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii.Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţa socială. Fără bunătate nu putem convieţui decît în condiţii de groază şi justificînd amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berdiaev* spunea: pîinea pentru mine este o problemă materială (subinţeles egoistă ,vulgară), dar pîinea aproapelui meu, continua Berediaev, este pentru mine o datorie spirituală .Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Ştim că de-am vorbi toate limbile şi toate dialectele pămîntului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului, de la Gutenberg şi pînă astăzi şi de am fi tobă de carte şi de erudiţie, şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici, tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă sîntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştiinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu savîrşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii.” (Nicolae Steinhardt în Primejdia mărturisirii, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 39-40)

* Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1874-1948), filozof rus, reprezentant al existențialismului, cu preocupări în domeniul filozofiei religiei (n.m. - B.-L.S.).

Remember Nicolae Steinhardt*

„Între viaţă şi cărţi” (III)

Însă în 1947 (în urma unui denunţ) a fost iarăşi înlăturat din redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”, apoi din barou (pentru că nu voise în ruptul capului să pactizeze cu diavolul roşu care pusese complet labele pe ţară după 1947), scrierile i-au fost refuzate, luîndu-i-se şi dreptul la semnătură. Aşadar, a fost pus din nou în situaţia ca, pentru a putea trăi, să presteze o serie de slujbe umile, necalificate. Vor fi 12 ani (pînă în primele zile ale lui 1960, cînd va fi arestat) de umilinţe şi privaţiuni materiale inumane, pe de o parte însă extrem de bogaţi spiritual, o perioadă definitorie, de decantări şi dumiriri privind luarea deciziei de a se boteza în creştinism: Din ce în ce îmi căutam mai dîrz refugiul în biserici, în cărţi creştine, în rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile neprecisului şi se conturau treptat în fermitate.(1 Însă imboldul şi încurajările de a face pasul decisiv întru aceasta îi vor fi date de fostul său coleg de liceu, filozoful şi scriitorul Constantin Noica: Am făcut parte din cei ce l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Câmpulung, m-am întîlnit cu el cînd venea (clandestin) la Bucureşti şi l-am şi găzduit.(2

Însă evenimentul biografic crucial care-l va decide pe Steinhardt să primească botezul creştin (şi care îi va schimba radical viaţa) va fi arestarea şi apoi încarcerarea sa (survenită la 4 ianuarie 1960) în celebrul „Fort 13”, transformat într-una dintre cele mai temute „instituţii” de exterminare ale gulagului comunist din România: Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge) am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia care s-a asemuit mult unui „hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă(3. În prealabil, la 31 decembrie 1959, fusese convocat la Securitate, cerîndu-i-se să fie martor al acuzării în procesul deschis lui Constantin Noica, spunîndu-i-se că dacă refuză, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. I s-au dat trei zile de gîndire dar, la îndemnurile tatălui(4 său, refuză să fie martor al acuzării, drept pentru care este arestat (acuzaţia fiind „crimă de uneltire contra ordinii sociale”), judecat în cadrul „lotului Noica-Pillat" şi condamnat la 12 ani de muncă silnică...

Imediat după eliberarea din detenţie (survenită în urma graţierii generale a deţinuţilor politici din august 1964), la biserica „Schitul Darvari” din Bucureşti îşi desăvîrşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii, slujba fiind oficiatǎ de preotul Gheorghe Teodorescu. De aici înainte va duce o autentică viaţă creştină iar după moartea tatălui său (din 1967), va începe să-şi caute o mănăstire. Acest „loc potrivit”, la care visa încă din anii detenţiei, îl va găsi tot graţie prietenului său, filozoful Constantin Noica, în anul 1973: mănăstirea „Sf. Ana” Rohia din Maramureş. Timp de şapte ani va face dese pelerinaje aici, pentru ca în 16 august 1980 să fie călugărit(5, căpătînd numele monahal Nicolae de la Rohaia, dîndu-i-se drept ascultare să se îngrijească de biblioteca mănăstirii. În aceeaşi periodă, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, îşi reia activitatea literară, publicînd traduceri, eseuri şi cronici în majoritatea revistelor culturale ale vremii (Secolul XX, Viaţa românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studentească etc.), apărîndu-i şi două volume: „Între viaţă şi cărţi” şi „Incertitudini literare”. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, finnd înhumat la Mănăstirea „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureş).

Fotografii: chilia părintelui Nicolae Delarohia din mănăstirea „Sf. Ana”-Rohia (sus); Nicolae Steinhardt alături de tatăl său, Oscar.

Notele la texte de Bogdan-Lucian Stoicescu

Note
1. În Mărturie din volumul „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 169
2. id. op. cit.
3. În Autobiografie din Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii” (opera integrală), editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 421
4. Tatăl meu s-a făcut foc şi pară că totuşi m-am învoit a reflecta încă trei zile înainte de a da un răspuns definitiv. Zor-nevoie să-mi fac geamantanul în plină noapte şi să mă prezint la Securitate (de unde mă înapoiasem spre seară, în ajun de anul nou). Abia l-am putut linişti.” (în Mărturie din volumul „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 169-170)
5. Părintele Serafim Man a fost acela care l-a tuns întru monahism pe Nicolae Steinhardt şi apoi a devnit duhovnicul său. „Părintele Serafim Man - scria Nicolae Steinhardt în Autobiografia sa - s-a îmbolnăvit foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit, în august 1980, la Rohia, numai ca sa mă călugărească pe mine, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse.
***************************************************************************

.15 martie 1960 **
„Ritmul intens al celulei nr.18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoaptă. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica”(1, se strîng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracţiunea şi documenarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire.
- Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă, tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevart: este adevărat că botezul este o sfîntă taină, că există sfintele taine. Alminteri, fericirea aceatsa care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolutră nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămint de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvîrşită îndepărtate în senin. O mînă care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atîta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decît banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sînt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pînă la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sint altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negîndit. Şi thalassa(2 lui Xenofon şi pămîntul lui Columb. Botezul e o descoperire.”

** N. Steihardt în volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84

Note
1. „Lotul Noica-Pillat”. În 1958, filozoful Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică (din care va executa şasa la Jilava) şi confiscarea întregii averi. Apoi, rînd pe rînd, vor fi arestaţi toţi ceilalţi „complici”, cu toţii participanţii la seminariile private organizate de el la Câmpulung (unde avea domiciliu forţat din 1949), grupul lor purtînd la proces numele generic de „ lotul Noica-Pillat” din care,, printre alţii, făceau parte: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti. Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, actriţa şi regizoarea Marieta Sadova, 23 cu totul. Nicolae Steinhard va fi arestat ultimul şi încarcerat alături de ei la închisoarea Jilava, abia în 4 ianuarie 1960.
2. marea (în limba greacă, în original)

Remember Nicolae Steinhardt*
Anevoiosul drum spre sine (II)
„Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.” Nicolae Steinhardt
Perioada în care fost redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” (RFR), deşi scurtă –1939 -1940 – a fost extrem de prolifică pentru tînărul Steinhardt, preferinţele sale scriitoriceşti îndreptîndu-se îndeosebi către literatură şi, în egală măsură, către viaţa teatrală a vremii. Traduce, face critică literară şi dramatică, scrie publicistică diversă, multe dintre eseurile şi textele sale fiind strînse şi publicate ulterior în volum(1. Chiar dacă fusese îndepărtat din redacţia RFR, faptul nu l-a afectat prea tare cum nici persecuţiile asupra populaţiei evreieşti din România (ca în cazul congenerului său, Mihail Sebastian): „Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu, încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut , care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii"(2. Asta şi poate pentru că, tatăl său, Oscar Steinhardt, combatant în Primul Război Mondial, rănit la Mărăşti, fusese apoi decorat cu ordinul „Virtutea Militară”. Între 1940 şi 1944, fără o slujbă stabilă, nu va fi deloc scutit de privaţiuni materiale, fiind obligat să-şi asigure traiul din tot felul de expediente. Cu toate acestea nu va pregeta – stîrnind nedumerirea multora - să scrie: „Poporul român şî Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales şi din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scîrbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.”(3 Condiţii în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, drumul său spre sine continuă implacabil.
Între 1944-1947 îl găsim din nou redactor la RFR, în paralel colaborînd şi la „Universul Litear”, „Libertatea” şi „Viaţa Românească”, desfăşurînd o prodigioasă activitate publicistică, scriind texte memorabile despre unii dintre scriitorii săi favoriţi: Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley ori Simone Weil. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Note
1. „Prin alţii spre sine. Eseuri vechi şi noi”, ed.Eminescu, Bucureşti, 1988
2. În „Autobiografie”, text citit prima dată la radio „Europa Liberă” şi publicat în 1997 în cotidianul „Ziua” (nr. 913/21-22 iunie 1997) şi în revista „România literară” (nr. 46/19-25 noiembrie 1997)
3. „Ce ştiu?” în vol. „Primejdia mărturisirii”, convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 184
* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, fiind înhumat în cimitirul Mănăstirii „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureș).
**************************************************************************
15 martie 1960*
„Naş l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em V.(1, fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi: Vă ordon, treceţi Prutul. V. a fost directorul de cabinet al lui Ică (2 şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin, pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu(3 nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V., pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat), şi nu pe Al. Pal.(4 – un vechi prieten, mă rog, prieten din ’54, dar spirist(5 şi el, şi apoi luasem hotărîrea de a ne considera prieteni din copilărie – ori pe Al-G.(6, a cărui personalitate mă impresionase atît de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desăvîrşit multilaterală pe care am întîlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P.(7 a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcîndu-se, prin intensitate, şi în inteligenţă, şi în tact, şi în politeţe, şi în rafinament, şi în putere de judecată, dar totul la un nivel nu lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto Enescu(8, nu ştiu să spun.
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe răînd, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu însemnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit, reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără scufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot(9 al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.).” (va urma)
N.Steinhardt
* Secvenţa botezului este preluată din volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84. (text stabilit, selecţia şi notele de B.-L. S.)
Note
1. Emanuel Vidraşcu
2. Mihai „Ică” Antonescu (1904 -1946) - avocat, politician, ministru şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul condus de Ion Antonescu (1940-1944). După război a fost arestat, judecat (găsit vinovat pentru crime de război), condamnat la moarte şi executat.
3. Ion Antonescu (1882 - 1946) - om politic român, ofiţer de carieră, general, mareşal. Din 4septembrie 1940 pînă în 23 august 1944, a fost prim-ministru al României şi Conducător al Statului. A fost demis de la conducerea statului de Regele Mihai I prin „Actul de la 23 August 1944”. În mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război iar la 1 iunie 1946 a fost executat prin împuşcare la închisoarea Jilava.
4. Alexandru Paleologu (1919 – 2005) – scriitor, diplomat şi om politic
5. Nicolae Steinhard va absolvi cursurile liceului „Spiru Haret” din Bucureşti unde, printre alţii, îi are colegi pe Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir şi Haig Acterian, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Barbu Brezianu, Marcel Avramescu, Traian Lalescu ş.a.
6. Sergiu Al-George (1922 - 1981) – medic, filolog şi reputat orientalist
7. Marin Popescu
8. Theodor Enescu
9. Imediat după eliberarea din detenţie, la biserica „Schitul Darvari”, îşi desăvîrşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii, slujba fiind oficiatǎ de preotul Gheorghe Teodorescu.