Despre moartea unei epoci derusificate (III)

Existǎ amintiri atît de duioase și dureroase încît îţi vine sǎ te desoperi și sǎ îngenunchezi în faţa lor.(Dan Ciachir)

Un loc privilegiat - atît în volumul Cînd moare o epocă cît şi în Derusificarea şi „dezgheţul”(1 precum şi în ultimul op al ciclului, Şi noaptea asta va trece(2, care vin să-l continue şi rotunjească tematic pe primul – îl ocupă portretele şi amintirile legate de o serie de personaje şi personalităţi, care fiecare în parte şi toate laolaltă au marcat existenţa omului şi desăvîrşirea scriitorului Dan Ciachir. Orice gest, cuvînt sau atitudine aparţinînd respectivelor personaje nu scapă ochiului atent al portretistului, ele fiind exploatate la maximum spre conturarea – uneori cu lapidaritate, alteori in extenso – şi încadrarea într-o tipologie precisă iar amintirile legate de acestea, prin detaliile şi informaţiile oferite – cvasi inedite -, complinind în chip fericit – în pasaje largi ori în texte de sine stătătoare – adevărata dimensiunea a personalităţii celui vizat, aceste splendide pagini putînd fi considerate, fără teama de-a greşi, o istorie literară sui-generis, în cea mai pură accepţiune a termenului. Aşa precum este întîlnirea cu Petre Ţuţea la restaurantul Uniunii Scriitorilor (Altădată, în acelaşi an ’76 sau ’77, tot la Casa Scriitorilor, eram împreună cu acelaşi prieten şi cu iubita sa, o fată foarte frumoasă, care urmese Liceul german.. Atunci l-am auzit pe Ţuţea vorbind nemţeşte, înseninat ca niciodată de dialogul cu acea tînără – o chema Nineta – care era şi foarte inteligentă. Glasul lui Ţuţea nu mai era tunător, ci moale, catifelat; tonul nu-i mai era apodictic... Eram prea tînăr să înţeleg ceea ce-mi recomadase o dată, pe ton de aforism :„Dacă vrei să fii fericit şi fără griji, trăieşte cît mai mult timp între femei”)(3 sau acea vizită în casa celebrului medic din epocă, profesorul Petre Vancea: Apoi am fost condus în biroul profesorului, un domn vioi şi afabil, îmbrăcat nespus de curat şi de elegant, cu vestă, papion şi o cămaşă care strălucea de alb. Era un om plin de naturaleţe, care după ce m-a îmbrăţişat m-a prezentat celeilalte persoane aflate în încăpere (...)(4

Paradoxal, nu Dan Ciachir este eroul principal al evocărilor sale, ci doar naratorul cu har, discret şi care apare doar atunci cînd doreşte să fixeze mai adînc episodul pe care tocmai îl povesteşte în memoria sa afectivă şi, implicit, în a cititorului: Pe vremea aceea – 1970 –‘71 n.m. - Alexandru Paleologu mai purta doliu după cea de-a doua soţie, cu care se căsătorise după ieşirea din închisoare. Doliul său era însă învăluit în discreţie şi pudoare. Am rămas consternat să aflu, după două decenii, că pierderea aceea îl marcase într-atît încît se gîndise să se călugărească.(5. Este şi motivul pentru care descrierile multora dintre întîmplările la care a fost martor nu sînt narate la persoana întîia.

Dan Ciachir are o eleganţă nativă în a îndemna cititorul mai puţin avizat să-şi aproprie varii informaţii despre ceva anume : „Antichitatea noastră este Bizanţul”, spunea arhitectul G.M. Cantacuzino. Întocmai ca în Asia Mică, în Dobrogea şi implicit în Constanţa, antichitatea greco-romană trebuia căutată sub stratul bizantin de civilizaţie şi sub cel otoman. Pentru că prin intermediul Bizanţului am ajuns la ea, tot aşa cum prin Levant am descoperit Occidentul – prin fanarioţi, apoi chiar prin ruşi – la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor. Profilul Constanţei şi chiar acela mult mai modest al Sulinei mi s-au insinuat în Asia Mică. De aceea, mai puternică decît la Constanţa, umbra lui Pârvan mi-a apărut la Efes sau în Perga Pamfiliei.(6. Astfel se întîmplă, nu odată, cînd într-o formă extrem de accesibilă, ajutat fiind şi de remarcabilul său talent de prozator, face istorie literară - aşa cum am mai pomenit - însă una de cea mai bună calitate, scrisă direct, fără echivoc, fără scorţoşenie şi fără nici o urmă de academism livresc, scrobit şi preţios. Edificatoare în acest sens este, alături de altele, splendida evocare(7 dedicată în întregime scriitorului Eugen Barbu.

Din paginile volumului răzbate la tot pasul, nederanjant însă sesizată doar de ochiul cititorului interesat, documentarea temeinică, făcută cu aplicaţie şi acribie, nu pentru a lungi sau încărca textul cu un balast inutil de nume, date sau evenimente, care nu ar mai privi pe nimeni, ci exclusiv cu rostul de a fixa perfect – precum imaginea pe hîrtia fotografică în baia cu revelator din camera obscură – anumite evenimente sau actanţi ale acestora, pe care autorul doreşte să le evidenţieze sau pentru a le contura mai pregnant pe acelea care-l interesează în mod deosebit : În acelaşi an -1970 - n.m. - regimul a lichidat mandatarii care primiseră în locaţie bodegi, bufete, birturi, cabane, cofetării... Era o formă de comerţ semiprivat, apărută, zice-se, din iniţiativa premierului Maurer, la un deceniu după ce dispăruseră ultimii negustori, meseriaşi şi taximetrişti particulari.(8. (...)

Bref, acesta este Dan Ciachir: fermecătorul causeur, cel căruia, aşa cum el însuşi scria despre Petre Ţuţea, îi place să vorbească însă nu de dragul de a se asculta vorbind, un maestru al interlocuţiei polisate îndelung în compania unor mari spirite, eseistul rafinat şi profund, pamfletarul de temut cucerit de cei doi Caragiale (Ion Luca şi Mateiu), teologul nespecialist fascinat de Nae Ionescu ori de părintele Bartolomeu Anania(9, admiratorul declarat al lui Petru Dumitriu şi al lui Louis-Ferdinand Céline, last but not least, gînditorul reflexiv căruia îi place să spună: Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi înşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, în vreme ce operele respective rămîn identice cu ele însele. Şi dacă există scriitori cărora le rămânem fideli până la sfârşit e pentru că firea omului, axul său ontologic e, totuşi, imuabil.(10

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Note
1. Derusificarea şi „dezgheţul”, volum apărut la editura ieşeană „Timpul” în 2009, care cu cele cinci texte din cuprins a devenit, ulterior, capitol de sine stătător (cu acelaşi titlu) în sumarul noii apariţii editoriale din 2010 (la aceeaşi editură), cu titlul Cînd moare o epocă, ediţie definitivă şi care mai include, faţă de precedenta din 2007, un text inedit, Apogeul „dezgheţului”.
2. Şi noaptea asta va trece (ed. Timpul, Iaşi, 2011)
3. Ascultîndu-l pe Ţuţea (în vol. Cînd moare o epocă ed. Timpul, Iaşi, 2007, p.29)
4. Intendentul lui Salazar (op. cit., p. 63)
5. Domnul Paleologu (op. cit., p. 156])
6. Treptele mării (op.cit., p. 21)
7. Amintiri secrete (op. cit., p. 134)
8. În preajma micii revoluţii culturale (în volumul Derusificarea şi „dezgheţul”, p. 89)
9. Părintele Anania (în vol. Şi noaptea asta va trece, p. 79)
10. Cărţi-destin (în vol. Luciditate și nostalgie, ed. Dacia, Cluj,1999)

În fotografia de jos, de la stînga la dreapta: Dan Ciachir, prozatorul Nicolae Breban şi Bogdan-Lucian Stoicescu, într-o după-amiază tihnită de primăvară, în locul numit „Fîntîna cu cireşi” aflat în preajma Câmpinei.