Creme, văpsele, farduri (I)

 Nomofobia sminteşte România? După gripa aviară şi cea porcină (ambele, două cacealmale, una mai gogonată ca alta) o nouă „boală” nesănătoasă (sic!), depistată şi diagnosticată în 2008, prin alte părţi de soare pline, tot pandemică şi ea, a ajuns, în sfîrşit şi pe meleagurile noastre mioriţice. Această nouă fobie, ca oricare alta care se respectă, este generată de dependenţa de telefonul mobil şi se manifestă printr-o stare patologică de nelinişte accentuată, cu accese de teamă, de-a nu pierde (rătăci sau a nu-l avea în preajmă) gadgetu’ cu pricina, mai pre româneşte spus, sofisticata zgardă electronică. Aşa zic nişte studii ale unor cît se poate de aplicaţi cercetători britanici ale căror rezultate au fost publicate deunăzi într-o cît se poate de repecatbilă gazetă, Los Angeles Times şi dacă aşa zic ‘mnealor, pesemne că aşa o fi, că prea zic cu foc. Procentul de nomofobi dintre cei chestionaţi de ei ar fi de 66%, cele mai afectate fiind femeile şi tinerii. Cicǎ „boala” asta ar avea, ca oricare altǎ boalǎ şi niscaiva simptome: tulburări de respiraţie și stări de vomă, mergînd pînă la atacuri de panică. Deocamdată nu există un tratament standard ci doar consiliere psihologică, pacientul urmînd doar să fie determinat a conştientiza că e dependent de telefon. La noi, cel puţin, psihologii au o misiune mult mai uşoară: să-şi sfătuiască potenţialii pacienţi că, pentru a nu deveni nomofobi, pot chiar renunţa la telefoanele lor mobile total (sau temporar), pentru că, dupǎ ce cǎ-i îmbolnǎvesc, le mai sînt și ascultate!Asta dacă e să luăm de bună recenta declaraţie a traseistului pedelist Sorin Frunzăverde, cum că „România e un stat poliţienesc în care ne e frică şi să vorbim la telefon...”. Ori poate o fi atins şi ‘mnealui de nomofobie?
 Lacrimi şi preşedinţi. De cînd am văzut secvenţa aceea cu lacrimile şiroind pe chipul îngheţat-inexpresiv al ex-locotent-colonelului K.G.B. Vladimir Putin, actual premier, fost și viitor ţar, alături de Medvedev, actual ţar, fost şi viitor premier, nu contenesc să mă întreb, în naivitatea mea funciară: domn’e, or fi fost „falşe” sau pe bune, „de sare” (cum ar fi zis Nichita Stănescu), lacrimile alea?

Am încercat din răsputeri să nu iau în seamă nici unul dintre sloganurile protestatarilor moscoviţi „12 ani de lacrimi” (referire la posibilitatea a încă două mandate la Kremlin pentru Putin) şi „Moscova nu crede în lacrimi de... crocodil” (o parafrază subtilǎ la titlul splendidului film din 1980 regizat de Vladimir Menşov, „Moscova nu crede în lacrimi”, văzut de cîteva ori în perioada studenţiei mele bucureştene) dar gîndul mă ducea cu obstinaţie, nu ştiu de ce, la lacrimile (de crocodil dîmboviţean) lui Băsescu, în momentele în care „dragă Stolo”, așezat lîngă el, tocmai renunţa la candidatura la preşedinţie în favoarea lui. În timp ce ţarul Putin a dat pe loc o replică demnă de cascadorii rîsului („Lacrimile erau adevărate, dar din cauza vântului şi emoţiilor”), alde Băsescu şi le-a şters muncitoreşte cu dosul palmei şi a tăcut mîlc, plescǎind bălos cu gîndurile-i bulucite spre licoroasa lacrimă a lui Ovidiu! Aşa că, nu-mi rămîne altceva mai bun de făcut decît să iau de bunǎ spusa fostului campion mondial de şah (şi unul dintre criticii cei mai acerbi ai regimului lui Vova Putin), Garik Kasparov: „Acelea nu erau lacrimi, ci picături de botox” (aluzie voalatǎ la faptul cǎ fostul și viitorul președinte rus își sulimenește ridurile, pe la interior, cu sus-pomenita substanţǎ).

 Mircea Dinescu: „Pe vremuri, mă chema Ştefan Bănulescu şi-mi zicea: Hai, dom' Dinescu, vino, să tăcem şi noi o oră, două la un pahar de vin.”





 Despre cărţi şi alte închipuiri... O carte din hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şî legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) dar şi parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unei alte învieri. În caz contrar, cartea moare pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţii ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte şî o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative.

Iată ce-mi răspundea la un moment dat, bunul meu prieten, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu, în clipa in care l-am întrebat, într-un ceas de taină, ce înseamnă pentru el o carte: „O să-ţi spun ce cred eu despre obiectul care se numeşte carte. Atingerea unei cărţi poate fi asemuită (exagerînd desigur) cu un soi de fetişism. E obiectul după care tînjeşti, vrei să o priveşti, să te laşi sedus de ea (nu te-ai surprins niciodată răsfoind absent filele unei cărţi, cu un fel de duioşie sau melancolie?), vrei să reiei pasaje, dintre care pe unele vrei chiar să le adnotezi. Cartea are chiar şi un amestec de parfumuri alambicate, extrem de sofisticate. Întîi şi-ntîi, mirosul de lacuri, cerneluri tipografice şi mirosul hîrtiei. Nu de puţine ori, ea împrumută parfumul lectorului care îi este stăpîn sau stăpînă (mirosul încăperii în care a stat, poate al bibliotecii, poate al sufrageriei, poate al dormitorului, al biroului sau chiar al metroului; mirosul veştmintelor, mirosul parfumului folosit de stăpîn sau de stăpînă, mirosul vinului băut sau mirosul tutunului fumat de stăpîn sau de stăpînă). O carte îţi poate evoca, astfel privind lucrurile, chiar propria iubită care te-a părăsit sau de care, dimpotrivă, abia te-ai îndrăgostit. Stăpînul e lectorul sau ea este stăpîna? Nu ştim. E un mister.”
Şi cîtă dreptate are...

© Bogdan-Lucian Stoicescu