Creme, vǎpsele, farduri (2)

Vis de voi visa, vis va rămînea! (sic!). După ultimile statistici (aşteptăm cu nerăbdare rezultatele pe bune ale bulibăşelii numite „referendum”), populaţia României ar mai număra vreo 20 de milioane de locuitori. În camera inferioară a forului legislativ există în momentul de faţă 332 de deputaţi (unul la 160.000 de locuitori) şi 137 de senatori (unul la 70.000), în total 469 parlamentari. În Statele Unite, la circa 300 milioane de locuitori sînt 435 de reprezentanţi (un „deputat” la 560.000 locuitori) şî 100 de senatori (unul la 3.000.000 locuitori), în total 535 de parlamentari. În cazul în care SUA ar respecta proporţiile din Romănia, ea ar avea 1.875 senatori şi 4.286 de reprezentanţi. Invers, dacă la noi s-ar respecta cu stricteţe criteriile eligibilităţii americane, România ar avea 7 senatori şi 31 de deputaţi! Da’, dar ar fi unul şi unul, aleşi pe sprînceană, numai ţiţă de mîţă! Şi ce de economie s-ar mai face la anemicul nostru buget de stat, nene! Pentru a nu mai pune la socoteală şi faptul că memorabila vorbă a lui Lăpuşneanu, „Proşti, dar mulţi!” (aplicată la aleşii neamului), chiar n-ar mai avea nici o relevanţă... Visuri... Pină una-alta, să ne vedem de campania noastră şi să nu mai cîrcotim pe seama altora!

Şah la primar. Apropos de campania asta electorală băştinaşă aflată în toi... E-mpînzit Ploieştul de nişte pocitaniii de „panouri electorale”, dă să sparie gîndul, vorba cronicarului (vezi foto). Nu mă interesează a cui e afacerea, ci mă deranjează doar faptul că „panourile” se „lipesc” pe jalnicul nostru urbanism, precum cocoştul de gard! De-un „albastru infinit” (cum spune vechiul şlagăr) turbat, caroiate cu dungi albe, cu litere pe orizontală şi cifre pe verticală, al cărui rost, zău că nu-l pricep, pen’ că, oricum, afişele-s lipite alandala. Ori poate tre’ să dăm o interpretare privind la ele, ca pe o tablă de şah şchioapă, ceva de genul: Bădescu de la G7 mută la C3 şi-l face mat pe Volosevici. Pentru a nu mai vorbi de halul în care au ajuns afişele, mâzgălite şi flendurite, că nu mai înţelege omu’ nimic din ele. Taaaare i-aş mai face o mustaţă dnei catindat X sau măcar o pereche de ochelari catindatului Y, aşa cum le făceam în copilărie pozelor de prin reviste!

Laurel şi Hardy.Că tot veni vorba despre copilărie... După desenele animate (în special ale lui Walt Disney), preferaţii mei erau Stan şi Bran. Nu scăpam nici un episod al emisiunii „Comici vestiţi ai ecranului”. Le urmăream extaziat la televizorul rusesc „Rubin 102” şi mă tavăleam pe jos de rîs... Mare bucurie am avut de curînd cînd am reuşit să-mi cumpăr o colecţie de şapte dvd-uri cu unele dintre cele mai tari filmuleţe ale lor, întregită recent cu încă vreo opt dvd-uri. Abia după ce am învăţat să citesc, am aflat io că prenumele celor doi sînt Stan şi Oliver. Atunci de unde şi de ce Bran? Mister pînă in ziua de azi. Peste ani, cînd am ieşit în Vest, aveam să constat că fenomenul rebotezării celor doi e prezent şi în Italia (Stallio et Ollio) dar şi în Germania (Dick & Duff). Am întrebat care-i şpilul însă nimeni n-a ştiut să-mi spună. Tot aşa-i pomeniseră şi ei din copilărie. Atunci, să-i lăsăm aşa, pentru că misterele copilăriei noastre – mi-a spus asta odată Moş Crăciun - nu trebuie dezvăluite nimănui. Nu?

O despǎrţire de bun augur. Pe Codruţ Constantinescu l-am cunoscut prin 2007, dacǎ nu mǎ înșealǎ memoria ţinerii de minte. Însǎ cu recenziile, cronicile și eseurile sale din „Revista Nouǎ” de la Câmpina și „Axioma” din Ploiești (periodice în care, pe atunci, scriam amîndoi), mǎ delectam deja de vreo doi ani. Tot de prin 2007, am început sǎ-i citesc sistematic textele postate pe blogul sǎu, „Litere, cuvinte, fraze”. Loc din care aveam sǎ aflu cǎ omul meu, câmpinean sadea, absolvise istoria la universitatea bucureșteanǎ (2000), apoi ceva cursuri prin Danemarca și un masterat în studii europene la universitatea din Geneva. Junele nostru studios revine acasǎ, prin 2003, în mod absolut inexplicabil pentru mine și se angajeazǎ consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Continuǎ sǎ citeascǎ cu febrilitate, în acelaşi timp punîndu-se zdravăn pe scris, unele dintre textele sale apǎrînd în reviste cu ştaif precum „Timpul”, „22” sau „Dilema Veche”. Rezultatul? Douǎ cǎrţi cuceritoare („Hai-hui prin Occident” și „Enervǎri sau despre bucuria de-a trǎi în România”, ultima în colaborare cu Mirel Bǎnicǎ) cuprinzînd, aţi ghicit, experienţele de viaţǎ (și nu numai!) trǎite în acești din urmǎ ani și încǎ douǎ, „Studii irlandeze” și „A trǎi pentru a citi”, aceasta din urmǎ înglobînd cronici și recenzii ale unor volume (multe netraduse în românǎ), trǎdînd, prin multitudinea autorilor și varietatea temelor abordate, apetenţa sa cǎtre captivanta şi dificila zonǎ a literaturii numitǎ generic „de idei”. În paralel cu acest susţinut travaliu publicistic, el s-a angrenat și în viaţa culturalǎ a orașului natal, ca invitat sau co-organizator al unei serii de manifestǎri de gen.

Asta pînǎ deunăzi cînd, printr-un scurt text expediat pe mail (postat ulterior pe blogul sǎu și, simultan, pe pagina personalǎ de pe Facebook, unde mi-am permis sǎ-l și comentez) Codruţ, cu o amǎciune nedisimulatǎ, îmi mǎrturisea cǎ se va retrage din viaţa culturală câmpineană şi că va întrerupe orice colaborare cu organizatorii parodiei de concurs „Cartea anului 2011”, fiind scîrbit pînă peste cap de modul în care instituţiile implicate (primǎrie, casa de culturǎ, biblioteca municipalǎ) au înţeles sǎ „mînǎreascǎ” acordarea premiilor, respectind regula de aur împămîntenită, conform căreia „concursul are loc joi iar premianţii se cunosc de marţi ”. Ion Bǎlu avea perfectǎ dreptate în adoptarea atitudinii sale de rǎcealǎ și izolare faţǎ de jocurile locale de și din culise pe care le face un singur personaj: Costic(l)ǎ Trandafir, înconjurat de adulaţia generalǎ a tǎmîierilor celor din jur, pe principiul: tu mǎ lauzi acu', cǎ te laud și io mai încolo, scrie Codruţ în textul sǎu. Și asta în condiţiile în care, excelentul sǎu volum „În labirint sînt umbre și lumini” (recenzat în „Altphel”), cu toate cǎ a apǎrut în 2011, n-a intrat în vedelrile juriului fantomǎ al sus-pomenitului concurs. Viaţa culturalǎ în Câmpina trebuie sǎ se rezume la ei, pentru ei, cǎtre ei. Se mai întreabǎ cineva de ce nu mai vine naibii nimeni din urmǎ? Cu astfel de „modele”, este ușor de explicat, conchide Codruţ. Uite cǎ ne mai întrebǎm noi, p-aici. Dar viaţa culturalǎ din Ploiești? Din România? Nu tot la astfel de „ei” se rezumǎ? De altfel, ultima ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stǎnescu” (de care s-a ocupat cu asupra de mǎsurǎ colegul M. G. Mateucǎ în paginile gazetei „Altphel”) stǎ mǎrturie despre modul în care sînt acordate premii babane din bani publici, pe ochi frumoși. Voi reveni.
©Bogdan-Lucian Stoicescu