Memento

Zamfira lui Nicolae Grigorescu

În zile ca acestea, când vechile credinţe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste şi un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.

(N. G.)

Biserica nouă a Mănăstirii Zamfira* impresionează nu atît prin arhitectura ei elegantă, cu o ușoară aură brâncovenească ci, mai cu seamă, prin pictura ei murală interioară și icoanele iconostasului realizate în 1856 și 1857 (într-un timp record, de doar un an și două luni!), integral, de Nicolae Grigorescu – care avea pe atunci doar 18 ani! – pictură unicat la noi, operă a marelui artist (ajutat la realizarea ei de fratele său, Gheorghe) într-o manieră denumită în frescă (pictură pe tencuială proaspătă, o tehnică tradițională folosită în pictura bisericească). 

De altfel, această splendidă lucrare este și prima sa încercare în stilul picturii monumentale.

Artistul începuse cu sfială să-şi afirme o mică personalitate, descătuşîndu-se cu timiditate de anumite şabloane care cereau acea uniformitate tradiţională în zugrăvirea figurilor. Important este faptul că aici, Grigorescu a încercat să lucreze de-a dreptul «după natură»... La Zamfira, iar mai tîrziu la alte biserici, sfinţii din icoanele lui Grigorescu vor avea înfăţişări fireşti, pline de viaţă şi priviri calde, înlăcrimate... Tocmai de aceea, deşi în mare măsură idealizaţi şi convenţionali, ei sunt superiori celor pictaţi de Lecca şi Tăttărescu, care în schimb sunt desenaţi mult mai corect, mai «după tipic» şi mai cu ştiinţă .**

În cazul Mănăstirii Zamfira, Grigorescu a pictat-o pe Măriuca, fiica parohului de atunci, în chip de înger 

(Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin ***, 

cum însuși artistul mărturisea apropiaților săi). 

Interesant este și faptul că „zugravul Nicolae”, cum era cunoscut, îndeobște, pictorul în epocă, i-a avut drept modele pentru chipurile sfinților pictați aici, chiar pe tinerele sale calfe alături de care a lucrat, sfidînd, practic, orice canoane impuse de pictura bizantină tradițională iar pentru chipul Sfîntului Gheorghe, folosindu-și autoportretul!

* Așezată în lunca de pe malul stîng al rîului prahovean Teleajen – la doar 15 km de Ploiești și cam tot atîția de orășelul Vălenii de Munte, într-un loc atins parcă de pana îngerului – se află Mănăstirea Zamfira, vatră monahală unde-și are sălaș o obște de măicuțe, care-și petrece zilele în tihnă și rugăciune, într-un desăvîrșit anonimat bine lucrător. În același timp, maicile se îngrijesc cu osîrdie de sfîntul lăcaș cu cele două bisericuțe ale lui (cea veche, mai mică, așezată în țintirimul din preajmă și cea nouă, ceva mai mare, aflată în incinta mănăstirii, monumente de artă intrate în patrimoniul național), de chilii, de o livadă cu feluriți pomi fructiferi, îndeletnicindu-se și cu alte treburi gospodărești, întru asigurarea celor necesare modestului lor trai pămîntean.
**, *** Apud. Barbu Brezianu în volumul „Nicolae Grigorescu”, ed. Tineretului, București, 1959

Acum 187 de ani, în această zi, se năștea NICOLAE GRIGORESCU, unul dintre cei mai importanți pictori români, considerat fondatorul picturii moderne românești. După o timpurie ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului iconar ceh Anton Chladek, lucrează icoane pentru bisericile din Băicoi și Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii.

Între anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira, pe cea din Puchenii Mari (ambele din județul Prahova) apoi, pînă în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi aprecia valoarea picturii, primește o bursă pentru a studia în Franța. În toamna anului 1861, tînărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventînd atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg, printre alții, cu Auguste Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația sa artistică, va studia în primul rînd desenul și compoziția.
Atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate din Franța, desăvîrșindu-și educația picturală prin asimilarea experienței unor artiști ca Jean-François Millet, Gustave Courbet și Théodore Rousseau, adepți ai realismului. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor tehnici artistice de expresie, novatoare, vizînd, îndeosebi, pictura în aer liber.
În cadrul „Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul „Tînără țigancă”, revine de cîteva ori în țară și, începînd din 1870, participă la expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de „Societatea Amicilor Belle-Arte”.
În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de «pictor de front», realizînd la fața locului (în luptele de la Grivița și Rahova) desene și schițe, ce vor sta la baza mai multor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța (în Bretania), fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român (între anii 1891 și 1904). Din 1890 se stabilește în localitatea prahoveană Câmpina și se dedică preponderent subiectelor cu tematică rurală, pictează potrete de țărănci, care cu boi și peisaje din împrejurimi.
Deși a trecut prin mai multe etape stilistice, impresionismul este curentul artistic care îl definește cel mai bine, chiar dacă pictura sa reflectă și anumite influențe realiste și romantice.
În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

A încetat din viață în anul 1907, casa sa de la Câmpina devenind Muzeu Memorial, care păstrează o parte dintre lucrările sale și obiecte personale.