Remember Nicolae Steinhardt*

„M-am hrănit de lumea asta…” (IV)

Aşadar, după intrarea oficială în cinul monahal (şi cu binecuvîntarea arhiepiscopului Clujului, Î.P.S. Teofil Herineanu), primeşte drept „canon” din partea prietenului şi ocrotitorului său de suflet, fostul stareţ al mănăstirii „Sf. Ana” din Rohia, P.S. Justinian Chira Maramureşanul, devenit episcop-vicar al Clujului, continuarea cu stăruinţă sporită a activităţii scriitoriceşti. Aceasta însă se va desfăşura pe două direcţii distincte: ca scriitor „laic” va semna N. Steinhardt iar textele de sorginte religioasă şi teologică (predici, meditaţii) vor purta numele său monahal, Nicolae Delarohia. Astfel că ultimul deceniu al vieţii sale (1980-1989) va fi dominat de această dualitate, el fiind unul extrem de benefic pentru scriitorul-monah, timpul vieţii sale împărţindu-se şi fizic în două jumătăţi cvasi-egale: Rohia şi Bucureşti, Îi vor apărea succesiv volumele Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (eseu monografic, 1982), Critică la persoana întîi (cronici şi eseuri, 1983), Escale în timp şi spatiu sau Dincoace şi dincolo de texte (însemnări de călătorie şi eseuri despre capodopere ale literaturii româneşti şi universale, 1987), Prin alţii spre sine .Eseuri noi si vechi (1988). Acesta din urmă (conţinînd şi texte apărute în „Revista Fundaţiilor Regale”, va apărea însă fǎrǎ multe dintre studiile vechi, eliminate de cenzură) avea sǎ fie ultimul sǎu volum antum. Publică frecvent în revistele studenţeşti Echinox, Dialog ori Opinia studenţească dar şi în majoritatea revistelor culturale ale vremii. Participă la diferite festivaluri şi colocvii din ţarǎ unde ţine prelegeri sau prezintă comunicări. Dacă la începutul deceniului opt ajunsese la Paris reușind sǎ-și vadǎ vechii prieteni și colegi (Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran ori Eugen Ionescu) dupǎ 1985 nu va mai cǎlǎtori decît în ţarǎ, supravegherea Securitǎţii devenind extrem de severǎ ca urmare a menţinerii legǎturilor sale cu „dușmanii vînduţi strǎinǎtǎţii” de la care primea și cǎrora le trimitea cǎrţi și scrisori. În urma unei percheziţii în chilia sa de la Rohia, i se confiscǎ toate cǎrţile cu dedicaţii de la „transfugi” și alte documete „ostile regimului”, fǎcîndu-se și mari presiuni pentru eliminarea sa din cinul monahal pentru „activitate politicǎ dușmǎnoasǎ”. Episcopul Chira Maramureșanul își salveazǎ abil protejatul. Își continuǎ cu febrilitate activitatea literarǎ, în ciuda deteriorǎrii irevesibile și galopante a stǎrii sǎnǎtǎţii sale. În martie 1989 își definitiveazǎ manuscrisul ultimei sale cǎrţi, Monologul polifonic, o culegere de cronici și eseuri cu subiecte contemporane scrise între 1983 și 1989 (majoritatea scoase de cenzurǎ din volumele anterioare). Din nefericire, volumul va apǎrea postum, în 1991 (la editura clujeanǎ „Dacia”), într-o ediţie îngrijitǎ de unul dintre prietenii sǎi apropiaţi, Virgil Bulat, pentru cǎ, „La 30 martie 1989 se stingea din viaţǎ – într-un spital din Baia Mare, în urma unui atac de cord – monahul Nicolae Delarohia.Înmormîntarea a avut loc în ziua de 2 aprilie la Mǎnǎstirea Rohia, fiind așezat spre veșnica odihnǎ în cimitirul Mǎnǎstirii.” așa cum nota în jurnalul sǎu P. S. Justinian Chira Maramureșanul, episcop-vicar al Clujului, protector și prieten al scriitorului-monah.

Tot în 1991, aceeași editurǎ va tipǎri sub îngrijirea unui alt bun prieten al sǎu, Virgil Ciomoș, cartea sa de cǎpǎtîi, Jurnalul fericirii, un autentic testament literar (cum însuși Steinhardt îl subintitulase), a cǎrei elaborare a durat peste 12 ani, fiind scrisǎ în cîteva variante succesive. Este, pe de o parte, una dintre cele mai tulburǎtoare și mai lucide mǎrturii venite dinlǎuntrul universului concentraţionar românesc, unul dintre cele mai feroce sisteme de exterminare ce-au fost imaginate vreodatǎ iar pe de alta, despre singura modalitate de salvare din acesta, soluţia vieţuirii creștine în fapt (Virgil Bulat). Dar, în același timp, este și cartea unui miracol. Acela al convertirii lui Steihardt la creștinism, înţeles de el printr-o dublǎ îndrǎgostire: de biserica creștinǎ și de neamul românesc.

În fond, Jurnalul fericirii nu este altceva decît cartea unui om care cu o abnormǎ sinceritate recunoaște cǎ, dacǎ n-ar fi fost creștin, viaţa sa n-ar fi fost decît „un spaţiu proustian descompus de timp” sau mai pe șleau spus, o „viaţǎ irositǎ și fǎcutǎ albie de porci”.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, finnd înhumat la Mănăstirea „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureş).

Fotografii: Părintele Nicolae Delarohia; Nicolae Steinhardt alături de Ioan Pintea (autorul și cel care a îngrijit volumul Primejdia mǎrturisirii.Convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993)
********************************************************************************

Despre bunătatea sufletească

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sîmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le cîştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviinţă. Bunătatea sufletescă nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii.Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţa socială. Fără bunătate nu putem convieţui decît în condiţii de groază şi justificînd amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berdiaev* spunea: pîinea pentru mine este o problemă materială (subinţeles egoistă ,vulgară), dar pîinea aproapelui meu, continua Berediaev, este pentru mine o datorie spirituală .Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Ştim că de-am vorbi toate limbile şi toate dialectele pămîntului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului, de la Gutenberg şi pînă astăzi şi de am fi tobă de carte şi de erudiţie, şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici, tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă sîntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştiinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu savîrşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii.” (Nicolae Steinhardt în Primejdia mărturisirii, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 39-40)

* Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1874-1948), filozof rus, reprezentant al existențialismului, cu preocupări în domeniul filozofiei religiei (n.m. - B.-L.S.).

Remember Nicolae Steinhardt*

„Între viaţă şi cărţi” (III)

Însă în 1947 (în urma unui denunţ) a fost iarăşi înlăturat din redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”, apoi din barou (pentru că nu voise în ruptul capului să pactizeze cu diavolul roşu care pusese complet labele pe ţară după 1947), scrierile i-au fost refuzate, luîndu-i-se şi dreptul la semnătură. Aşadar, a fost pus din nou în situaţia ca, pentru a putea trăi, să presteze o serie de slujbe umile, necalificate. Vor fi 12 ani (pînă în primele zile ale lui 1960, cînd va fi arestat) de umilinţe şi privaţiuni materiale inumane, pe de o parte însă extrem de bogaţi spiritual, o perioadă definitorie, de decantări şi dumiriri privind luarea deciziei de a se boteza în creştinism: Din ce în ce îmi căutam mai dîrz refugiul în biserici, în cărţi creştine, în rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile neprecisului şi se conturau treptat în fermitate.(1 Însă imboldul şi încurajările de a face pasul decisiv întru aceasta îi vor fi date de fostul său coleg de liceu, filozoful şi scriitorul Constantin Noica: Am făcut parte din cei ce l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Câmpulung, m-am întîlnit cu el cînd venea (clandestin) la Bucureşti şi l-am şi găzduit.(2

Însă evenimentul biografic crucial care-l va decide pe Steinhardt să primească botezul creştin (şi care îi va schimba radical viaţa) va fi arestarea şi apoi încarcerarea sa (survenită la 4 ianuarie 1960) în celebrul „Fort 13”, transformat într-una dintre cele mai temute „instituţii” de exterminare ale gulagului comunist din România: Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge) am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia care s-a asemuit mult unui „hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă(3. În prealabil, la 31 decembrie 1959, fusese convocat la Securitate, cerîndu-i-se să fie martor al acuzării în procesul deschis lui Constantin Noica, spunîndu-i-se că dacă refuză, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. I s-au dat trei zile de gîndire dar, la îndemnurile tatălui(4 său, refuză să fie martor al acuzării, drept pentru care este arestat (acuzaţia fiind „crimă de uneltire contra ordinii sociale”), judecat în cadrul „lotului Noica-Pillat" şi condamnat la 12 ani de muncă silnică...

Imediat după eliberarea din detenţie (survenită în urma graţierii generale a deţinuţilor politici din august 1964), la biserica „Schitul Darvari” din Bucureşti îşi desăvîrşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii, slujba fiind oficiatǎ de preotul Gheorghe Teodorescu. De aici înainte va duce o autentică viaţă creştină iar după moartea tatălui său (din 1967), va începe să-şi caute o mănăstire. Acest „loc potrivit”, la care visa încă din anii detenţiei, îl va găsi tot graţie prietenului său, filozoful Constantin Noica, în anul 1973: mănăstirea „Sf. Ana” Rohia din Maramureş. Timp de şapte ani va face dese pelerinaje aici, pentru ca în 16 august 1980 să fie călugărit(5, căpătînd numele monahal Nicolae de la Rohaia, dîndu-i-se drept ascultare să se îngrijească de biblioteca mănăstirii. În aceeaşi periodă, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, îşi reia activitatea literară, publicînd traduceri, eseuri şi cronici în majoritatea revistelor culturale ale vremii (Secolul XX, Viaţa românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studentească etc.), apărîndu-i şi două volume: „Între viaţă şi cărţi” şi „Incertitudini literare”. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, finnd înhumat la Mănăstirea „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureş).

Fotografii: chilia părintelui Nicolae Delarohia din mănăstirea „Sf. Ana”-Rohia (sus); Nicolae Steinhardt alături de tatăl său, Oscar.

Notele la texte de Bogdan-Lucian Stoicescu

Note
1. În Mărturie din volumul „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 169
2. id. op. cit.
3. În Autobiografie din Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii” (opera integrală), editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 421
4. Tatăl meu s-a făcut foc şi pară că totuşi m-am învoit a reflecta încă trei zile înainte de a da un răspuns definitiv. Zor-nevoie să-mi fac geamantanul în plină noapte şi să mă prezint la Securitate (de unde mă înapoiasem spre seară, în ajun de anul nou). Abia l-am putut linişti.” (în Mărturie din volumul „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 169-170)
5. Părintele Serafim Man a fost acela care l-a tuns întru monahism pe Nicolae Steinhardt şi apoi a devnit duhovnicul său. „Părintele Serafim Man - scria Nicolae Steinhardt în Autobiografia sa - s-a îmbolnăvit foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit, în august 1980, la Rohia, numai ca sa mă călugărească pe mine, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse.
***************************************************************************

.15 martie 1960 **
„Ritmul intens al celulei nr.18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoaptă. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica”(1, se strîng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracţiunea şi documenarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire.
- Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă, tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevart: este adevărat că botezul este o sfîntă taină, că există sfintele taine. Alminteri, fericirea aceatsa care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolutră nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămint de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvîrşită îndepărtate în senin. O mînă care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atîta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decît banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sînt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pînă la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sint altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negîndit. Şi thalassa(2 lui Xenofon şi pămîntul lui Columb. Botezul e o descoperire.”

** N. Steihardt în volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84

Note
1. „Lotul Noica-Pillat”. În 1958, filozoful Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică (din care va executa şasa la Jilava) şi confiscarea întregii averi. Apoi, rînd pe rînd, vor fi arestaţi toţi ceilalţi „complici”, cu toţii participanţii la seminariile private organizate de el la Câmpulung (unde avea domiciliu forţat din 1949), grupul lor purtînd la proces numele generic de „ lotul Noica-Pillat” din care,, printre alţii, făceau parte: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti. Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, actriţa şi regizoarea Marieta Sadova, 23 cu totul. Nicolae Steinhard va fi arestat ultimul şi încarcerat alături de ei la închisoarea Jilava, abia în 4 ianuarie 1960.
2. marea (în limba greacă, în original)

Remember Nicolae Steinhardt*
Anevoiosul drum spre sine (II)
„Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.” Nicolae Steinhardt
Perioada în care fost redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” (RFR), deşi scurtă –1939 -1940 – a fost extrem de prolifică pentru tînărul Steinhardt, preferinţele sale scriitoriceşti îndreptîndu-se îndeosebi către literatură şi, în egală măsură, către viaţa teatrală a vremii. Traduce, face critică literară şi dramatică, scrie publicistică diversă, multe dintre eseurile şi textele sale fiind strînse şi publicate ulterior în volum(1. Chiar dacă fusese îndepărtat din redacţia RFR, faptul nu l-a afectat prea tare cum nici persecuţiile asupra populaţiei evreieşti din România (ca în cazul congenerului său, Mihail Sebastian): „Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu, încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut , care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii"(2. Asta şi poate pentru că, tatăl său, Oscar Steinhardt, combatant în Primul Război Mondial, rănit la Mărăşti, fusese apoi decorat cu ordinul „Virtutea Militară”. Între 1940 şi 1944, fără o slujbă stabilă, nu va fi deloc scutit de privaţiuni materiale, fiind obligat să-şi asigure traiul din tot felul de expediente. Cu toate acestea nu va pregeta – stîrnind nedumerirea multora - să scrie: „Poporul român şî Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales şi din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scîrbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.”(3 Condiţii în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, drumul său spre sine continuă implacabil.
Între 1944-1947 îl găsim din nou redactor la RFR, în paralel colaborînd şi la „Universul Litear”, „Libertatea” şi „Viaţa Românească”, desfăşurînd o prodigioasă activitate publicistică, scriind texte memorabile despre unii dintre scriitorii săi favoriţi: Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley ori Simone Weil. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Note
1. „Prin alţii spre sine. Eseuri vechi şi noi”, ed.Eminescu, Bucureşti, 1988
2. În „Autobiografie”, text citit prima dată la radio „Europa Liberă” şi publicat în 1997 în cotidianul „Ziua” (nr. 913/21-22 iunie 1997) şi în revista „România literară” (nr. 46/19-25 noiembrie 1997)
3. „Ce ştiu?” în vol. „Primejdia mărturisirii”, convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 184
* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, fiind înhumat în cimitirul Mănăstirii „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureș).
**************************************************************************
15 martie 1960*
„Naş l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em V.(1, fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi: Vă ordon, treceţi Prutul. V. a fost directorul de cabinet al lui Ică (2 şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin, pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu(3 nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V., pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat), şi nu pe Al. Pal.(4 – un vechi prieten, mă rog, prieten din ’54, dar spirist(5 şi el, şi apoi luasem hotărîrea de a ne considera prieteni din copilărie – ori pe Al-G.(6, a cărui personalitate mă impresionase atît de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desăvîrşit multilaterală pe care am întîlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P.(7 a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcîndu-se, prin intensitate, şi în inteligenţă, şi în tact, şi în politeţe, şi în rafinament, şi în putere de judecată, dar totul la un nivel nu lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto Enescu(8, nu ştiu să spun.
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe răînd, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu însemnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit, reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără scufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot(9 al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.).” (va urma)
N.Steinhardt
* Secvenţa botezului este preluată din volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84. (text stabilit, selecţia şi notele de B.-L. S.)
Note
1. Emanuel Vidraşcu
2. Mihai „Ică” Antonescu (1904 -1946) - avocat, politician, ministru şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul condus de Ion Antonescu (1940-1944). După război a fost arestat, judecat (găsit vinovat pentru crime de război), condamnat la moarte şi executat.
3. Ion Antonescu (1882 - 1946) - om politic român, ofiţer de carieră, general, mareşal. Din 4septembrie 1940 pînă în 23 august 1944, a fost prim-ministru al României şi Conducător al Statului. A fost demis de la conducerea statului de Regele Mihai I prin „Actul de la 23 August 1944”. În mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război iar la 1 iunie 1946 a fost executat prin împuşcare la închisoarea Jilava.
4. Alexandru Paleologu (1919 – 2005) – scriitor, diplomat şi om politic
5. Nicolae Steinhard va absolvi cursurile liceului „Spiru Haret” din Bucureşti unde, printre alţii, îi are colegi pe Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir şi Haig Acterian, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Barbu Brezianu, Marcel Avramescu, Traian Lalescu ş.a.
6. Sergiu Al-George (1922 - 1981) – medic, filolog şi reputat orientalist
7. Marin Popescu
8. Theodor Enescu
9. Imediat după eliberarea din detenţie, la biserica „Schitul Darvari”, îşi desăvîrşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii, slujba fiind oficiatǎ de preotul Gheorghe Teodorescu.

Hai-hui printre cuvinte (3)


Mor de ridicol ce sînt,
fǎcǎtor de cuvinte și sfînt
Și
pentru cǎ trebuie sǎ plec, copacii se fac mai lungi
șî pietrele-mi spun mai mult decît atunci
cînd tu erai
despǎrţitǎ de mine, cu Stixuri, ca iadul de rai
și eu îţi pǎream
despicǎtorul de grote, Sesam!
Mor, numai pentru cǎ trebuie sǎ se ducǎ
o parte din mine
cu alte lumine,
duducǎ

Nichita Stǎnescu (octombrie 1960)

Remember Nicolae Steinhardt

23 de ani de posteritate* (I)

Ursitoarele au vrut ca Nicu-Aurelian Steinhardt să-şi înceapă viaţa în acelaşi an - 1912, cu doar o lună şi o săptămînă mai tîrziu (29 iulie) după ce la Berlin, în 22 iunie, închisese ochii Ion Luca Caragiale – într-o familie evreiască din satul Pantelimon, aflat undeva în buza Bucureştilor. Întîmplare? Mai degrabă destin, de bună seamă, hotărît de aceleași inexorabile Ursitoare, într-o spaţio-temporalitate în care rapid îşi vor face simţită prezenţa şi primele semne ale noii sale credinţe (creştin-ortodoxia) și inevitabilei lui convertiri întru aceasta.

Dupǎ încheierea cursurilor primare și gimnaziale, le absolvǎ și pe cele ale liceului „Spiru Haret” din București, unde îi va avea colegi şi prieteni pe mulţi dintre cei care, în scurt timp, vor deveni nume ilustre - Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E. M. Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcǎnescu, Alexandru Ciorǎnescu, Anton Dumitriu, Dinu Pillat, Traian Lalescu, Barbu Brezianu - ale acelei strǎlucite şi nepereche generaţii a culturii româneşti. Din liceu, dacǎ nu cumva chiar mai devreme, va începe și lungul șir de evenimente paradoxale care îi va însoţi de-acum încolo viaţa. Astfel, se înscrie la cursurile de religie creștin-ortodoxǎ, fiind singurul elev de confesiune mozaicã din liceu participant la aceste ore. Însă va fi tratat cu înţelegere și simpatie de jovialul preot-profesor Georgescu-Silvestru(1. Își ia bacalaureatul în 1929 - an din care începe sǎ frecventeze cenaclul lui Eugen Lovinescu, „Zburǎtorul”, unde-și desoperǎ vocaţia de literat – apoi urmeazǎ cursurile facultǎţilor de Drept și Litere ale Universitaţii bucureştene, încheiate cu o licenţǎ din 1934 și desǎvîrșite cu un doctorat în drept constituţional, doi ani mai tîrziu, cu teza „Principiile clasice și noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”.

În 1934 debuteazǎ editorial sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din „Caracterele” lui La Bruyère - cu volumul „În genul... tinerilor” (ed. „Cultura Poporului”), care conține parodii după scrierile lui Mircea Eliade, Cioran, Noica dar și după texte ale avangardiștilor ori dupǎ literatura unor scriitori de stînga („A fost cartea mea un act de criticǎ, dar înapoia criticii se aflau paradoxul și admiraţia. A fost și din partea mea un act de revoltǎ sau mai bine zis de neconformism tineresc, un act de contestare, dacǎ nu obraznic, în orice caz ludic.”). În 1935 îi apare „Essai sur une conception catholique du Judaisme” (la editura „Cultura Româneascǎ”) iar în 1937, la Paris, „Illusions et réalités juives” („Librairie Libschutz”), ambele scrise în colaborare cu și influenţat de prietenul sǎu Emanuel „Manole” Neuman(2. Publicǎ articole în „Revista burghezǎ” iar pînǎ la izbucnirea rǎzboiului își continuǎ studiile la Paris și în Anglia. În 1939 intrǎ în redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu. Însǎ este înlǎturat, dupã numai un an, împreunǎ cu Vladimir Streinu, victime ale acțiunii de „purificare etnică” declanșate de guvernarea Ion Antonescu – Horia Sima. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt a încetat din viaţǎ joi, 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare.

Note

1.Preotul era un „(…) statornic liberal, care nu numai odatǎ a declarat clasei: decît să văd ministru al Cultelor pe un papistaș de-al lui Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e - și rostea numele meu.” (N. Steinhardt în „Primejdia mǎrturisirii”, convorbiri cu Ioan Pintea, ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1993, p. 164)
2.„(...) lucid şi rece, cu o deşteptăciune din care lesne ar mai fi putut da şi altora, conservator declarat, neprieten al presei din Sărindar (presa de stînga din perioda interbelică, reprezentată în special de ziarele „Adevărul” şi „Dimineaţa”, ale căror redacţii şi tipografii se aflau pe strada Sărindar în Bucureşti – n.m., B-L S),teoretician al cumsecădeniei, s-a făcut repede stăpîn pe gîndirea mea care să juri că pe el îl aştepta.”(op. cit., p. 165)

****************************************************************************
15 martie 1960 *

Catehizarea a luat sfîrşit. Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina(1 alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: întoarcerea de la „aer”, cînd caralii sunt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G.(2 mă tratează aplicîndu-mi pe „bubă” un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort” nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite).

Rămân deci singur vreun sfert de oră cît durează „aerul” – adică aproape singur, căci mai sunt cîţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atît de izbitoare, încît am impresia unei tăceri absolute; tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot limita, reculege niţel.

Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd pe rînd de cîte doi balia(3, ciubărul(4, tineta(5 şi un „rezervor” cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul” purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. (va urma)
N. Steinhardt
****************************************************************************

* Secvenţa botezului este preluată din volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84. (text stabilit, selecţia şi notele de Bogdan-Lucian Stoicescu)

Note

1. Mina Dobzeu (n. 1921) - ieromonah român, originar din Basarabia (cu numele de mirean, Mihail). L-a botezat pe Nicolae Steinhardt la data de 15 martie 1960, în timpul deţentiei din închisoarea Jilava.
2. Sergiu Al-George (1922 - 1981) – medic, filolog şi reputat orientalist
3.balie - (reg.) vas mare circular, făcut din doage, pentru spălatul rufelor.
4.ciubăr - vas mare făcut din doage de lemn şi prevăzut cu toarte, avînd diferite întrebuinţări.
5.tinetă - putină mică, hîrdău care serveşte, în anumite locuri, la colectarea şi transportul materiilor fecale.

„Nobleţea de-a fi singur…”*

„Autoportretul meu este neputinţa.
Sunt seri în care o simt atît de limpede şi curată,
încît devin mîndru de mine.”
Dan Ciachir

Aminteam anterior că, un loc important în evocările lui Dan Ciachir din volumele aceastei splendide triade(1 memorialistice este dedicat unor personalităţi remarcabile, a căror forţă spirituală formidabilă a amprentat în mod decisiv, pe de o parte, existenţa şi împlinirea lui intelectuală iar pe de alta, desăvîrşirea sa ca scriitor, fapt de neneglijat, care l-a plasat rapid pe autorul nostru într-o elită lesne recognoscibilă. Mă gîndesc, într-o ordine deloc întîmplătoare, în primul rînd la cel care a fost Părintele Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Bartolomeu Anania, monah, teolog, preot dar şi un redutabil scriitor (poet, prozator, dramaturg și memorialist, îndeobşte cunoscut sub numele său de mirean, Valeriu Anania); la regretatul scriitor, diplomat şi om politic Alexandru Paleologu; la profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor şi, în sfîrşit dar nu în ultimul rînd, la filozoful şi gînditorul creştin de geniu, Petre Ţuţea. Desigur că de-a lungul vieţii sale şi a unei susţinute activităţi publicistice, Dan Ciachir a avut privilegiul – care nu multora le este dat -, alimentat, e foarte adevărat, şi de calităţile sale de autentic boier al spiritului, de a se afla în preajma dar mai cu seamă de a se bucura de prietenia unor personalităţi alcătuind o fabuloasă pleiadă (unele dintre acestea deja amintite). Însă cu cei pomeniţi mai sus, legăturile sale au fost mult mai complexe, mai profunde şi, deci, extrem de nuanţate.
Aşa cum însuşi Dan Ciachir mărturiseşte în evocarea „Părintele Anania”(2: „Dramaturg şi monah. Sau: călugăr şi dramaturg. Îi întâlnisem nu o dată numele menţionat în revistele literare. Era un sexagenar cu fizionomie distinsă, dârză, şi totodată distinsă, peste care plana o umbră de răbdătoare, politicoasă sastisire (...). L-am abordat pe Părintele Bartolomeu Anania o zi mai târziu, pe culoarul unuia dintre cele trei vagoane de clasa întâi cu care se întorceau la Bucureşti oaspeţii mitropolitului Ardealului. S-a născut astfel o prietenie care a durat aproape trei decenii, din categoria magistru-discipol. Mai avusesem şansa, asemănătoare până la identitate, dar de o durată mult mai scurtă, la începutul anilor ’70, a apropierii de Alexandru Paleologu.”
Despre o altă întîlnire providenţială, aceea cu scriitorul Marcel Petrişor, întîmplată în 1973 („Era al doilea om, după Petre Ţuţea, care spunea fără înconjur că făcuse puşcărie politică şi povestea despre anii de închisoare.”(3 ), cînd autorul nostru, care avea doar 22 de ani, povesteşte cu un umor fin, nedisimulat (în textul de rezistenţă care dă şi titlul volumului, „Şi noaptea asta va trece”), cîteva dintre recomandările pe care magistrul i le oferea, lui, mult mai junele său discipol: „Eşti tânăr, fumează, bea, dacă simţi nevoia, încurcă-te cu femei, însă ai grijă să nu faci lucruri care să-ţi apese conştiinţa”(4.
Şi maestrul, în casa căruia tînărul Ciachir văzuse atunci pentru prima oară un volum din Filocalia, va conchide fără echivoc, implacabil:„Tu, fiind născut în ’51, eşti socotit fiul acestui regim, caută să profiţi cât poţi de faptul acesta.”(5. Scriind aceste volume, printre altele, am convingerea că Dan Ciachir a respectat întru totul, peste timp, îndemnurile magistrului său, profitînd din plin de ceea ce i-a oferit lumea al cărui fiu era.

De altfel, am avut privilegiul să citesc, dactilografiat, textul „Şi noaptea asta va trece”, cu puţin timp înainte ca el să intre la tipar în volum, dar care purta un cu totul alt titlu („Imagini și drumuri pe apǎ”), care mie, unuia, mi-a plăcut la fel de mult. Este un text frumos, pe care îl alătur preferinţelor mele, dimpreunǎ cu cel numit „Treptele mării”(6, în care autorul scrie cu acelaşi farmec şi o nostalgie bine dozată despre perioada în care, la mijlocul anilor ’70, devenit proaspăt absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, îşi alesese (şi datorită mediei nu tocmai strălucite cu care absolvise) postul de profesor de limba română în satul Crişan, o localitate pierdută undeva între ceruri, pămînt şi ape, în mijlocul Deltei Dunării, pe canalul Sulina, „la 50 de kilometri pe drum de apă de Tulcea”.
Loc unde nu va sta decît o toamnă şi o jumătate de iarnă, timp suficient însă pentru ca experienţa trăită aici, unde „(...)oamenii din sat mă simpatizau pentru că salutam pe toată lumea (...)”, printre „(...) trunchiurile contorsionate de salcie de pe malurile Dunării, intervalele de pământ sterp, cenuşiu, înnisipat, sau negru-mâlos, pâlcurile de arbori cu crengi subţiri, flexibile, rezistente la crivăţ, mestecenii cu coaja albă ca o vopsea de spital... ” să-i inducă doza necesară de „lehamite faţă de amintiri şi trecut”, care să-l determine ca, după o singură noapte de gîndire, să se urce pe vapor şi, „lăsând în urmă odaia unde locuisem, o duzină de cărţi şi câteva lucruri de îmbrăcăminte”, să plece la Bucureşti unde, încet dar sigur, avea să devină ceea ce-şi dorise şi visase dintodeauna: scriitor profesionist.

Nu întîmplător am dat drept titlu rîndurilor mele de acum acest minunat început de vers al Părintelui Bartolomeu Anania („Nobleţea de-a fi singur şi dreptul la tristeţe”, amintit şi de Dan Ciachir în text), pentru că dacă eu aş fi scris cartea, l-aş fi pus, cu siguranţă, pe copertǎ, în locul celui ales de autor din „L’Allegria” lui Giuseppe Ungaretti. De ce? Pentru simplul motiv că stihul îmi pare a reflecta, cum nu se poate mai bine, spiritul acestor volume, prin care Dan Ciachir, aşa cum foarte bine observa scriitorul Dan Stanca, „(...) a contribuit la configurarea unui nou stil memorialistic.” (7, el vădindu-se a fi, în acelaşi timp, „(...) un scriitor desăvîrşit, mai ales pe latura memorialisticii cu putere de evocare, dar şi de evidenţiere subtilă a tîlcurilor ultime ale unei lumi complexe şi fascinante, dincolo de omeneştile ei nedesăvârşiri şi de grimasa sinistră a istoriei.”(8

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Fals epilog la „Despre moartea unei epoci derusificate”

Note:
1. „Cînd moare o epocă” [ed. Timpul, Iaşi, 2010], „Derusificarea şi ” [ed. Timpul, Iaşi, 2009], „Şi noaptea asta va trece”[ed. Timpul, Iaşi, 2011]
2. în vol. „Şi noaptea asta va trece”, pp. 79-96
3. „Şi noaptea asta va trece” [în op. cit,, p. 57]
4. în op. cit. p. 57
5. în op. cit. p. 58
6. în vol. „Cînd moare o epocă”[ed. Timpul, Iaşi, 2010, p.16]
7.în „Aldine”, supliment al ziarului „România liberă”, 16 iulie 2004
8, Răzvan Codrescu în revista „Lumea credinţei”, nr. 1/2006

Fotografii:
Scriitorul Marcel Petrişor (primul din stînga), la Cluj, în toamna lui 2006, alături de ÎPS Bartolomeu Anania şi părintele Gheorghe Calciu. În spate, primul din stînga, monahul Moise de la Oaşa şi prof. Raul Volcinschi
sursa foto: Claudiu Târziu, http://c-tarziu.blogspot.com

Braţul Sulina în zona satului Gorgova (fotografie de © Bogdan-Lucian Stoicescu)

Despre moartea unei epoci derusificate (III)

Existǎ amintiri atît de duioase și dureroase încît îţi vine sǎ te desoperi și sǎ îngenunchezi în faţa lor.(Dan Ciachir)

Un loc privilegiat - atît în volumul Cînd moare o epocă cît şi în Derusificarea şi „dezgheţul”(1 precum şi în ultimul op al ciclului, Şi noaptea asta va trece(2, care vin să-l continue şi rotunjească tematic pe primul – îl ocupă portretele şi amintirile legate de o serie de personaje şi personalităţi, care fiecare în parte şi toate laolaltă au marcat existenţa omului şi desăvîrşirea scriitorului Dan Ciachir. Orice gest, cuvînt sau atitudine aparţinînd respectivelor personaje nu scapă ochiului atent al portretistului, ele fiind exploatate la maximum spre conturarea – uneori cu lapidaritate, alteori in extenso – şi încadrarea într-o tipologie precisă iar amintirile legate de acestea, prin detaliile şi informaţiile oferite – cvasi inedite -, complinind în chip fericit – în pasaje largi ori în texte de sine stătătoare – adevărata dimensiunea a personalităţii celui vizat, aceste splendide pagini putînd fi considerate, fără teama de-a greşi, o istorie literară sui-generis, în cea mai pură accepţiune a termenului. Aşa precum este întîlnirea cu Petre Ţuţea la restaurantul Uniunii Scriitorilor (Altădată, în acelaşi an ’76 sau ’77, tot la Casa Scriitorilor, eram împreună cu acelaşi prieten şi cu iubita sa, o fată foarte frumoasă, care urmese Liceul german.. Atunci l-am auzit pe Ţuţea vorbind nemţeşte, înseninat ca niciodată de dialogul cu acea tînără – o chema Nineta – care era şi foarte inteligentă. Glasul lui Ţuţea nu mai era tunător, ci moale, catifelat; tonul nu-i mai era apodictic... Eram prea tînăr să înţeleg ceea ce-mi recomadase o dată, pe ton de aforism :„Dacă vrei să fii fericit şi fără griji, trăieşte cît mai mult timp între femei”)(3 sau acea vizită în casa celebrului medic din epocă, profesorul Petre Vancea: Apoi am fost condus în biroul profesorului, un domn vioi şi afabil, îmbrăcat nespus de curat şi de elegant, cu vestă, papion şi o cămaşă care strălucea de alb. Era un om plin de naturaleţe, care după ce m-a îmbrăţişat m-a prezentat celeilalte persoane aflate în încăpere (...)(4

Paradoxal, nu Dan Ciachir este eroul principal al evocărilor sale, ci doar naratorul cu har, discret şi care apare doar atunci cînd doreşte să fixeze mai adînc episodul pe care tocmai îl povesteşte în memoria sa afectivă şi, implicit, în a cititorului: Pe vremea aceea – 1970 –‘71 n.m. - Alexandru Paleologu mai purta doliu după cea de-a doua soţie, cu care se căsătorise după ieşirea din închisoare. Doliul său era însă învăluit în discreţie şi pudoare. Am rămas consternat să aflu, după două decenii, că pierderea aceea îl marcase într-atît încît se gîndise să se călugărească.(5. Este şi motivul pentru care descrierile multora dintre întîmplările la care a fost martor nu sînt narate la persoana întîia.

Dan Ciachir are o eleganţă nativă în a îndemna cititorul mai puţin avizat să-şi aproprie varii informaţii despre ceva anume : „Antichitatea noastră este Bizanţul”, spunea arhitectul G.M. Cantacuzino. Întocmai ca în Asia Mică, în Dobrogea şi implicit în Constanţa, antichitatea greco-romană trebuia căutată sub stratul bizantin de civilizaţie şi sub cel otoman. Pentru că prin intermediul Bizanţului am ajuns la ea, tot aşa cum prin Levant am descoperit Occidentul – prin fanarioţi, apoi chiar prin ruşi – la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor. Profilul Constanţei şi chiar acela mult mai modest al Sulinei mi s-au insinuat în Asia Mică. De aceea, mai puternică decît la Constanţa, umbra lui Pârvan mi-a apărut la Efes sau în Perga Pamfiliei.(6. Astfel se întîmplă, nu odată, cînd într-o formă extrem de accesibilă, ajutat fiind şi de remarcabilul său talent de prozator, face istorie literară - aşa cum am mai pomenit - însă una de cea mai bună calitate, scrisă direct, fără echivoc, fără scorţoşenie şi fără nici o urmă de academism livresc, scrobit şi preţios. Edificatoare în acest sens este, alături de altele, splendida evocare(7 dedicată în întregime scriitorului Eugen Barbu.

Din paginile volumului răzbate la tot pasul, nederanjant însă sesizată doar de ochiul cititorului interesat, documentarea temeinică, făcută cu aplicaţie şi acribie, nu pentru a lungi sau încărca textul cu un balast inutil de nume, date sau evenimente, care nu ar mai privi pe nimeni, ci exclusiv cu rostul de a fixa perfect – precum imaginea pe hîrtia fotografică în baia cu revelator din camera obscură – anumite evenimente sau actanţi ale acestora, pe care autorul doreşte să le evidenţieze sau pentru a le contura mai pregnant pe acelea care-l interesează în mod deosebit : În acelaşi an -1970 - n.m. - regimul a lichidat mandatarii care primiseră în locaţie bodegi, bufete, birturi, cabane, cofetării... Era o formă de comerţ semiprivat, apărută, zice-se, din iniţiativa premierului Maurer, la un deceniu după ce dispăruseră ultimii negustori, meseriaşi şi taximetrişti particulari.(8. (...)

Bref, acesta este Dan Ciachir: fermecătorul causeur, cel căruia, aşa cum el însuşi scria despre Petre Ţuţea, îi place să vorbească însă nu de dragul de a se asculta vorbind, un maestru al interlocuţiei polisate îndelung în compania unor mari spirite, eseistul rafinat şi profund, pamfletarul de temut cucerit de cei doi Caragiale (Ion Luca şi Mateiu), teologul nespecialist fascinat de Nae Ionescu ori de părintele Bartolomeu Anania(9, admiratorul declarat al lui Petru Dumitriu şi al lui Louis-Ferdinand Céline, last but not least, gînditorul reflexiv căruia îi place să spună: Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi înşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, în vreme ce operele respective rămîn identice cu ele însele. Şi dacă există scriitori cărora le rămânem fideli până la sfârşit e pentru că firea omului, axul său ontologic e, totuşi, imuabil.(10

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Note
1. Derusificarea şi „dezgheţul”, volum apărut la editura ieşeană „Timpul” în 2009, care cu cele cinci texte din cuprins a devenit, ulterior, capitol de sine stătător (cu acelaşi titlu) în sumarul noii apariţii editoriale din 2010 (la aceeaşi editură), cu titlul Cînd moare o epocă, ediţie definitivă şi care mai include, faţă de precedenta din 2007, un text inedit, Apogeul „dezgheţului”.
2. Şi noaptea asta va trece (ed. Timpul, Iaşi, 2011)
3. Ascultîndu-l pe Ţuţea (în vol. Cînd moare o epocă ed. Timpul, Iaşi, 2007, p.29)
4. Intendentul lui Salazar (op. cit., p. 63)
5. Domnul Paleologu (op. cit., p. 156])
6. Treptele mării (op.cit., p. 21)
7. Amintiri secrete (op. cit., p. 134)
8. În preajma micii revoluţii culturale (în volumul Derusificarea şi „dezgheţul”, p. 89)
9. Părintele Anania (în vol. Şi noaptea asta va trece, p. 79)
10. Cărţi-destin (în vol. Luciditate și nostalgie, ed. Dacia, Cluj,1999)

În fotografia de jos, de la stînga la dreapta: Dan Ciachir, prozatorul Nicolae Breban şi Bogdan-Lucian Stoicescu, într-o după-amiază tihnită de primăvară, în locul numit „Fîntîna cu cireşi” aflat în preajma Câmpinei.

Despre moartea unei epoci derusificate (II) „Existǎ amintiri atît de duioase și dureroase încît îţi vine sǎ te descoperi și sǎ îngenunchezi în faţa lor” (Dan Ciachir) Fără nici o excepţie, evocările lui Dan Ciachir pendulează persuasiv – parafrazînd titlul1) unuia dintre volumele sale - între nostalgie („Nu era nimeni în biserica grecească din Constanţa, sau o fi fost femeia de la pangar2), însă nu i-am simţit prezenţa. Cînd am ieşit afară, trecuseră acele minute care despart ziua de seară: se aprindeau luminile, iar zgomotul valurilor se auzea acum distinct. Oprit în loc, cu ochii spre apă, s-ar putea să fi avut atunci sentimentul mării şi poate şi ispita Răsăritului, indusă de dulcea decrepitudine a bisericii elene din Constanţa.”3) şi luciditate („În ultimul deceniu al dictaturii îmi plăcea să merg des la Constanţa, unde puteai cumpăra pe stradă ţigări americane de contrabandă şî unde şoferii particulari de taxi – lucru de neconceput în Bucureşti – erau îngăduiţi într-atît încît îşi aveau chiar „staţiile” lor. Plimbările într-un Mercedes 230 al unui proprietar care mi-a împărtăşit estetismul pe străzi înroşite de frunzele salcîmilor îmi apar mitice după atîţia ani.”4), trădînd un apetit insaţiabil de povestitor și un spirit bine temperat de hedonist pur-sînge. Și textele din Cînd moare o epocǎ mǎrturisesc perfect credo-ul sǎu, lapidar exprimat în aforismul pus rîndurilor mele: Dan Ciachir scrie cu o smerenie tivitǎ cu un umor fin, total strǎin de băşcălia naţională pretutindenară, despre întîmplări şi actanţii lor de odinioarǎ, pe care le-a trăit, despre care a auzit vorbindu-se ori a citit prin te miri ce locuri. Spirit ludic dar în sensul unui rîsu’- plînsu’ cu tuşe accentuat-amare („În anii aceia de prefaceri brutale şi demente – anii ’70-’80, n.m. – în cea mai mare parte inutile, numai lumina, clima, nuanţele anotimpurilor rămăseseră identice cu ele însele la Bucureşti. Ideea că nu le putea schimba nici un regim mi-a venit într-o toamnă copleşitor de frumoasă, călătorind cu avionul de la Tulcea. Era un YL 14 care nu mai zbura pe nici o altă rută din ţară. La plecare, pe cînd pasagerii sosiţi coborau din avion, iar ceilalţi aşteptau să se urce, mecanicul a deschis capota unuia dintre motoare, i-a tras cu sete cîteva baroase zdravene, ca şi cum ar fi îndreptat ceva la o semănătoare sau la un tractor, după care a acoperit motorul. Am decolat peste cîteva minute. Uşa cabinei piloţilor nu se închidea. Era ca în vechile tramvaie bucureştene, unde pasagerii puteau privi în voie mişcările vatmanului.”5), arma sa cea mai de temut rǎmîne indubitabil ironia tăioasă însǎ bine strunită de mintea sa coborîtă in inimă (aidoma aceleia a monahilor în preajma cărora încǎ-și petrece cu folos sporitor mult din timpul vieţii dumisale), aşa cum îi stă bine redutabilului pamfletar care este, avînd tot timpul flinta cu glonţ pe ţeavă la îndemînă şi simţurile toate treze. „Aceia care se raliaseră noii Stăpîniri erau puţini, supuşi oprobriului propriilor rude, iar 'acţiunile' lor se dovedeau adesea ridicole. În reşedinţa de raion din apropiere, de un 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie se încropise o mică defilare cu steaguri. Li s-a spus celor ce luau parte la ea ca atunci cînd vor trece prin dreptul tribunei să strige lozinci. Şi ei strigaseră: - Loooozinci ! Lozinci ! Loozinci !”6) Preciziunea chirurgicală a detaliului alimentată în modul cel mai firesc de un simţ al observaţiei excepţional dublat de o memorie prodigioasǎ („La începutul anilor ’80 am stat de mai multe ori în hotelul 'Palas' aşezat pe buza aceleiaşi rîpe de lut roşu pe care se află biserica grecească, o alta armenească şi multe case vechi. E un hotel construit din beton, sprijinit pe piloni înalţi ridicat înainte de ultimul război, cu un hol aproape somptuos.Ferestrele camerelor sale dau spre portul Tomis. La cîteva zeci de metri sclipeau în soare iolele, şalupele şi cîteva vaporaşe ancorate în golf, iar dincolo de dig se întindea marea. Prima dată cînd am locuit acolo – era în aprilie – şi am deschis geamurile, mi s-a părut că sînt undeva în străinătate”7), merge mînă-n mînă cu acurateţea şi incisivitatea deloc deranjante cu care Dan Ciachir ne induce subliminal informaţia bine dozată („Cînd Dobrogea a fost realipită României, în 1878, Constanţa care se numea Kiűstendge, avea doar trei mii de locuitori. Era o aşezare de pescari dintr-un vilaet8) de la hotarul şubredei împărăţii otomane, ultima porţiune de pămînt a Peninsulei Balcanice. Pe scheletul burgadei9) pescăreşti s-a ridicat oraşul de la sfîrşitul secolului trecut, extins şi modernizat în deceniile următoare. Pînă în 1906, în Piaţa Ovidiu se ţinea oborul de vite”10), tehnică pe care o stăpîneşte la perfecţie. (va urma) 

Bogdan-Lucian Stoicescu 

Note 

1. Luciditate și nostalgie (ed. Dacia, Cluj, 1999) 2. pangar- masă pe care se vînd lumînările în biserică 3. Treptele mării [în volumul Cînd moare o epocă, ed.Timpul, Iaşi, 2007, p.16] 4. Treptele mării [în op. cit., p.23] 5. Declinul oraşului [în op. cit., p. 120] ; 6. Arhaism şi anticomunism [în op. cit. p.126] 7. Treptele mării [op. cit., p.17] 8. vilaiet-diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman, condusă de un valiu. 9. burgadă-burg mic; tîrguşor. 10. Treptele mării [op. cit., p. 21] Fotografii: prima copertǎ a ediţiei definitive apǎrute la ed. Timpul, Iași, 2010 (sus) și prima copertǎ a ediţiei din 2007, apărută la aceeași editură.

Despre moartea unei epoci derusificate (I)

„Existǎ amintiri atît de duioase și dureroase
încît îţi vine sǎ te desoperi și sǎ îngenunchezi în faţa lor”
(Dan Ciachir*)

În antinomie cu domnul Dan C. Mihăilescu, redutabilul eseist, critic, istoric literar şi totodatǎ, unul dintre cei mai pertinenţi exegeţi ai operei celui despre care va fi vorba în cele ce urmează, aş îndrăzni să spun că lumea (1 lui Dan Ciachir despre care domnia-sa scrie cǎ este „apusă”, aparţine exclusiv acelora care au trecut prin ea fără s-o trăiască, fără să o înţeleagă, fără să-i priceapă atît rosturile fundamentale dar mai cu seamă fără să-i disece, ca-ntr-o sui-generis operaţie pe cord deschis, cele mai complicate și intime resorturi ale infinitezimalelor mecanisme lăuntrice care-o alcǎtuiesc, atinşi fiind de-un alt soi de cecitate nocturnǎ („orbul gǎinii”, mai pe românește spus) cvasi-patologicǎ, faţǎ de zonele-i mai slab luminate sau întunecate de-a binelea. Însă pentru Dan Ciachir, autorul nostru, fǎrǎ doar și poate un boier al spiritului (parafrazîndu-l pe Sorin Adam Matei) din cea mai nobilǎ stirpe și în cel mai bun sens al cuvîntului, această lume despre care scrie, cu bunele şi relele ei, musteşte de viaţă. Trǎiește, cu alte cuvinte, pentru cǎ însuși Dan Ciachir a trǎit-o și, iatǎ, acum o rememoreazǎ mǎrturisind-o iar dacǎ tu, cititorul, ești înzestrat și cu o dozǎ sine qua non de imaginaţie vie, o poţi vedea, îi poţi auzi sonurile, îi poţi savura parfumurile, ba mai mult, chiar îţi poţi purta paşii pe cǎrǎrile ei, la braţ cu autorul. Iar o asemenea promenadă împreunǎ cu Dan Ciachir – o spun din proprie experienţă, nu din închipuire – e cu adevǎrat întremătoare… Aidoma aceastei preumblări prin tainice încăperi mănăstireşti, în care rari au fost mirenii cărora le-a fost dat să-şi poarte paşii: Înainte să ne aşezăm la masă, am intrat în palat. În stînga era o sală de primire spaţioasă, înaltă, cu grinzi de lemn în tavan, şemineu, cu icoane mari şi portrete de ierarhi pe pereţi. În dreapta uşii de lemn ferecat în metal se afla o încăpere strîmtă cu firidă, cu bibliotecă, masă de lucru şi telefon. Era biroul pe care stareţul nu-l folosea decît cîteva minute pe zi. În latura dinspre apus, la vreo 20 de metri, cîteva trepte duceau spre o încăpere răspunzînd la miazăzi pe o terasă largă cu vedere spre Munţii Neamţului. Am urcat la etajul întîi, în odaia în care aveam să locuiesc. O fereastră strîmtă,medievală, străpunsă prin peretele gros, proiecta în depărtare aceiaşi munţi ai Neamţului. Camera avea calorifere şi baie. Deasupra patului atîrna portretul unui ierarh distins, încă tînăr, cu barba şi părul negre, cu engolpion(2 la gît: era patriarhul Iustin pe vremea – 1957 – cînd urcase pe scaunul mitropolitan al Moldovei. În 1983 am stat o săptămînă în odaia aceea curată şi liniştită(3. Este doar un exemplu - din sumedenia care se pot da din acest volum – care vǎdește, cu limpezime, fineţea de filigran a detaliilor, pe de o parte iar pe de alta, care pune în valoare incontestabila artǎ filmicǎ a scriiturii lui Dan Ciachir, fǎcînd inutile, din aceste puncte de vedere, orice alte comentarii.

Îmi plac nespus eseurile memorialistice de o nedisimulatǎ forţǎ evocatoare ale acestui volum(4 însă dintre toate, s-a desprins din pluton, indubitabil și încǎ de la o primǎ lecturǎ, cel numit Treptele mării şi asta cu siguranţă datorită unui fapt nodal pentru mine. Împărtăşesc, aidoma autorului, acelaşi sentiment al mării, indus nu neapǎrat de acea copleșitoare vastitate acvatică în sine, ci mai cu seamǎ de locurile din imediata ei apropiere (cu precǎdere acelea din Constanţa) și peste care se simte permanent respirarea ei învǎluitoare, ca o nevǎzutǎ și abia perceptibilǎ vibraţie a întregii firi: ţărmurile brǎzdate de umbrele alungite ale clădirilor sau ale copacilor de pe ţǎrm pierzîndu-se în undele etern-mişcătoare, verzi-sinilii ale apei, în ceasurile tihnite de dinaintea înserării; apoi falezele semeţe, aidoma zidurilor unei vechi cetǎţi care amplificǎ ţipetele pescăruşilor, franjurate acestea de lungi sonuri cu tonalitǎţi de tulnic ale sirenelor vapoarelor adǎstate în larg, undeva pe linia orizontului, acolo unde ceruri și ape-s una dar mai ales străzile labirintice pavate cu macadam ori piatră cubică, copleșite de-o linişte celestă sub acea luminǎ inefabilă, roșietic-diafanǎ a amurgului. În acele clipe însuși timpul pare cǎ s-a oprit din curgerea-i fireascǎ, în aerul dens amirosind a sare şi-a alge, acolo și numai acolo, pe acele străduţe care-ţi urcă sau coboară paşii dinspre sau înspre mare, printre casele din alte vremuri rînduite cuminţi de-o parte şi de alta, vegheate cu pioșenie, parcǎ, de vechea biserică elenă a cărei rafinată decrepitudine mărturisea o gingăşie a sărăciei sau a simplităţii, o delicateţe copleşitoare, așa cum splendid este ea surprinsǎ în tonuri picturale suave, palid-catifelate de penelul - atît atent la detalii - lui Dan Ciachir. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Dan Ciachir (n. 17 septembrie 1951) poet, traducător, eseist şi publicist. Muzică şi memorie (poeme, ed. Cartea Românească, 1984); Străzi de ceară (ed. Pontica, colecţia Euridice, 1993); Gânduri despre Nae Ionescu (eseuri, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994; reeditată la ed. Dacia, Cluj, 2001; ediţia a III-a revăzută, ed. Litera Ortodoxă, Ploieşti, 2010); Cronica Ortodoxă (ed. Timpul, 1994, 1997, 1999); Luciditate şi nostalgie (ed. Institutul European, Iaşi, 1996; reeditată la ed. Dacia, Cluj, 1999); Lirica italiană contemporană (ed. Mirton, Timișoara, 1997); Cronica ortodoxă - ediție definitivă (ed. Timpul, Iaşi, 2001); Ofensiva ortodoxă (ed. Anastasia, 2002); Când moare o epocă (ed. Anastasia, București, 2003; reeditată la ed. Paideia, 2006; ediţia a III-a la ed. Timpul, Iaşi,2007; ediție definitivă, ed. Timpul, Iaşi, 2010); Antologie de poezie italiană (editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2006), În lumea presei interbelice (Ed. Timpul, Iaşi, 2008); File din cronica ortodoxă (ed. Lucman, Bucuresti, 2008) ; Derusificarea şi „dezgheţul” (Ed. Timpul, Iaşi, 2009); Și noaptea asta va trece (Ed. Timpul, Iaşi, 2011). A mai publicat trei volume de convorbiri, douǎ împreunǎ cu Radu Dorin Micu (Dialoguri cu Dan Ciachir pentru o Ortodoxie realistă, ed. Anastasia, 2002 şi Pentru o Ortodoxie realistă, ediția a II-a, ed. Anastasia, 2003) și unul cu Leonid Dragomir, Bucuria de a fi răsăritean. Convorbiri cu Dan Ciachir (ed. Timpul, Iași, 2011). A tradus lucrarea Cavalcada inocenţilor de Mimmo Morina (ed. Univers, 1974).

Note
1.„Dan Ciachir trece prin Bucureștiul perioadei comuniste cu alura unui crai de Curtea Veche, demodat, poate excentric, trǎind aproape clandestin într-o lume construitǎ din cioburile vechii civilizaţii interbelice (...).” (Tudorel Urian în „România literarǎ”, nr.27, 14-20 iulie 2004)
2.engolpion - iconiţă lucrată dintr-un metal preţios sau din smalţ, pe care o poartă arhiereii la gît
3.Fragment din textul Mînăstiri [în volumul Cînd moare o epocă, ed. Timpul, Iaşi, 2007, p.163]
4.Cînd moare o epocă [ed. Timpul, Iaşi, 2007]
Foto: coperta primei ediţii apǎrute la editura Anastasia (București, 2003).

„Sîntem liberi în ultimul hal!”



Vorba asta deşteaptă pusă în chip de titlu rîndurilor mele, pe care E.M.Cioran mărturisea că o auzise din gura unui boschetar parizian, mi-a fost adusă în memorie de o replică ghiduşă şi nu mai puţin valabilă - „Sîntem liberi, ‘ai de tîrtiţa noastră!” -, zisă cu năduf, mai mult ca pentru el, de un român verde aparţinînd sexului gras (într-una din serile în care am ieşit, alături de alte cîteva zeci de ploieşteni în faţa „Casei Albe”), altuia de lîngă el, care răcnea din toţi bojocii „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!”. Ieşisem şi eu să „manifestez paşnic”, de data asta uşor premeditat - adică în urma unei înţelegeri telefonice cu bunul meu prieten, Dan Costineanu - într-o geroasă seară de ianuarie a anului de graţie 2012, aşa cum făcusem şi în urmă cu 22 de ani, în acelaşi loc (însă atunci eram cîteva mii de ploieşteni). Se scanda acum ca şi în ‘89 însă sloganurile din acel tragic decembrie aveau o cu totul altă încărcătură emoţională iar motivaţia celor de atunci trăgea mult mai greu la cîntar. Iar puterea colosală a cuvintelor lor a avut, în acele zile, efecte devastatoare asupra vechiului regim politic şi structurilor sale, de care rapid s-a ales praful. Dar cu ce preţ!

Departe de mine gîndul că românii ieşiţi acum în stradă n-au motive întemeiate s-o facă. Pentru că, după atîţia ani de la cîştigarea „raţiei de libertate”, neîncrederea totală, generată îndeosebi de corupţia şi aroganţa acestor primate cu apucături de vechili, juisînd în puţinătatea minţii lor la gîndul că „guvernează”, a augmentat exponenţial, pe de o parte iar pe de alta paupertatea fără precedent în care au fost aduşi milioane de români, graţie incompetenţei şi pungăşiilor explicite ale acestor flenduroşi, a atins cote greu de cuantificat pentru orice minte întreagă. Capac a pus demiterea doctorului Arafat, care a avut un efect similar dar de o mai mică anvergură faţă de acela generat de mutarea forţată din casa parohială de către securişti a pastorului Tőkes în ‘89. Şi atunci ca şi acum, românii au recţionat cu o sensibilitate de seismograf. Acum, hominizii ǎștia de guvernanţi care dormitau în bocanci, trăgînd la aghioase, s-au trezit brusc în plin coşmar şi, cu puţinii neuroni din dotare, complet ambetaţi şi ăştia, au dat pe goarnă tot soiul de inepţii, bolboroseli, bălmăjeli, spume, bale. Taxate prompt de televiziunile de ştiri (și nu numai) care, cu tot armamentul din dotare, au declanşat canonada, lăbărţînd pînă la limita de rupere „breaking news”-urile. 24 de ore din 24, plutoane de analişti împănate cu cei mai febrili comunicatori ai opoziţiei talonaţi de cîteva „vedete” din mass-media (mereu aceleaşi), pendulînd ameţitor între o televiziune și alta, uzînd de tehnica „zbor în stol cu schimb de locuri”, au trecut la un furibund atac la baionetă: ciuvici, chireaci, tatoaice, vâlci ori pelicani limbuţi, umăr la umăr cu vajnici reporteri logoreici, cărora li s-au alăturat protestatari aduşi în studiouri din stradă sau întervievaţi ad-hoc în teatrele de operaţiuni, pour la bonne bouche, au ţinut naţiunea trează şi cu sufletul la gură, zile-n şir. Un spectacolul mediatic fulminant, care a atins paroxismul în toiul luptelor de stradă dintre jandarmi şi hoardele dezlănţuite ale agitatorilor cu glas tare din peluzele stadioanelor, ultimile acorduri stingîndu-se într-o coda cu mitingul de protest al „opoziţiei unite”.

Treptat şi tot datorită celor din stradă, ale căror rînduri se subţiau de la o zi la alta, am constatat că începuse să ningă vîrtos, viscolit și că apoi au venit geruri năprasnice, urmate iar de un viscol apocaliptic, potopind firea. Drept pentru care, firesc, interesul aceloraşi televiziuni a glisat către cumplita iarnă siberiană ce se instalase, către românii care începuseră să moară îngheţaţi, striviţi sub troiene, către neputinţa guvernanţilor „surprinşi” (a cîta oară?) de urgia de afară. Aşa că inevitabila demitere a impotentului „cabinet Boc” şi înlocuirea lui rapidǎ cu un altul (alcătuit din lacheii primului), pe mine, unul, m-a surprins infinit mai puţin decît faptul că în zonele sinistrate, jandarmii lopătau zǎpada alǎturi de ultraşii pe care-i ciomăgiseră în urmă cu niscaiva zile! Asta da, nene, solidaritate naţională şi lipsă de ranchiună totală! Mai poţi sǎ spui că bătaia nu-i ruptă din rai?

Dedic rîndurile acestea comprimate unui bun amic, cititor consecvent şi critic de nădejde al textelor mele, care deunăzi m-a mustrat sec: „Bădiţă, matale pe ce lume trăieşti, că-mi pari a fi băiat doxat? Ţara arde şi tu ai orbu’ găinii? Bagă şi tu ă ceva despre dezastru’-ăsta, că te-am văzut pe la proteste, da’ de scris, ioc! Că-n 22 strigam cot la cot după libertate şi acu’ mucles! Că dacă ştiam că o să dăm jos nişte proşti şi-o să umplem găvanu’ rămas cu manglitori, io unu’ mă duceam dreacu’ pă pustii!” „Hopa, ştii că nu-i prost valahu’ ?”, am mustăcit în sinea mea. „Io-te, mă, la el, ce tare-n clanţă e, că prea ocupaţi fiind noi cu strigatu’ după libertate, nici n-am bunghit cum a ajuns o şlehtă de ciorditori în locul găştii proştilor de odinioară... Da’ faza nasoală e că mulţi dintre proştii de dinainte s-au încîrdăşit cu pungaşii de după şi au pus Romînica pe butuci... D-aia am ajuns noi acu’-n sapă de lemn, nene, că s-au întîlnit hoţii cu proştii, he-he-he... ”. Avea dreptate şi bunică-miu atunci cînd îmi zicea, mai în glumă, mai în serios, că în viaţă omul trebuie să se ferească de cel puţin trei lucruri: de current, că dă reumatism, de muncă cinstită, că din asta nu s-a îmbogăţit nimeni şi de proşti, că au mintea odihnită. Cum reumatismul deja m-a ajuns şi nici bogat nu-s, cred că doar de ultimul sfat mai tre’ să ţin cont!

Cu alte cuvinte, pe noi – cei care încă mai strigăm în stradă, de nebuni, după 22 de ani, libertate şi alte chestii d-astea -, lacheii ăştia ai lui Băsescu (pardon de expresie!), au cred cumva că se pişă, nu? Se înșealǎ amarnic. Iar dacǎ totuși au de gînd ceva în sensul ăsta, să aibă grijă, cǎ o vor face contra vîntului iar consecinţele-s ştiute… Cǎ noi, alde golea, care-am ieşit şi vom mai ieşi în stradă (puţintică răbdare, stimabililor, numa’ să dea colţu’ ierbii), le amintim faptul că încă mai avem o coloanǎ vertebralǎ care se încăpăţînează să rǎmînǎ dreaptă, chestie desuetă (pentru ei) numitǎ demnitate, nu handicap! Cît despre mesajele citite pe pancartele românilor protestatari, ele m-au fǎcut sǎ înţeleg că, în sfîrșit, ei sînt pe calea cea bună a dumiririi în ceea ce priveşte libertatea lor. Atîta cîtă este…
Bogdan-Lucian Stoicescu

Nichita Stǎnescu sau poezia în stare genuinǎ






„56 de ani voi trǎi, asemenea Colosului din Rhodos!…”
Așa credea, la 27 de ani - în septembrie 1960 –, Nichita Hristea Stǎnescu, în clipele în care scria poemul numit „56 de ani ”. N-avea de unde bănui el atunci cǎ aprigele Ursitoare deja îi hǎrǎziserǎ un cu totul alt destin, ele avînd sǎ-i curme existenţa pǎmînteanǎ la puţină vreme dupǎ ce va fi împlinit 50 de ani, într-un înnegurat miez de decembrie al anului 1983...

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit.
El doar stǎ - așa cum scria undeva Fǎnuș Neagu, dragul său prieten – „La Cina cea de Tainǎ cu zǎpezile. Și, precis, mǎnîncǎ anafurǎ și bot de miel. Iar cînd plosca plinǎ cu vin și cu rîsu – plînsu umblǎ prin alte mîini (Iuda bea cît zece!), Nichita scrie un basm pe cǎrǎrile de sînge verde îngheţate-n trupul copacilor.”

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit.
El doar și-a acoperit inima cu aripa paserii celei aflate în zbor, lǎsîndu-ne pe noi cei de acum sǎ ne luptǎm cu îngerii, aidoma lui Iacob, așa cum ne vom pricepe mai bine.

Timp de aproape 30 de ani, puţini, din ce în ce mai puţini au luptat (unii continuǎ şi azi lupta, cu o încǎpǎţînare care multora li se pare abnormǎ) – așa cum au crezut ei de cuviinţǎ - pentru ca uitarea sǎ nu învingǎ. I-aș putea numi pe mulţi dintre ei însǎ cred cǎ numele lor sînt cu mult mai puţin importante decît numele Poetului. Nutresc convingerea cǎ toţi aceia care încǎ mai luptǎ și astǎzi, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele Poetului.
Pentru cǎ numai astfel izbînda le va fi adevǎratǎ și deplinǎ.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(În fotografie: Nichita Stǎnescu alǎturi de Ion Stratan, 31 martie 1983. Dedesubt, poemul inedit – comunicat de Ion Stratan - „Cǎtre Ion”, cu semnǎtura olografǎ a lui Nichita)