Domnului Alexandru „Puiu” Comănescu, in memoriam
În 14 aprilie 1968, avea loc un eveniment a cărui tainică semnificaţie întrecea orice aparenţă: deschiderea oficială a Clubului de Jazz al Palatului Culturii din Ploiești, înfiinţat în 18 martie, același an.
Părea un eveniment muzical obişnuit, care fusese gândit și care s-a desfăşurat aidoma unui concert de jazz, susţinut de combourile conduse de Jancsi Körössy și Guido Manusardi (muzicieni care pe atunci locuiau şi activau în București), precedat de alocuţiunile organizatorilor și prezentat de legendarul Cornel Chiriac, un adevărat Willis Conover al României. Deși muzicienii care evoluau pe scenă erau jazzmani a căror reputaţie era indiscutabilă, concertul nu putea egala evoluţia unor giganţi ai genului pe scenele româneşti, precum Louis Armstrong ori Woody Herman, acesta din urmă prezent și la Ploiești.
Din punct de vedere muzical, a fost o manifestare de excepţie. Numele muzicienilor - care
s-au întrecut pe ei înșiși - înseamnă la fel de mult ca acum peste de 40 de ani, chiar dacă unii dintre ei nu mai sînt azi în viaţă: Jancsi Körössy, Guido Manusardi, Johnny Răducanu, Dan Mândrilǎ, Nicolae „Coca” Moraru ori Adrian Ciceu… Dintre invitaţi n-au lipsit regretaţii Mihai Berindei (decanul de vîrstă și autoaritatea cea mai reprezentativă a jazz-ului românesc al vremii, teoretician şi critic muzical, pedagog și trompetist) şi Ion „Lulu” Tanoviceanu, un adevărat „maestru de ceremonii” al viitoarelor festivaluri. Un panou realizat de pictorul ploieştean Vladimir „Mirel” Zamfirescu, invita publicul într-un mod original – pentru acele vremuri – să participe la concert.
„Clubul” nu reprezenta o instituţie oficială propriu-zisă pentru activităţi cultural-educative, dotată cu local propriu, personal angajat și finanţată de la buget (cum erau, de exemplu, „Clubul CFR” sau cel al uzinelor „1 Mai”), ci era vorba doar despre un grup de iubitori ai jazz-ului (14 membri fondatori), care-și propunea să activeze în sensul promovării, popularizării și dezvoltării acestui important gen muzical la Ploiești, în mod special și în România, în general. Dintre membrii clubului sînt de amintit cunoscutul pianist ploieștean de swing, inginerul Robert „Lulu” Movsesian, capabil să binedispună printr-un farmec personal nepereche și cu un umor nativ, de cea mai bună calitate, orice fel de asistenţă; bateristul Constantin „Gigi” Alecu, un contabil cu suflet de artist; Alexandru Budișteanu („nea’ Sandu – YO9IB”), electronist de clasă și radioamator împătimit, un excelent cunoscător al curentului swing (și nu numai!); arbitrul internaţional de handbal Dan Dobrescu, întotdeauna săritor și un camarad desăvârșit; regretatul biolog Șerban Ionescu-Homorâceanu (în timpul liber pictor, basist și multe, multe altele, secretar al Clubului, după plecarea temporară a lui Paul „Puiu” Mancaș - basist, compozitor, profesor de chitară - la Constanţa); excelentul pianist Robert Kovacs – pe atunci, profesor de fizică la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești; inginerul Dumitru „Mitty” Olteanu, un factotum, dispus în orice clipă, zi și noapte, la orice efort; un alt inginer, Mihai „Katzu” Mezincescu, binecunoscut multi-campion de motociclism, un subtil cunoscător al jazz-ului dar şi dedulcit la alte muzici rafinate; bateristul Alfred „Freddy” Goldberger (tehnician dentar de profesie), deţinător al unor mustăţi de… lord englez și cu o ţinută realmente aristocratică și, nu în ultimul rînd, regretaţii George „Gigel” Nicodimescu, o mină inepuizabilă de bună dispoziţie, talentat decorator și un mare cunoscător de muzică de calitate, profesorul Zoltan „Zoli” Petcu, o inteligenţă strălucită, o minte enciclopedică și un prieten de nădejde și basistul Viorel Popescu, un metalo-plastician de mare talent.
Reușita muzicală, apreciată de toţi era, însă, dublat de o semnificaţie extramuzicală bine disimulată și, deci, greu detectabilă de oricine.
„Jazz Club Ploiești” era, practic, o asociaţie cultural-muzicală care, pentru a putea activa în mod public, se „aciuase” în Palatul Culturii și nu era iniţiată, organizată și condusă de stat, de partid sau de sindicatele oficiale ale regimului comunist, fiind rodul iniţiativei membrilor ei, având statut elaborat și adaptat fără nici un amestec din afară, cu o conducere aleasă în mod democratic, în deplină libertate. Președintele de atunci al „Jazz Club Ploiești” – profesorul Alexandru „Puiu” Comănescu, iniţiatorul și sufletul acestei temerare întreprinderi, un excelent pianist, un împătimit de jazz, permanent la curent cu tot ceea ce însemna acest fenomen muzical la nivel naţional și internaţional, un sentimental incorigibil, cu un rarisim cult al prieteniei – era, în acele vitrege vremuri, singurul președinte din ţară ales cu adevrat și nu conform „indicăţiilor” și „orientărilor” venite de la partid. Astfel, „Jazz Club Ploiești” era o „insulă”, un „paradis” – e adevărat, minuscule și extrem de fragile – de democraţie, pierdute undeva în „oceanul” dictaturii comuniste.
Scopul declarat al acestei asociaţii era promovarea jazz-ului românesc, ridicarea nivelului general de cultură muzicală și întărirea prestigiului internaţional al ţării. Idei generoase, desigur și conforme cu convingerile de atunci și dintotdeauna ale membrilor clubului. Scopul nedeclarat era, însă, acela de a se practica o breșă în obscurantismul cultural și ideologic al vremii (jazz-ul fiind considerat o „muzică decadentă a imperialismului american”), de a se deschide o fereastră spre Occident, de a se exprima liber – muzical dar și sub alte forme –, a se organiza și a acţiona cît mai bine.
Aceste lucruri, care atunci nu puteau fi spuse pe faţă, au fost înţelese de unii, chiar dacă nu de toţi. Ele au fost, însă, cu siguranţă înţelese atât de partid dar mai ales de „ochii, urechile și braţul înarmat” al acestuia, Securitatea - și, deci, atent supravegheate – considerîndu-se, probabil, că foloasele propagandistice, cel puţin în conjunctura „Primăverii de Praga” sînt cu mult mai mari decât pericolul real.
Bref, era un lucru mai mult decît evident (și recunoscut de toţi, fără reticenţă) și anume că acest club reprezenta o premieră absolută în viaţa culturală românească, nu numai postbelică dar și antebelică, el fiind primul club de jazz din România.
Apoi s-au înfiinţat Jazz Club Pitești (septembrie 1968) și Jazz Club Timișoara
„Clubul” nu reprezenta o instituţie oficială propriu-zisă pentru activităţi cultural-educative, dotată cu local propriu, personal angajat și finanţată de la buget (cum erau, de exemplu, „Clubul CFR” sau cel al uzinelor „1 Mai”), ci era vorba doar despre un grup de iubitori ai jazz-ului (14 membri fondatori), care-și propunea să activeze în sensul promovării, popularizării și dezvoltării acestui important gen muzical la Ploiești, în mod special și în România, în general. Dintre membrii clubului sînt de amintit cunoscutul pianist ploieștean de swing, inginerul Robert „Lulu” Movsesian, capabil să binedispună printr-un farmec personal nepereche și cu un umor nativ, de cea mai bună calitate, orice fel de asistenţă; bateristul Constantin „Gigi” Alecu, un contabil cu suflet de artist; Alexandru Budișteanu („nea’ Sandu – YO9IB”), electronist de clasă și radioamator împătimit, un excelent cunoscător al curentului swing (și nu numai!); arbitrul internaţional de handbal Dan Dobrescu, întotdeauna săritor și un camarad desăvârșit; regretatul biolog Șerban Ionescu-Homorâceanu (în timpul liber pictor, basist și multe, multe altele, secretar al Clubului, după plecarea temporară a lui Paul „Puiu” Mancaș - basist, compozitor, profesor de chitară - la Constanţa); excelentul pianist Robert Kovacs – pe atunci, profesor de fizică la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești; inginerul Dumitru „Mitty” Olteanu, un factotum, dispus în orice clipă, zi și noapte, la orice efort; un alt inginer, Mihai „Katzu” Mezincescu, binecunoscut multi-campion de motociclism, un subtil cunoscător al jazz-ului dar şi dedulcit la alte muzici rafinate; bateristul Alfred „Freddy” Goldberger (tehnician dentar de profesie), deţinător al unor mustăţi de… lord englez și cu o ţinută realmente aristocratică și, nu în ultimul rînd, regretaţii George „Gigel” Nicodimescu, o mină inepuizabilă de bună dispoziţie, talentat decorator și un mare cunoscător de muzică de calitate, profesorul Zoltan „Zoli” Petcu, o inteligenţă strălucită, o minte enciclopedică și un prieten de nădejde și basistul Viorel Popescu, un metalo-plastician de mare talent.
 |
De la stînga la dreapta:
Alexandru „Puiu” Comǎnescu, Paul „Puiu” Mancaș, Ion „Nelu” Stan și Lucian Sabados
|
„Jazz Club Ploiești” era, practic, o asociaţie cultural-muzicală care, pentru a putea activa în mod public, se „aciuase” în Palatul Culturii și nu era iniţiată, organizată și condusă de stat, de partid sau de sindicatele oficiale ale regimului comunist, fiind rodul iniţiativei membrilor ei, având statut elaborat și adaptat fără nici un amestec din afară, cu o conducere aleasă în mod democratic, în deplină libertate. Președintele de atunci al „Jazz Club Ploiești” – profesorul Alexandru „Puiu” Comănescu, iniţiatorul și sufletul acestei temerare întreprinderi, un excelent pianist, un împătimit de jazz, permanent la curent cu tot ceea ce însemna acest fenomen muzical la nivel naţional și internaţional, un sentimental incorigibil, cu un rarisim cult al prieteniei – era, în acele vitrege vremuri, singurul președinte din ţară ales cu adevrat și nu conform „indicăţiilor” și „orientărilor” venite de la partid. Astfel, „Jazz Club Ploiești” era o „insulă”, un „paradis” – e adevărat, minuscule și extrem de fragile – de democraţie, pierdute undeva în „oceanul” dictaturii comuniste.
Scopul declarat al acestei asociaţii era promovarea jazz-ului românesc, ridicarea nivelului general de cultură muzicală și întărirea prestigiului internaţional al ţării. Idei generoase, desigur și conforme cu convingerile de atunci și dintotdeauna ale membrilor clubului. Scopul nedeclarat era, însă, acela de a se practica o breșă în obscurantismul cultural și ideologic al vremii (jazz-ul fiind considerat o „muzică decadentă a imperialismului american”), de a se deschide o fereastră spre Occident, de a se exprima liber – muzical dar și sub alte forme –, a se organiza și a acţiona cît mai bine.
Aceste lucruri, care atunci nu puteau fi spuse pe faţă, au fost înţelese de unii, chiar dacă nu de toţi. Ele au fost, însă, cu siguranţă înţelese atât de partid dar mai ales de „ochii, urechile și braţul înarmat” al acestuia, Securitatea - și, deci, atent supravegheate – considerîndu-se, probabil, că foloasele propagandistice, cel puţin în conjunctura „Primăverii de Praga” sînt cu mult mai mari decât pericolul real.
Bref, era un lucru mai mult decît evident (și recunoscut de toţi, fără reticenţă) și anume că acest club reprezenta o premieră absolută în viaţa culturală românească, nu numai postbelică dar și antebelică, el fiind primul club de jazz din România.
 |
Apoi s-au înfiinţat Jazz Club Pitești (septembrie 1968) și Jazz Club Timișoara
(1 octombrie 1968), la a căror inaugurare au fost invitaţi și ploieștenii, care în acest fel au putut intra în contact cu mulţi oameni de o înaltă ţinută muzicală, intelectuală și morală – cum ar fi saxofonistul Marcel Jivănescu, basistul Ștefan Pethö, organizatorii celor două cluburi, apoi pianistul Paul Weiner și bateristului Eugen Gondi -, după care au apărut și restul cluburilor din principalele orașe din ţară.
Punctul culminant al acestui „Sturm und Drang” jazz-istic de la sfîrșitul anilor ’60, l-a constituit Festivalul Naţional de Jazz „Ploiești ’69” (4-6 aprilie 1969), primul de acest gen din istoria noastră culturală și muzicală, organizat de Clubul de Jazz din Ploiești cu sprijinul legal și logistic al Palatului Culturii.
De amintit în acest context, ca o pată de culoare, sprijinul moral – și nu numai! – acordat organizatorilor de soţiile și prietenele acestora dar și de către metodiștii Palatului Culturii.
Greutăţile, însă, au început să apară și, pe măsura trecerii timpului, în loc să scadă, continuau să se acumuleze: lipsa fondurilor, a instrumentelor muzicale şi a logisticii sine qua non au fost principalele motive care au determinat, printre altele, retragerea multora dintre membri.
În aceste condiţii, al doilea Festival de Jazz „Ploiești ’70” (aprilie 1970) s-a organizat cu și mai mare dificultate iar la cel de-al treilea (mai 1971), obstrucţiile oficialităţilor, disimulate sub diverse pretexte, au devenit, practic, insurmontabile. Se apropia cu pași repezi „minirevoluţia culturală” din 1971, care a însemnat, mai întîi, sfîrșitul Festivalului de Jazz de la Ploiești și apoi al Clubului care-l înfiinţase și organizase.
Proiectata ediţie a IV-a, „Ploiești ‘72” , nu a mai primit aprobarea. Cît despre Club, el nu a fost interzis, însă s-a stins lent, lipsit de sprijin și fonduri. Cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Jazz avea să fie organizată abia în anul 1974, la Sibiu, sub controlul financiar al CC al UTC, sub egida TVR.
Capitolul se încheiase, însă el fusese, deja, scris: în 1968, la Ploiești, fusese înfiinţat primul club românesc de jazz, prima asociaţie liberă (chiar dacă numai culturală), organizată pe criterii democratice, deschizându-se – atîta cît o permitea conjunctura – o fereastră, pînă atunci închisă, prin care în România, aservită și comunistă, pătrunsese acel „wind of change” dinspre Occident.
*Text inedit, alcătuit pe baza documentelor din arhiva personală şi a mărturiilor profesorului Puiu Comănescu, în preajma căruia autorul a avut privilegiul şi onoarea să se afle în ultimii ani ai vieţii acestuia.
Punctul culminant al acestui „Sturm und Drang” jazz-istic de la sfîrșitul anilor ’60, l-a constituit Festivalul Naţional de Jazz „Ploiești ’69” (4-6 aprilie 1969), primul de acest gen din istoria noastră culturală și muzicală, organizat de Clubul de Jazz din Ploiești cu sprijinul legal și logistic al Palatului Culturii.
De amintit în acest context, ca o pată de culoare, sprijinul moral – și nu numai! – acordat organizatorilor de soţiile și prietenele acestora dar și de către metodiștii Palatului Culturii.
Greutăţile, însă, au început să apară și, pe măsura trecerii timpului, în loc să scadă, continuau să se acumuleze: lipsa fondurilor, a instrumentelor muzicale şi a logisticii sine qua non au fost principalele motive care au determinat, printre altele, retragerea multora dintre membri.
În aceste condiţii, al doilea Festival de Jazz „Ploiești ’70” (aprilie 1970) s-a organizat cu și mai mare dificultate iar la cel de-al treilea (mai 1971), obstrucţiile oficialităţilor, disimulate sub diverse pretexte, au devenit, practic, insurmontabile. Se apropia cu pași repezi „minirevoluţia culturală” din 1971, care a însemnat, mai întîi, sfîrșitul Festivalului de Jazz de la Ploiești și apoi al Clubului care-l înfiinţase și organizase.
Proiectata ediţie a IV-a, „Ploiești ‘72” , nu a mai primit aprobarea. Cît despre Club, el nu a fost interzis, însă s-a stins lent, lipsit de sprijin și fonduri. Cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Jazz avea să fie organizată abia în anul 1974, la Sibiu, sub controlul financiar al CC al UTC, sub egida TVR.
Capitolul se încheiase, însă el fusese, deja, scris: în 1968, la Ploiești, fusese înfiinţat primul club românesc de jazz, prima asociaţie liberă (chiar dacă numai culturală), organizată pe criterii democratice, deschizându-se – atîta cît o permitea conjunctura – o fereastră, pînă atunci închisă, prin care în România, aservită și comunistă, pătrunsese acel „wind of change” dinspre Occident.
Bogdan-Lucian Stoicescu
*Text inedit, alcătuit pe baza documentelor din arhiva personală şi a mărturiilor profesorului Puiu Comănescu, în preajma căruia autorul a avut privilegiul şi onoarea să se afle în ultimii ani ai vieţii acestuia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu