Remember Nicolae Steinhardt*
Anevoiosul drum spre sine (II)
„Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.” Nicolae Steinhardt
Perioada în care fost redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” (RFR), deşi scurtă –1939 -1940 – a fost extrem de prolifică pentru tînărul Steinhardt, preferinţele sale scriitoriceşti îndreptîndu-se îndeosebi către literatură şi, în egală măsură, către viaţa teatrală a vremii. Traduce, face critică literară şi dramatică, scrie publicistică diversă, multe dintre eseurile şi textele sale fiind strînse şi publicate ulterior în volum(1. Chiar dacă fusese îndepărtat din redacţia RFR, faptul nu l-a afectat prea tare cum nici persecuţiile asupra populaţiei evreieşti din România (ca în cazul congenerului său, Mihail Sebastian): „Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu, încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut , care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii"(2. Asta şi poate pentru că, tatăl său, Oscar Steinhardt, combatant în Primul Război Mondial, rănit la Mărăşti, fusese apoi decorat cu ordinul „Virtutea Militară”. Între 1940 şi 1944, fără o slujbă stabilă, nu va fi deloc scutit de privaţiuni materiale, fiind obligat să-şi asigure traiul din tot felul de expediente. Cu toate acestea nu va pregeta – stîrnind nedumerirea multora - să scrie: „Poporul român şî Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales şi din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scîrbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.”(3 Condiţii în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, drumul său spre sine continuă implacabil.
Între 1944-1947 îl găsim din nou redactor la RFR, în paralel colaborînd şi la „Universul Litear”, „Libertatea” şi „Viaţa Românească”, desfăşurînd o prodigioasă activitate publicistică, scriind texte memorabile despre unii dintre scriitorii săi favoriţi: Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley ori Simone Weil. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Note
1. „Prin alţii spre sine. Eseuri vechi şi noi”, ed.Eminescu, Bucureşti, 1988
2. În „Autobiografie”, text citit prima dată la radio „Europa Liberă” şi publicat în 1997 în cotidianul „Ziua” (nr. 913/21-22 iunie 1997) şi în revista „România literară” (nr. 46/19-25 noiembrie 1997)
3. „Ce ştiu?” în vol. „Primejdia mărturisirii”, convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 184
* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, fiind înhumat în cimitirul Mănăstirii „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureș).
**************************************************************************
15 martie 1960*
„Naş l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em V.(1, fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi: Vă ordon, treceţi Prutul. V. a fost directorul de cabinet al lui Ică (2 şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin, pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu(3 nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V., pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat), şi nu pe Al. Pal.(4 – un vechi prieten, mă rog, prieten din ’54, dar spirist(5 şi el, şi apoi luasem hotărîrea de a ne considera prieteni din copilărie – ori pe Al-G.(6, a cărui personalitate mă impresionase atît de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desăvîrşit multilaterală pe care am întîlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P.(7 a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcîndu-se, prin intensitate, şi în inteligenţă, şi în tact, şi în politeţe, şi în rafinament, şi în putere de judecată, dar totul la un nivel nu lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto Enescu(8, nu ştiu să spun.
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe răînd, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu însemnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit, reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără scufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot(9 al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.).” (va urma)
N.Steinhardt
* Secvenţa botezului este preluată din volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84. (text stabilit, selecţia şi notele de B.-L. S.)
Note
1. Emanuel Vidraşcu
2. Mihai „Ică” Antonescu (1904 -1946) - avocat, politician, ministru şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul condus de Ion Antonescu (1940-1944). După război a fost arestat, judecat (găsit vinovat pentru crime de război), condamnat la moarte şi executat.
3. Ion Antonescu (1882 - 1946) - om politic român, ofiţer de carieră, general, mareşal. Din 4septembrie 1940 pînă în 23 august 1944, a fost prim-ministru al României şi Conducător al Statului. A fost demis de la conducerea statului de Regele Mihai I prin „Actul de la 23 August 1944”. În mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război iar la 1 iunie 1946 a fost executat prin împuşcare la închisoarea Jilava.
4. Alexandru Paleologu (1919 – 2005) – scriitor, diplomat şi om politic
5. Nicolae Steinhard va absolvi cursurile liceului „Spiru Haret” din Bucureşti unde, printre alţii, îi are colegi pe Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir şi Haig Acterian, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Barbu Brezianu, Marcel Avramescu, Traian Lalescu ş.a.
6. Sergiu Al-George (1922 - 1981) – medic, filolog şi reputat orientalist
7. Marin Popescu
8. Theodor Enescu
9. Imediat după eliberarea din detenţie, la biserica „Schitul Darvari”, îşi desăvîrşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii, slujba fiind oficiatǎ de preotul Gheorghe Teodorescu.