Cuvinte, sunete, imagini... (I)

La început a fost cuvântul Cuvânt. Ce numea el
Dezgroapă arheologii de vânt. Se scria şi era.
Fără mâna mea cu furunculi care căsca.
Am iubit mult tot mai aproapele până-am ajuns
Să mă iubesc doar pe mine. Şi iată-mă uns.
Ion Stratan (Pentameronul)

Se întreba, pe bună dreptate, cum trecuseră aşa, fulgerător, cei cîţiva ani de cînd se cunoscuseră. Cum? Încerca să găsească o explicaţie care să-l satisfacă şi nu izbutea... Începuse, cumva, trecerea timpului să asculte de alte legi?
Habar n-avea...

Ceea ce i se părea cu adevărat straniu, era tocmai faptul că acest zbor funambulesc al timpului nu-i estompase absolut deloc amintirile legate de zilele pe care le petrecuseră împreună. De puţine ori în viaţă i se întîmplase să reţină cu atîta precizie a detaliului, întîmplări, cuvinte, sunete, imagini, parfumuri, gesturi... Şi cu fiecare zi care trecea, toate acestea deveneau tot mai clare, mai limpezi, mai proaspete... În ceasurile lui de tihnă, se gîndea deseori dacă vreodată, Bunul Dumnezeu îi va mai oferi şansa să o revadă... Să o mai poată ţine în braţe, preţ de cîteva clipe, ca în acea nepămînteană după-amiază sub ploaie... Ori ca în acea noapte de început de lume... I-ar plăcea grozav să se mai întîmple cîndva...

La un an după acea întîlnire revenise în micul orăşel de munte… Îl încerca o stare sufletească amară, confuză, contorsionată... Trecuse – aşa cum numai criminalii revin, dintr-un impuls inexplicabil, acolo unde-au săvîrşit fapta – prin absolut toate locurile pe pe unde fuseseră împreună. Mai puţin de-a lungul acelei văi înguste, străjuite de brazi înalţi, cu panglica argintie a pîrîului sclipind diamantin-răcoros printre malurile înierbate... Nu-l lăsase ploaia diluviană care nu încetase – decît cu foarte rare întreruperi – să cadă pe toată durata şederii lui acolo...

În schimb, avusese suficient timp să se gîndească la acele clipe de mult trecute… Să înţeleagă ce se întîmplase cu el în acea perioadă. Să se înţeleagă, cu alte cuvinte... Realizase, mai presus de orice, că atunci traversa o perioadă tulbure, de-o mare labilitate sufletească... Era foarte singur şi complet lipsit de apărare... Voia doar să scrie, să fie numai cu el în lumea lui de cuvinte. Şi chiar atunci se ivise ea, o făptură minunată, plăsmuită parcǎ din lumină...

...Apropierea se produsese firesc însǎ fără ca vreunul dintre ei să facǎ primul pas. De altfel, lui chiar îi lipseşte complet talentul (recunoştea că e un talent!) de-a cuceri o femeie: se inhibă, parcă nu-i mai funcţionează cum trebuie toate mecanismele creierului, nu mai are toate cuvintele asupra lui, nu mai e el, i se pare că devine de-un ridicol abnorm şi atunci se rezumă doar la a o admira în linişte. Bref, nu posedă ceea ce, folosind o sintagmă mult uzitată, se numeşte arta seducţiei, în care atît de mulţi bărbaţi sînt experţi, unii deţinînd performanţe remarcabile...

În preajma ei se simţea pierdut...

Pe de altă parte însă, se bucura nespus că i se putuse întîmpla aşa ceva, într-un moment al vieţii sale şi la o vîrstă cînd chiar nu mai credea că va mai trăi o asemenea experienţă .
Scrisese imediat după ce se despărţiseră un text, care trecuse, într-un timp relativ lung, prin zeci, dacă nu chiar sute de variante succesive pînă să ajungă la forma sub care avea să-l publice, la un moment dat, într-o revistă culturală din oraşul în care locuia. De ce durase atît de mult elaborarea acelui text? Pentru că, de la bun început, nu intenţionase să denatureze absolut deloc ce se întîmplase între ei atunci. Pentru că şi acel text ca, de altfel, tot ceea ce scrisese pînă atunci, nu reprezentau altceva decît frînturi din viaţa lui. Şi nu născociri, simple produse ale unei imaginaţii exuberante, pentru simplul motiv că îi lipsea cu desăvîrşire abilitatea de a se folosi de cuvinte spre a-şi alimenta fanteziile... Cum, de altfel, nu putea, în ruptul capului, să scrie despre lucrurile abstracte din existenţa-i de zi cu zi, atîta vreme cît nu-şi putea concepe propria-i viaţă ca pe o înşiruire de evenimente fără noimă, artificiale, confecţionate, aidoma unor experienţe de laborator ale căror rezultate să le consemneze cu meticulozitate într-un registru oarecare şi pe care, apoi, să le îmbrace în cuvinte sclipitoare, doar pentru a „da bine” în ochii cui le va şterge cu privirea...

În tot ceea ce scrisese pînă atunci nu incercase decît să exprime, cu o liminară sinceritate, gînduri despre sine şi despre aceia între care îşi ducea existenţa, numai ca despre fiinţe adevărate, cu o viaţă reală, aşa cum sînt ele şi nu cum şi-ar imagina el că ar putea fi... Personajele care-i populează textele, fără nici o excepţie, există sau au existat. Tocmai de aceea se bucura nespus că textele lui – bune sau rele – nu erau doar complicate „clone” de laborator, rod al imaginaţiei pure şi/sau al unor tehnci narative uscate, experimentale. Aşadar, personajele lui şi întîmplările prin care trec ele nu sînt ficţiuni. Pentru că nici viaţa lui nu este o ficţiune...

Aşadar, nici ea nu facea excepţie de la această regulă a lui: apărea în acel text exact aşa cum era. Aşa cum o simţise el că este. Chiar dacă ştia extrem de puţine lucruri despre ea şi despre viaţa pe care o dusese pînă atunci. Fiind extrem de parcimonioasă în a vorbi despre sine, el încercase să o descifreze din puţinele indicii pe care i le oferise... Folosise în acel text – întrupat sub forma unui dialog – foarte multe cuvinte ale lor din acea perioadă, unele spuse iar altele, multe şi acestea, grafiate fugar în paginile unui caiet care, în timpul unor conversaţii „tăcute”, se plimba de la unul la altul, într-un du-te vino sui generis, în liniştea așternutǎ neauzindu-se decît decît foşnetul creioanelor pe albul hîrtiei... Mai erau apoi şi alte cuvinte, tot ale lor, pe care el şi le notase ulterior, reproducîndu-le din memorie, cît mai fidel cu putinţă...

Acum lucra la un alt text botezat provizoriu Ascultînd-o pe Tanita Tikaram, folosind mai multe fragmente din scrisorile pe care şi le trimiseseră o vreme, după ce se despărţiseră... Ca şi unele frînturi din vechile lor convorbiri, scrise în acel caiet şi rămase nefolosite… La care, pe măsură ce textul se scria, s-au adăugat şi multe alte cuvinte pe care ar fi vrut ca ea să le afle dar care, din diverse motive - independente de voinţa lui – rămăseseră nerostite atunci... Evident, polisate, dar nu pentru a deveni banal-lucioase ci şlefuite atent mai degrabă, pentru ca numai astfel ele să-şi poată dezvălui adevărata lor frumuseţe lăuntrică...

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(fotografia de jos: Carmen Mihalcea)