Într-o zi de 12 mai a anului 1972 venea pe lumea muzicii rock «Exile On Main St.» («Exil pe strada principală»), o creație emblematică, o bijuterie compusă, aidoma ochiului de albină, dar numai din 18 poliedre (a se citi piese), aparținînd grupului britanic The Rolling Stones. O capodoperă, într-un fel, considerată de critica de specialitate (reticentă la început) dar mai ales de către marele public, cel mai bun album al lor (adică al domnilor Mick Jagger & Keith Richards & Charlie Watts & Bill Wyman & Mick Taylor, ajutați de alți domni nu mai puțin importanți, pe numele lor Billy Preston, Al Perkins ori Dr. John, printre alții) și care peste ani, nu mulți, va deveni una dintre cele mai importante creații rock din toate timpurile. Adică un fel de definiție avant la lettre a ceea ce, cu un termen generic, sîntem obișnuiți a numi sunetul Rolling Stones.
Chiar dacă ușor eclectic din punct de vedere muzical (trecînd pe nebăgate de seamă de la blues și gospel pînă, hăt, la country, rockʼnʼ roll și rockabilly și la ce s-o mai fi auzind pe acolo) dublul album, spune, în „doar” 66 de minute, extrem de multe. Chiar mai multe decît ne-am aștepta.
Materialul sonor a fost înregistrat, în marea lui parte, în Villa Nellcôte din sudul Franței, unde Keith Richards locuia în perioada respectivă. Trupa părăsise Marea Britanie cu un an înainte, pentru a eluda plata unor impozite distrugătoare, fapt ce a încurajat existența unei atmosfere boeme și haotice 100% în timpul înregistrărilor din sus-pomenita locație, toată hărmălaia fiind amplificată, evident, de consumul vîrtos de droguri, asezonate din belșug cu tot soiul de basamace și băut tutunuri fine la greu.
Condițiile din vilă erau improvizate, cu un „studio” de înregistrare amplasat în subsolul locuinței, lucru care a contribuit decisiv la nașterea unui sunet brut, cu greutate specifică mare și complet neșlefuit al albumului. Dar extrem de autentic, frust, ba chiar visceral cum a fost numit nu o dată, cuceritor în ultimă instanță, la antipod față de producțiile infinit mai „curățele/cumințele” care apăreau ca ciupercile după ploaie în epocă!
De altfel, stă mărturie celor povestite mai sus, coperta originală a albumului, concepută de designerul John Van Hamersveld și fotograful Robert Frank, un colaj alb-negru de fotografii care înfățișează personaje de circ și alte figuri stranii, parcă parașutate la punct fix din alte lumi, care prefigurează coperta unui alt album celebru, «Some girls», din 1978. Imaginea centrală provine dintr-o fotografie realizată de Frank într-un salon de tatuaje de pe Route 66, inclusă inițial în cartea sa din 1958, «The Americans» . Această concepție vizuală reflectă perfect atmosfera albumului: haotică, viscerală și profund ancorată în cultura underground a acelor ani nepereche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu