Despre moartea unei epoci derusificate (II) „Existǎ amintiri atît de duioase și dureroase încît îţi vine sǎ te descoperi și sǎ îngenunchezi în faţa lor” (Dan Ciachir) Fără nici o excepţie, evocările lui Dan Ciachir pendulează persuasiv – parafrazînd titlul1) unuia dintre volumele sale - între nostalgie („Nu era nimeni în biserica grecească din Constanţa, sau o fi fost femeia de la pangar2), însă nu i-am simţit prezenţa. Cînd am ieşit afară, trecuseră acele minute care despart ziua de seară: se aprindeau luminile, iar zgomotul valurilor se auzea acum distinct. Oprit în loc, cu ochii spre apă, s-ar putea să fi avut atunci sentimentul mării şi poate şi ispita Răsăritului, indusă de dulcea decrepitudine a bisericii elene din Constanţa.”3) şi luciditate („În ultimul deceniu al dictaturii îmi plăcea să merg des la Constanţa, unde puteai cumpăra pe stradă ţigări americane de contrabandă şî unde şoferii particulari de taxi – lucru de neconceput în Bucureşti – erau îngăduiţi într-atît încît îşi aveau chiar „staţiile” lor. Plimbările într-un Mercedes 230 al unui proprietar care mi-a împărtăşit estetismul pe străzi înroşite de frunzele salcîmilor îmi apar mitice după atîţia ani.”4), trădînd un apetit insaţiabil de povestitor și un spirit bine temperat de hedonist pur-sînge. Și textele din Cînd moare o epocǎ mǎrturisesc perfect credo-ul sǎu, lapidar exprimat în aforismul pus rîndurilor mele: Dan Ciachir scrie cu o smerenie tivitǎ cu un umor fin, total strǎin de băşcălia naţională pretutindenară, despre întîmplări şi actanţii lor de odinioarǎ, pe care le-a trăit, despre care a auzit vorbindu-se ori a citit prin te miri ce locuri. Spirit ludic dar în sensul unui rîsu’- plînsu’ cu tuşe accentuat-amare („În anii aceia de prefaceri brutale şi demente – anii ’70-’80, n.m. – în cea mai mare parte inutile, numai lumina, clima, nuanţele anotimpurilor rămăseseră identice cu ele însele la Bucureşti. Ideea că nu le putea schimba nici un regim mi-a venit într-o toamnă copleşitor de frumoasă, călătorind cu avionul de la Tulcea. Era un YL 14 care nu mai zbura pe nici o altă rută din ţară. La plecare, pe cînd pasagerii sosiţi coborau din avion, iar ceilalţi aşteptau să se urce, mecanicul a deschis capota unuia dintre motoare, i-a tras cu sete cîteva baroase zdravene, ca şi cum ar fi îndreptat ceva la o semănătoare sau la un tractor, după care a acoperit motorul. Am decolat peste cîteva minute. Uşa cabinei piloţilor nu se închidea. Era ca în vechile tramvaie bucureştene, unde pasagerii puteau privi în voie mişcările vatmanului.”5), arma sa cea mai de temut rǎmîne indubitabil ironia tăioasă însǎ bine strunită de mintea sa coborîtă in inimă (aidoma aceleia a monahilor în preajma cărora încǎ-și petrece cu folos sporitor mult din timpul vieţii dumisale), aşa cum îi stă bine redutabilului pamfletar care este, avînd tot timpul flinta cu glonţ pe ţeavă la îndemînă şi simţurile toate treze. „Aceia care se raliaseră noii Stăpîniri erau puţini, supuşi oprobriului propriilor rude, iar 'acţiunile' lor se dovedeau adesea ridicole. În reşedinţa de raion din apropiere, de un 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie se încropise o mică defilare cu steaguri. Li s-a spus celor ce luau parte la ea ca atunci cînd vor trece prin dreptul tribunei să strige lozinci. Şi ei strigaseră: - Loooozinci ! Lozinci ! Loozinci !”6) Preciziunea chirurgicală a detaliului alimentată în modul cel mai firesc de un simţ al observaţiei excepţional dublat de o memorie prodigioasǎ („La începutul anilor ’80 am stat de mai multe ori în hotelul 'Palas' aşezat pe buza aceleiaşi rîpe de lut roşu pe care se află biserica grecească, o alta armenească şi multe case vechi. E un hotel construit din beton, sprijinit pe piloni înalţi ridicat înainte de ultimul război, cu un hol aproape somptuos.Ferestrele camerelor sale dau spre portul Tomis. La cîteva zeci de metri sclipeau în soare iolele, şalupele şi cîteva vaporaşe ancorate în golf, iar dincolo de dig se întindea marea. Prima dată cînd am locuit acolo – era în aprilie – şi am deschis geamurile, mi s-a părut că sînt undeva în străinătate”7), merge mînă-n mînă cu acurateţea şi incisivitatea deloc deranjante cu care Dan Ciachir ne induce subliminal informaţia bine dozată („Cînd Dobrogea a fost realipită României, în 1878, Constanţa care se numea Kiűstendge, avea doar trei mii de locuitori. Era o aşezare de pescari dintr-un vilaet8) de la hotarul şubredei împărăţii otomane, ultima porţiune de pămînt a Peninsulei Balcanice. Pe scheletul burgadei9) pescăreşti s-a ridicat oraşul de la sfîrşitul secolului trecut, extins şi modernizat în deceniile următoare. Pînă în 1906, în Piaţa Ovidiu se ţinea oborul de vite”10), tehnică pe care o stăpîneşte la perfecţie. (va urma) 

Bogdan-Lucian Stoicescu 

Note 

1. Luciditate și nostalgie (ed. Dacia, Cluj, 1999) 2. pangar- masă pe care se vînd lumînările în biserică 3. Treptele mării [în volumul Cînd moare o epocă, ed.Timpul, Iaşi, 2007, p.16] 4. Treptele mării [în op. cit., p.23] 5. Declinul oraşului [în op. cit., p. 120] ; 6. Arhaism şi anticomunism [în op. cit. p.126] 7. Treptele mării [op. cit., p.17] 8. vilaiet-diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman, condusă de un valiu. 9. burgadă-burg mic; tîrguşor. 10. Treptele mării [op. cit., p. 21] Fotografii: prima copertǎ a ediţiei definitive apǎrute la ed. Timpul, Iași, 2010 (sus) și prima copertǎ a ediţiei din 2007, apărută la aceeași editură.