MEMENTO

„Mi-e sete de aer…”

 

Am fost prins în romanţa deziluziei,

înainte ca toate să devină iluzie.

Jack Kerouac

Ionel Theodor Fernic.

Un nume care, în mod normal, pentru orice iubitor de muzică aleasă – fie ea numită romanţă, tango, vals sau chiar populară – n-ar mai avea nevoie de nici o prezentare.

Cîţi dintre noi, cei care iubim muzica adevărată, n-au ascultat şi fredonat celebrele romanţe Balada crucii de mesteacăn, Barcarola, Îţi mai aduci aminte, doamnă? ori La umbra nucului bătrîn? 

Cîţi dintre noi nu şi-au lăsat paşii în voia languroaselor tangouri Iubesc femeia, Adio doamnă, Nunuţa, Pe boltă când apare luna, Pentru tine am făcut nebunii ori ale valsurilor Margaritta şi Plîns de ţigan? 

Cîţi dintre noi nu şi-au lăsat gîndurile să hoinărească – la umbra binecuvîntată a unei grădini de vară, în preajma unor brumate pahare parfumate cu floare de Cotnari, sub perdelele străvezii de fum albăstriu ale fleicilor sfîrîind barbar deasupra cărbunilor încinşi – la braţetă cu sonurile sprinţar-şugubeţe numite Mă dusei la Maglavit, să mă vindec de iubit, Bea naşu’ cu fină-sa ori Suflecată pân’ la brâu? 

Cu siguranţă, destui…

Cum la fel de adevărat e şi faptul că, în ziua de azi, puţini, tot mai puţini sînt şi aceia care-şi mai amintesc că numele părintelui acestor giuvaericale ale muzicii uşoare româneşti dintotdeauna este Ionel Fernic. Cum, pesemne, la fel de puţini mai sunt şi aceia care mai cunosc faptul că Ionel Fernic a fost un talentat actor şi poet, un aprig jurnalist şi un temut pamfletar, un pianist frenetic, un vajnic cupletist, un subtil prozator, regizor şi director de teatru de amatori, un abil organizator de spectacole, paraşutist şi aviator sportiv ş.a.m.d …

Cu o biografie cum, poate, numai unor mari personalităţi le-a fost dat să aibă, Fernic a fost un personaj uşor detectabil în rara categorie a celor care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventaţi.

Născut* la cumpăna dintre secole la Târgovişte într-o familie de condiţie medie, îşi va petrece copilăria şi adolescenţa la Galaţi, lîngă bunici. (...) eram spaima mahalalei – ca bătăuş fără pereche, şi aveam mare pasiune pentru păsărele: scatii şi sticleţi, e tot ce avea să-şi amintească, mult mai tîrziu, despre anii primilor săi paşi în viaţă.

Absolvă cursul primar (la Şcoala Evanghelică Lutherană, unde ajunsese dintr-un capriciu al mamei sale) în Bucureşti, apoi, cu o foarte mare conştiinciozitate, liceul Vasile Alecsandri din Galaţi, perioadă în care devine elevul profesorului de pian Theodor Fuchs**. Acest profesor – invitat în ţară de maestrul George Enescu şi stabilit la Galaţi – a fost acela care a descoperit talentul pentru muzică în general şi pentru compoziţie, în special, al adolescentului Fernic. A urmat, aşadar, lecţii de pian, chitară, armonie, teorie-solfegiu şi compoziţie în casa profesorului Fuchs. Aici se pare că a cîntat şi prima sa piesă (în 1919), romanţa „Cruce albă de mesteacăn” (sau Balada crucii de mesteacăn, pe versuri de Arthur Enăşescu), iar ulterior, la Bucureşti, cu Iosif Paschill (pian, armonie). Tot din această perioadă a început să se manifeste şi dragostea sa pentru aviaţie, îmboldit – cu certitudine – de vărul său George (Gheorghe) Fernic, cel care avea să dispară în mod tragic, în timpul unui miting aviatic desfăşurat la Chicago (în anul 1930). De mic copil – avea să-şi amintească mai tîrziu Fernic – visul meu a fost să zbor şi, împreună cu regretatul meu văr George Gh. Fernic – căzut eroic la marele Miting Internaţional de aviaţie de la Chicago, la 22 octombrie 1930 – construiam din cutii goale de portocale, avioane. Moartea vărului meu nu a făcut decât să aţâţe şi mai rău flacăra ce îmi ardea sufletul şi nu aşteptam decât ziua să purced pe glorioasele urme lăsate de el. Cu toate că părinţii l-au îndrumat către muzică – deşi, tatăl, pentru a-i continua profesiunea şi l-ar fi dorit inginer – Fernic se înscrie la secţia de… artă dramatică (!) a Conservatorului din Bucureşti (clasa de actorie a maeştrilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriad). Nu-l atrag prea tare aceste cursuri (pe care le absolvă în 1924), cu toate că intrase primul şi devenise, doar după trei luni, bursier al Teatrului Naţional, avînd parteneri nume mari ale scenei: Ion Manolescu, Mişu Fotino, Nicolae Bălţăţeanu, Aristide Demetriad etc. (…) mi-am dat seama că n-am talent nici de doi bani. Aplauze furtunoase? Succesul? Rezultatul mascalţoneriilor la care mă pretam… Compusese doar două romanţe (Cruce albă de mesteacăn şi Ţiganca, ambele pe versurile lui Arthur Enășescu) pentru care primise modesta sumă de 150 de lei drepturi de autor.

Era anul 1925 cînd şi-a început armata la „Şcoala de ofiţeri de rezervă de infanterie” din Ploieşti, unde va rămîne un an şi jumătate, ca ofiţer T.T.R.-ist, perioadă în care, ca „pasager” însă, avea să zboare pentru prima oară. La puţin timp după terminarea armatei revine la Ploieşti fără nici o lețcaie în buzunar. Îşi face veacul la plăcintăria-bodegă a grecului Kalderimis, nu pentru „calităţile” vocale ale stăpânului, ci pentru că putea mînca şi bea pe veresie. Stătea cu chirie la coana Miţa Treimustăţi, o femeie aparţinând sexului gras, de profesiune ghicitoare în palmă, cărţi, cafea, ghioc şi alte obiecte, pe strada Ulierului, la numărul 5. Este angajat dirijor de orchestră – peste trei ţigani şi-o flautistă mulatră – la Modern, singurul cinematograf din oraş. Scoate Să nu te superi că te-njur, un periodic satiric, a cărui redacţie se afla în singura cameră în care locuia. După doi ani în care revista s-a bucurat de succes – banii curgeau şi crâşmarii se bucurau –, tirajul se diminuează pe zi ce trece şi gazeta moare. Fără bani puşi deoparte, Fernic riscă şi îşi tipăreşte pe datorie un volum de schiţe (Misterele de la Mizil, 1927), apoi unul de versuri (Prăpăstii, 1928), de pe urma cărora scoate bani buni. Mai publică un basm în versuri (Gruia cel voinic şi Moş Novac, tatăl său), o reuşită piesă de teatru, Pui de lei, de inspiraţie folclorică şi traducerea (din limba franceză) a volumului Catrene de Omar Khayyam (1931), care reprezintă, de altfel, prima tălmăcire a poetului persan apărută în limba română.

Tot la Ploiești, tînărul Ionel Fernic a început să cîștige ceva bănuți, încheind un anganjament cu proprietarul berăriei Piccadily, să-și cînte, acompaniindu-se la pian, propriile compoziții, locația respectivă fiind recunoscută pentru faptul că acolo prestase orchestra Nicu Stănescu, alături de violonistul V. Moldoveanu, cel care în 1937 l-a însoțit pe maestrul Grigoraș Dinicu și pe Maria Tănase la New York. Fire boemă, cheltuitor peste măsură, apucă doar să-şi achite datoriile şi, apoi, trai pe vătrai! Însă după o lună, rămîne fără nici un sfanț! Se apucă temeinic de compus şi, cum romanţa căzuse în desuetudine în faţa tangoului, în 1931 scrie Minciuna, primul său tango, o prostie muzicală care a cunoscut un succes fără precedent, cum nota mai tîrziu. Cu rare excepţii, textele şi le scria sigur. 

A dat la iveală, într-un ritm ameţitor, o întreagă pleiadă de melodii care, în scurt timp, 

l-au făcut cel mai bine plătit compozitor – de către editori – din România (Adio doamnă, Beau, Iubesc femeia, Minte-mă, Scrisoare de amor sînt doar cîteva dintre cele mai cunoscute). Deseori spunea apropiaţilor: Pe toate aceste fleacuri muzicale – cu excepţia a două-trei romanţe – eu, personal, nu dau doi bani. Că au plăcut marelui public, asta e cu totul altceva.

Era în culmea gloriei. Avea tot ce-şi putea dori: bani, vin, femei. Devenise celebru, fiind arătat cu degetul pe stradă! În anii ʼ34-’35 se mută în Bucureşti. Piesele sale erau cîntate de orchestre (conduse de Grigoraş Dinicu, Petrică Moţoi, Ionescu-Găină, fraţii Victor şi Nicuşor Predescu) şi interpreţi notorii (Cristian Vasile, Titi Botez, Zavaidoc, Ion Luican, Dorina Drăghici, Ioana Radu, Gică Petrescu) în marile localuri ale vremii (Trocadero, Mon Jardin, Lido, Gambrinus, Carul cu bere, Roata lumii, Grand). Cincinat Pavelescu îi încredinţează versurile pentru Îţi mai aduci aminte, doamnă?”  iar Ion Minulescu pentru Romanţa celei care minte. 

Se căsătoreşte cu Nunuţa Morţun (fiica celebrului actor Ion Morţun) de care, apoi, divorţează. Vor rămîne două superbe romanţe, marcînd momentele: Nunuţa, numai tu şi Adio, doamnă. Ale vieţii valuri… Romantic incorigibil, se va mai căsători de două ori. Şi va divorţa tot de atîtea. Din 15 decembrie 1930 devine membru al Societăţii Compozitorilor Români.

În paralel, urmează cursurile «Școlii de pilotaj „Mircea Cantacuzino”» de la Băneasa, pe care le absolvă în 1935, primind brevetul de pilot de turism şi sport, dovedind o conştiinciozitate remarcabilă, remarcată de instructori şi colegi, cu totul contrară firii sale visătoare. Cu lapidaritate şi umor, el avea să-şi amintească despre această perioadă a vieţii sale :De data aceasta, aleasa inimii mele avea în loc de braţe, două aripi, în loc de sâni, două roţi, în loc de trup un fuselaj, în loc de gură, un motor de o sută de cai putere.

Între 1935 şi 1938 îşi dedică, practic, întreaga viaţă, aviaţiei şi paraşutismului, fiind unul dintre primii sportivi români în domeniu. „Este divină şi fantastică această călătorie în misterioasa tăcere a oceanului de azur”, scrie despre salturile cu paraşuta. Este prezent la cele mai importante mitinguri aviatice, chiar dacă la ultimul la care a participat („Meetingul ARPA” – Ismail, 4 octombrie 1936) s-a accidentat grav, în urma unui salt cu paraşuta fracturându-şi un picior. Fapt care nu l-a împiedicat să piloteze în continuare.

Ionel Fernic alături de aviatoarea Mariana Drăgescu (1912-2013),

o temerară a Escadrilei Albe, în timpul celui de-al doilea război mondial.

(sursa foto: chindiamedia.ro)

Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi sportive, este numit comandant al Şcolii de Aviaţie Civilă a «Asociaţiei Române pentru Propaganda Aviaţiei» (ARPA) din Cernăuţi (1937–1938). În urma performanţei sale aviatice în care a traversat munţii (pe ruta Bucureşti Băneasa – Braşov şi retur), a fost decorat cu una dintre cele mai importante distincţii ale vremii, „Crucea de Aur” a Ordinului „Virtutea Aeronautică”, care i-a fost conferită de însuşi Regele Carol al II-lea (1938).

Ionel Fernic şi Smaranda Brăescu lângă avionul acesteia (23 martie 1938).

Colecţia G-ral Neculai Staicu-Buciumeni.

A venit însă, acea fatidică zi de 22 iulie 1938, cînd avionul de pasageri al companiei poloneze LOT, venind dinspre Varşovia, a făcut escală la Cernăuţi, în drum spre Bucureşti. Cum toate locurile erau ocupate şi cum Fernic trebuia să ajungă urgent în Capitală (unde urma să participe la funeraliile Reginei Maria), un bun prieten – Lelius Popescu, avocat al Direcţiei Aviaţiei Civile – îi cedează locul său din avion. La cîteva minute după decolare, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc, avionul se zdrobeşte în pădurea Negrileasa din apropierea satului bucovinean Stulpicani. N-a existat nici un supravieţuitor. S-au emis mai multe ipoteze legate de acest inexplicabil şi tragic accident, inclusiv şi aceea a unui posibil atentat, fiind invocată în acest sens prezenţa la bordul aeronavei a ataşatului militar al Japoniei la Varşovia.

Ilustrațiunea română, Anul X, nr. 31, miercuri 27 iulie 1938

La 37 de ani de-abia împliniţi, sfîrşea tragic cel care, paradoxal, în ciuda celor peste 400 (!) de cîntece scrise, a considerat întotdeauna zborul ca fiind adevăratul său violon d’Ingres: Am trecut prin toate meseriile în viaţă. Am fost, pe rând: actor prost, compozitor bunicel, ziarist «revolver», şef de orchestră prost, cântăreţ bisericesc, profesor de vioară, funcţionar la primărie etc., etc. Acum sunt aviator. Visuri? Ce visuri poate avea un aviator civil? Unul singur: să-şi poată cumpăra un avion cu care să străbată lumea în lung şi-n lat (...)

Realitatea Ilustrată, Anul XII, nr. 602, 3 august 1938.

Corpul neînsufleţit a fost adus la Bucureşti şi incinerat pe 29 iulie la Crematoriul „Şerban Vodă”. 

Pe 20 iulie 1984, urna funerară a lui Fernic a fost adusă la Cimitirul Ghencea-militar şi depusă în cadrul unei ceremonii în morm]ntul fostului locotenent-colonel Traian Dumitrescu-Popa, aviator şi recordmen internaţional la paraşutism.

Ionel Fernic nu mai este. Însă în urma sa a rămas un minunat univers sonor, alcătuit din sute de nepieritoare cîntece, care nu reprezintă altceva decît cristale pure ale sufletului său perpetuu neliniştit şi care, ca într-un nevăzut puzzle, refac continuu întregul.

Pentru că, în fond, Ionel Fernic nu este altceva decît un singur şi nesfîrşit CÎNTEC...

* n. 29 mai 1901, Tîrgovişte – m. 22 iulie 1938, Stulpicani, judeţul Suceava
** Theodor Fuchs (1853-!953), pianist, compozitor,critic muzical şi pedagog român.A studiat la Conservatorul din Bucureşti şi la Viena.Autor de opere,balete,simfonii,concerte, piese corale, instrumentale (rapsodii pentru pian şi sonate) şi vocale cu acompaniament pentru pian. A fost acompaniatorul preferat al lui George Enescu pentru muzica de cameră, participând frecvent la concertele unor mari solişti care au vizitat România.

Bibliografie (selectiv):
- Ilustrațiunea română, Catastrofa aviatică din Munții Bucovinei, Anul X, nr. 31, miercuri 27 iulie 1938;
-Realitatea Ilustrată, Epilogul accidentului de avion din Munții Câmpulungului, Anul XII, nr. 602, 3 august 1938;
-Viorel Cosma, Muzicieni români – Lexicon, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970;
- Ionel Fernic. Compozitorul înălțimilor. Din amintirile unor interpreți români, ediție îngrijită de dr. Constantin Ucrain, Editura Muzicală, București, 1983;
-S. Massler, 150 de romanțe, Editura Muzicală, București, 1984;
- www.bvau.ro,
- https://historia.ro/sectiune/portret/viata-furtunoasa-a-celui-care-a-compus-400-de-2266355.html

Maria Răducanu şi Maxim Belciug 

 Minciuna 

MEMENTO

LIGETI

Este necesar să explorez conexiuni pe care alții nu le-au recunoscut încă, să conturez structuri care nu au existat pînă acum.

György Ligeti

Născut pe 28 mai 1923 (la Dicsőszentmárton / Diciosânmartin, azi Târnăveni) într-o familie transilvăneană, GYÖRGY SÁNDOR LIGETI a fost un muzician maghiar de origine evreiască, considerat unul dintre cei mai de seamă compozitori ai secolului al XX-lea. Stilul său inovator, explorările sonore unice și complexitatea ritmică, au reprezentat doar cîteva dintre caracteristicile definitorii ale creației sale care l-au consacrat în lumea muzicii contemporane.

Și-a început studiile muzicale la Cluj, în 1941 (devenind, la clasa de compoziție, discipol al profesorului Ferenc Parkas), după război, continuîndu-le la Academia de Muzică «Franz Liszt» din Budapesta, unde a aprofundat creațiile muzicale ale unor compozitori celebri, precum Mauricio Raúl Kagel (1931-2008), Pierre Boulez (1925-2016) și Karlheinz Stockhausen (1928-2007), și unde a elaborat primele sale lucrări, în care a prelucrat teme folclorice în spirit avangardist, cu evidente influențe din muzica lui Béla Bartók.

O perioadă a locuit în Ungaria dar după revoluția maghiară din 1956, a părăsit această țară pentru Austria, ulterior stabilindu-se în Germania de Vest, unde a activat în cadrul reputatului «Studio de Muzică Electronică» din Köln, avînd șansa să lucreze și alături de celebrul compozitor german Karlheinz Stockhausen, recunoscut și apreciat încă din acei ani pentru inovațiile sale în domeniul muzicii electroacustice, seriale, spațiale și aleatorii.

Ligeti a fost un pionier al micropolifoniei (o tehnică prin care mai multe linii muzicale individuale se împletesc într-o textură densă, aproape statică, în care s-a folosit și de un limbaj inventat, alcătuit din cuvinte notate fonetic, prin care a încearcat să șteargă diferențele dintre sunetele vocale și cele instrumentale), în lucrări precum 

Aventures (1962) și Nouvelles Aventures (1965)

și, deopotrivă, un explorator al ritmicilor complexe, influențate de muzica africană și de teoriile matematice ale haosului, toate căutările sale muzicale materializîndu-se în lucrări precum Atmosphères (1961), Requiem (pentru soprană, mezzo-soprano, două coruri și orchestră, 1965), Lux Aeterna (1966), Le Grand Macabre (operă, 1977) sau ciclul 18 studii pentru pian (1985–2001) și care l-au impus în lumea muzicii contemporane drept unul dintre cei mai influenți compozitori postbelici. Alte lucrări importante: Clocks and Clouds (pentru cor de femei și orchestră, 1972–73), San Francisco Polyphony (pentru orchestră, 1974), Piano Concerto (1988) și Hamburg Concerto (pentru corn, 1999).

A devenit cunoscut pe plan internațional odată cu folosirea cîtorva dintre lucrările sale vocal-instrumentale importante (precum Atmosphères , Requiem și Lux Aeterna), drept coloană sonoră în capodopera S.F. 2001: A Space Odyssey (1968, cu un scenariu după o povestire a lui Arthur C. Clarke), peliculă a celebrului regizor american Stanley Kubrick, pe care am avut șansa să o pot vedea în anii ʼ80 ai studenției mele bucureștene și pe care, de fiecare dată o revăd cu o plăcere nesmintită, deopotrivă pentru actualitatea mesajului transmis (pentru mine, evident, ea reprezentînd, printre altele, prima întruchipare, avant la lettre, a inteligenței artificiale, în celebrul computer fictiv HAL 9000, și asta cu mai bine de 50 de ani în urmă!) dar și pentru toate celelalte calități filmice excepționale 

(regie, imagine, scenariu, efecte speciale etc.) 

și, nu în ultimul rînd, evident, pentru muzică...

Sursa fotografiilor: https://www.explorethescore.org

Din 1961 pînă în 1971, Ligeti a fost profesor de compoziție invitat la universitatea din Stockholm, în 1972 a fost compozitor rezident la Universitatea Stanford, iar din 1973 pînă în 1989 a predat compoziție la «Hochschule für Musik» din Hamburg.

A primit numeroase premii și distincții, dintre care pot fi amintite: «Praemium Imperiale» (Japonia, 1991), «Ernst von Siemens Musikpreis» (un „Nobel al muzicii”, acordat de Academia de Arte Frumoase din Bavaria în numele «Fundației Ernst von Siemens pentru Muzică», 1993), iar în 2004 a fost onorat cu Premiul pentru «Muzică Polară» 

conferit de Academia Regală de Muzică Suedeză.

S-a spus despre el că a fost un compozitor vizionar (dublat de un pedagog eminent) cu o curiozitate nețărmurită, care s-a reinventat permanent și a cărui muzică eterică, debordînd de fantezie, spiritualitate și delicatețe și care se adresează, în cel mai comprehensiv mod cu putință, unui public foarte larg, reprezintă o uriașă sursă de inspirație pentru mulți muzicieni.

Ligeti a încetat din viață la Viena, în anul 2006.

Lux Aeterna

Atmosphères

Requiem

Muzicoteca de dinamită

The Freewheelinʼ Bob Dylan 

(1963)

Dylan nu este doar un mare poet, ci o mare personalitate.

Leonard Cohen

Fotografiile de pe coperțile albumului sînt realizate de Don Hunstein,
și-l înfățișează pe Dylan mergând ușor rebegit pe o stradă înzăpezită
din Greenwich Village (New York),
la brațetă cu prietena sa de atunci, Suze Rotolo. 

Zilele astea, tot frunzărindu-le, memoriile bunicului Bob Dylan (care acum trei zile a împlinit 84 de ani, o, tempora!) strînse în splendidul op Cronica vieții mele. Volumul întîi (Chronicles: Volume One, 2004, apărut la Humanitas în 2015, în versiunea românească a lui Dan-Silviu Boerescu) mi-au reamintit că în această zi de mai a anului 1963, muzicianului i-a apărut la casa de discuri Columbia cel de-al doilea album de studio, celebrul The Freewheelinʼ Bob Dylan, considerat unul dintre cele mai influente L.P.-uri din istoria genurilor folk & rock.

Albumul conține piese scrise în marea lor majoritate de Dylan (Blowinʼ in the Wind, Masters of War, A Hard Rain’s a-Gonna Fall, Don’t Think Twice, It’s All Right) și doar două cover-uri (Corrina, Corrina și Honey, Just Allow Me One More Chance), multe dintre ele cu un pronunțat caracter protestatar și social, fapt care avea să-l impună rapid drept o voce majoră a sturlubaticei generații «flower-power» din SUA anilor ’60-’70.

The Freewheelinʼ Bob Dylan a fost una dintre cele 50 de înregistrări alese în 2002 de Biblioteca Congresului a SUA pentru a fi incluse în Registrul Național de Înregistrări, pentru ca un an mai tîrziu, revista «Rolling Stone» să-l plaseze pe poziția 97 în «Top 500» al celor mai bune albume din toate timpurile iar în ediția ei din 2020, pe locul 255.

MEMENTO

În această zi a anului 1877, se năștea ISADORA DUNCAN, o celebră artistă americană, personalitate emblematică a dansului modern. A respins multe dintre elementele baletului clasic pe care le considera rigide, promovînd un stil coregrafic cu o mare libertate de expresie, bazat pe mișcările naturale ale corpului și inspirat din principiile constitutive ale dansului antic grec.

Dansa desculță, înveștmîntată în ținute vaporoase și evolua adesea în aer liber sau pe scene neconvenționale, acordînd un loc privilegiat spiritualității în arta sa coregrafică.
A înființat mai multe școli de dans în SUA, Europa dar și în Rusia, unde-l va cunoaște pe celebrul poet rus Serghei Esenin.
Cu o viață complet dezordonată, dusă de multe ori la limita haosului, după două legături amoroase din care au rezultat doi copii, trece printr-un fulgurant și tumultuos mariaj cu Serghei Esenin, de care se va despărți după doar un an.

Les Isadorables
(Fotografie din anii 1920, New York)

După tragedia în urma căreia cei doi copii ai săi, Deirdre și Patrick au murit, în 1913, într-un accident de mașină la Paris, Isadora Duncan a adoptat șase fiice, pe care îi plăcea să le numească Isadorables. Trei dintre ele – Maria-Theresa, Anna și Irma – au cultivat tehnicile de dans și filosofia de instruire ale Isadorei mult timp după ce ea însăși va dispărea într-un bizar accident de mașină, în 1927, survenit în momentul în care eșarfa sa lungă, pe care o purta înfășurată la gît, s-a prins în roata mașinii decapotabile în care se deplasa, strangulînd-o.

Isadora Duncan rămîne o figură iconică a istoriei dansului, prețuită pentru libertatea sa de expresie și viziunea artistică novatoare.

Poemoteca (Bob Dylan 84!)

Ai grijă de amintirile tale. Pentru că nu le mai poți retrăi.

Bob Dylan

One too manny mornings

Down the street the dogs are barking

And the day is getting dark

As the night comes in a-falling

All the dogs will lose their bark

And the silent night will shatter

From the thoughts inside my mind

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

At the crossroads of my doorstep

My eyes, they start to fade

And I turn my head back to the room

Where my love and I have laid

And I gaze back to the street

The sidewalk and the sign

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

It's a restless hungry feeling

That don't mean no one no good

When everything I'm saying'

You can say it just as good

You were right from your side

But I was right from mine

We're both just one too many mornings

And a thousand miles behind

Bob Dylan la mormîntul lui Jack Kerouac,
unul dintre zeii săi...

Poate mîine

Nu sunt cîinii care latră, nu e luna care tace,

Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace

Dacă vii în astă seară, tot aici mă vei găsi,

O să-mi zici iar „bună seara”, eu n-am să-ți răspund, să știi...

E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,

O să se uite după tine, cînd dimineață o să pleci,

Seara îmi vei povesti cum ai roșit cînd te-a văzut,

Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Trenurile care pleacă sînt aceleași care vin,

Gara e o simplă gară, doar orașul e străin.

Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,

Însă mîine-i prea departe, astăzi prea aproape-ți stau...

Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,

Pînă să-ți ating obrazul, o să mai apună-un veac,

Și-o să am în loc de oase, doar petale de cais,

Tu și-atuncea vei fi tînăr, eu voi fi și-atunci un vis...

Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,

Înapoi a rămas cerul, și-nainte-i doar asfalt...

Buza ta avea la colțuri, picături curate,

Dacă mi-ar fi fost doar sete, și tot le-aș fi băut pe toate.

Nu e luna care tace, nu sunt cîinii care latră,

Nu sînt pașii tăi cei care se apropie de poartă...

Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,

Și-așa-i fiecare seară, și-așa-i fiecare zi...

(traducere de Alexandru Andrieș)

Bob Dylan

Bob Dylan & Johnny Cash

Memento

RichardWagner (1813-1883)

Acum 212 ani se năștea RICHARD WAGNER 

(pe numele său întreg Richard Wilhelm Wagner), compozitor și teoretician muzical german, una dintre cele mai influente personalități ale muzicii clasice europene, un inovator care a revoluționat opera prin introducerea «dramei muzicale continue», eliminînd separarea clară dintre arii și recitative.
A fost creatorul conceptului de operă de artă totală (Gesamtkunstwerk), în lucrarea teoretică Opera și Drama (1851), dezvoltînd o mai veche idee a sa despre o fuziune a muzicii, poeziei, teatrului și artelor vizuale într-o operă unitară, extinzînd granițele armoniei și tonalității, care va influența decisiv dezvoltarea muzicii moderne.
Cele mai cunoscute lucrări sînt Inelul Nibelungilor, un ciclu epic format din patru opere (Aurul Rinului, Walkiria, Siegfried și Amurgul Zeilor), Tristan și Isolda (considerată una dintre cele mai înnoitoare opere, din punct de vedere armonic), Olandezul zburător, Maeștrii cîntăreți din Nürnberg și Parsifal, ultima sa operă, cu o tematică religioasă și filosofică.
A scris numeroase eseuri teoretice și polemice, unele dintre ele dezvoltînd idei antisemite, o trăsătură a personalității sale repudiată și mult discutată. Așa precum este Juda în muzică (Das Judenthum in der Musik, 1850), un eseu extrem de controversat, publicat inițial sub pseudonim, în care condamnă influența evreilor în muzica germană, în special prin atacuri la adresa compozitorilor Giacomo Meyerbeer (Jacob Liebmann Beer) și Felix Mendelssohn (Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy). Este considerat un text profund antisemit și problematic, ce a afectat serios percepția publică asupra sa. A fost admirat, printre mulți alții, de filozoful Friedrich Nietzsche și compozitorul Franz Liszt (cu care a întreținut interesante corespondențe, care oferă perspective și informații valoroase asupra personalității și gîndirii sale) dar și de führer-ul Adolf Hitler, ceea ce avea să pună într-un con de umbră prestigiul său postum, însă fără a-l știrbi în mod esențial.

A fost susținut financiar de regele Ludwig al II-lea al Bavariei, ceea ce i-a permis să-și împlinească viziunile artistice grandioase.
A fondat «Festivalul de la Bayreuth» în 1876, construind Teatrul de Operă din localitate, special pentru punerea în scenă a operelor sale, mai ales a ciclului Inelul Nibelungilor. Festivalul este activ și astăzi, fiind dedicat exclusiv creației compozitorului. 

Wagner este considerat un gigant al muzicii occidentale și nu numai. Deși personalitatea sa continuă să suscite controverse, influența creației sale asupra muzicii, teatrului și chiar a filosofiei este incontestabilă.

Uvertura la opera Tannhäuser

(1845)

Discophilia

 

În 21 mai 1982, celebra formație rock Queen a lansat albumul Hot Space.

Era al zecelea album de studio al grupului britanic, care a marcat o schimbare semnificativă a stilului muzical, față de cele anterioare.

A fost un produs muzical controversat, pentru fani și, deopotrivă, pentru critica muzicală, deoarece grupul a experimentat genuri precum funk, disco-pop dar și alte sonorități puternic modulate electronic, îndepărtîndu-se sensibil de genul rock cu care se impuseseră. Această schimbare a fost o determinată de succesul piesei Another One Bites the Dust de pe albumul precedent (The Game, din 1980), care avea un sound similar. Paradoxal, aș spune, pentru Queen, pe ale cărei albume de pînă atunci trona, la loc vizibil, sloganul 

No sinthesizers!

Cu toate acestea, Hot Space conține și cîteva piese reușite, nu numai pe gustul  iubitorilor unor sonorități mai electro: Under Pressure (o colaborare cu David Bowie, lansată ca single în 1981, devenită un hit internațional, ea ajungînd printre cele mai cunoscute piese ale trupei), Back Chat, Las Palabras de Amor (The Words of Love), Calling All Girls.

Altițe & bibiluri

Fotografia oficială care îl prezintă pe noul papă în tradiționala ținută pontificală albă, este imaginea care va fi oferită credincioșilor cu ocazii deosebite, ea urmînd a fi expusă în toate ambasadele Sfîntului Scaun, în bisericile catolice din întreaga lume, și va apărea pe toate tipăriturile Vaticanului, marcînd în acest fel, începutul oficial al pontificatului său.

Fostul cardinal Robert Francis Prevost poartă crucea pectorală de aur cu care s-a prezentat în fața credincioșilor din întreaga lume pe 8 mai, cînd a devenit Pontif. Semnătura aleasă, la fel ca în cazul celorlalți papi, este numele în latină «Leo» cu abrevierea «P.P.» («Pontifex pontificum» / «Pontif al pontifilor», cel mai înalt pontif din biserica catolică) înainte de indicarea ierarhică „al XIV-lea”.

Crucifixul este un relicvar conținînd fragmente de oase (moaște) ale unor sfinți din Ordinul „Sfîntului Agustin”, din care face parte, și pe care postulatorul general al acestui ordin monahal, Josef Sciberras, le-a ales ca dar pentru fratele său Robert Prevost în ziua învestirii sale cu titlul de cardinal, eveniment care a avut loc în data de 30 septembrie a anului 2023.

În centrul crucifixului se află un fragment de os al Sfîntului Augustin, în partea superioară un altul, aparținînd Sfintei Monica, mama sfîntului, față de care noul papă are multă devoțiune, la fel cum avea și papa Francisc. Pentru Ordinul Augustinian, figura Monicăi este inseparabilă de experiența convertirii și consacrării fiului ei. Pe brațul stîng al crucii se găsește o relicvă a fericitului Anselmo Polanco, episcop de Teruel, «mucenic al persecuției religioase în Spania (1936-1939)», care a murit împușcat. Pe brațul drept se află relicva lui Giuseppe Bartolomeo Menochio, episcop de Porfirio, care a slujit cu mare curaj Biserica în timpul ocupației armatelor napoleoniene. În 1991, papa Ioan Paul al II-lea i-a recunoscut «virtuțile eroice», învestindu-l cu titlul de «venerabil», un prim pas în procesul de beatificare.

Memento

Marlene Dietrich: 

Frumusețea și autenticitatea vin din interior. 

Ideea poate părea oribilă, dar este adevărată.

(1965)

Marlene Dietrich în 1933

În această zi a anului 2002, la împlinirea unui deceniu de la moartea actriței și cîntăreței germane Marlene Dietrich (1901–1992), municipalitatea din Berlin i-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al orașului, în semn de deplină recunoaștere a excepționalei sale contribuții la cultura artistică mondială, precum și a atitudinii ei inflexibile de opozantă a regimului nazist. 

Dietrich a fost una dintre puținele vedete germane care au emigrat în SUA în anii ʼ30 (căpătînd cetățenia americană în 1939) și care au susținut activ lupta împotriva regimului hitlerist, inclusiv prin spectacole pentru trupele aliate. 

Titlul de cetățean de onoare reflectă o recunoaștere oficială tîrzie a valorii ei umane și a curajului ei moral, venită din partea unui oraș care a fost cîndva capitala unei țări al cărei regim ea l-a condamnat cu fermitate.

Poezie mută, pictura…

Ștefan Câlția 83!

Nu vreau să comentez îngerii. Eu vorbesc despre oameni pentru că fiecare dintre noi, atunci cînd ne naștem, primim aripi. Unii dintre noi ne uitam la ele ca la niște minuni, pe alții îi deranjează și le aruncă, iar unii nici nu-și dau seama că au aripi și stau legați de pămînt și nici nu fac vreun efort să zboare. Deci sînt aripile noastre pe care le folosim fiecare cît sîntem în stare. 

 «Iarna vînzătorului de aripi»

Aici îmi cresc mie altfel de aripi secrete…

Mariana Marin

Memento

Zamfira lui Nicolae Grigorescu

În zile ca acestea, când vechile credinţe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste şi un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.

(N. G.)

Biserica nouă a Mănăstirii Zamfira* impresionează nu atît prin arhitectura ei elegantă, cu o ușoară aură brâncovenească ci, mai cu seamă, prin pictura ei murală interioară și icoanele iconostasului realizate în 1856 și 1857 (într-un timp record, de doar un an și două luni!), integral, de Nicolae Grigorescu – care avea pe atunci doar 18 ani! – pictură unicat la noi, operă a marelui artist (ajutat la realizarea ei de fratele său, Gheorghe) într-o manieră denumită în frescă (pictură pe tencuială proaspătă, o tehnică tradițională folosită în pictura bisericească). 

De altfel, această splendidă lucrare este și prima sa încercare în stilul picturii monumentale.

Artistul începuse cu sfială să-şi afirme o mică personalitate, descătuşîndu-se cu timiditate de anumite şabloane care cereau acea uniformitate tradiţională în zugrăvirea figurilor. Important este faptul că aici, Grigorescu a încercat să lucreze de-a dreptul «după natură»... La Zamfira, iar mai tîrziu la alte biserici, sfinţii din icoanele lui Grigorescu vor avea înfăţişări fireşti, pline de viaţă şi priviri calde, înlăcrimate... Tocmai de aceea, deşi în mare măsură idealizaţi şi convenţionali, ei sunt superiori celor pictaţi de Lecca şi Tăttărescu, care în schimb sunt desenaţi mult mai corect, mai «după tipic» şi mai cu ştiinţă .**

În cazul Mănăstirii Zamfira, Grigorescu a pictat-o pe Măriuca, fiica parohului de atunci, în chip de înger 

(Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin ***, 

cum însuși artistul mărturisea apropiaților săi). 

Interesant este și faptul că „zugravul Nicolae”, cum era cunoscut, îndeobște, pictorul în epocă, i-a avut drept modele pentru chipurile sfinților pictați aici, chiar pe tinerele sale calfe alături de care a lucrat, sfidînd, practic, orice canoane impuse de pictura bizantină tradițională iar pentru chipul Sfîntului Gheorghe, folosindu-și autoportretul!

* Așezată în lunca de pe malul stîng al rîului prahovean Teleajen – la doar 15 km de Ploiești și cam tot atîția de orășelul Vălenii de Munte, într-un loc atins parcă de pana îngerului – se află Mănăstirea Zamfira, vatră monahală unde-și are sălaș o obște de măicuțe, care-și petrece zilele în tihnă și rugăciune, într-un desăvîrșit anonimat bine lucrător. În același timp, maicile se îngrijesc cu osîrdie de sfîntul lăcaș cu cele două bisericuțe ale lui (cea veche, mai mică, așezată în țintirimul din preajmă și cea nouă, ceva mai mare, aflată în incinta mănăstirii, monumente de artă intrate în patrimoniul național), de chilii, de o livadă cu feluriți pomi fructiferi, îndeletnicindu-se și cu alte treburi gospodărești, întru asigurarea celor necesare modestului lor trai pămîntean.
**, *** Apud. Barbu Brezianu în volumul „Nicolae Grigorescu”, ed. Tineretului, București, 1959

Acum 187 de ani, în această zi, se năștea NICOLAE GRIGORESCU, unul dintre cei mai importanți pictori români, considerat fondatorul picturii moderne românești. După o timpurie ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului iconar ceh Anton Chladek, lucrează icoane pentru bisericile din Băicoi și Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii.

Între anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira, pe cea din Puchenii Mari (ambele din județul Prahova) apoi, pînă în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi aprecia valoarea picturii, primește o bursă pentru a studia în Franța. În toamna anului 1861, tînărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventînd atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg, printre alții, cu Auguste Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația sa artistică, va studia în primul rînd desenul și compoziția.
Atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate din Franța, desăvîrșindu-și educația picturală prin asimilarea experienței unor artiști ca Jean-François Millet, Gustave Courbet și Théodore Rousseau, adepți ai realismului. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor tehnici artistice de expresie, novatoare, vizînd, îndeosebi, pictura în aer liber.
În cadrul „Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul „Tînără țigancă”, revine de cîteva ori în țară și, începînd din 1870, participă la expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de „Societatea Amicilor Belle-Arte”.
În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de «pictor de front», realizînd la fața locului (în luptele de la Grivița și Rahova) desene și schițe, ce vor sta la baza mai multor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța (în Bretania), fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român (între anii 1891 și 1904). Din 1890 se stabilește în localitatea prahoveană Câmpina și se dedică preponderent subiectelor cu tematică rurală, pictează potrete de țărănci, care cu boi și peisaje din împrejurimi.
Deși a trecut prin mai multe etape stilistice, impresionismul este curentul artistic care îl definește cel mai bine, chiar dacă pictura sa reflectă și anumite influențe realiste și romantice.
În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

A încetat din viață în anul 1907, casa sa de la Câmpina devenind Muzeu Memorial, care păstrează o parte dintre lucrările sale și obiecte personale.

Memento (mic portret în aquaforte)

Sursa foto: www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro

Prietenul meu CONSTANTIN HÂRLAV 

(14 mai 1950, Bilbor, Harghita – 21 martie 2014, Ploiești) a fost un remarcabil istoric literar, editor și profesor, recunoscut pentru contribuțiile sale semnificative la promovarea literaturii românești, în general și a operei lui I.L. Caragiale, în special. 
A absolvit Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov în 1969, apoi Facultatea de Filologie, secția română-italiană, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, în 1973. În timpul studenției, a fost redactor și secretar general de redacție la revista „Echinox” (1971–1973), iar ulterior a ocupat funcții editoriale la publicația „Napoca universitară” (1975–1977) . În ultima parte a vieții a fost cercetător științific la „Institutul de istorie și teorie literară «George Călinescu»” al Academiei Române, de unde ar fi trebuit să se pensioneze, dacă nu s-ar fi grăbit așa de tare să părăsească această lume...

A colaborat la numeroase reviste culturale, printre care „Astra”, „Viața studențească”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Tribuna”, „România literară”, și „Caiete critice” . A fost redactor-șef și consilier editorial al periodicului „Atitudini” al Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” din Ploiești (unde a creat rubrici precum „Dosar literar”, „Vitrina cu ploieșteni” și „Remember”) și redactor al revistei de cultură „Axioma” și „Gazeta Cărților” (ambele din Ploiești, ultima, o publicație sub egida bibliotecii județene „N. Iorga” din localitate).
Constantin Hârlav a alcătuit, împreună cu Nicolae Bârna și Stancu Ilin, ediția critică a operei lui I.L. Caragiale, publicată în cinci volume (între 2000 și 2011), sub egida Fundației Naționale pentru Știință și Artă și a Editurii Univers Enciclopedic. 

De asemenea, printre altele, a mai publicat volumul „Despre Caragiale. Încercări de precizie... istorico-literară” (2010, Editura Karta-Graphic, Ploiești), o analiză la microscop a operei maestrului, evidențiind preciziunea chirurgicală și rigoarea cercetării istorico-literare a autorului. A colaborat la „Dicţionarul General al Literaturii Române” și la multe alte opuri de istorie literară.
Cunoscut pentru pasiunea sa pentru cercetarea arhivelor și bibliotecilor, Constantin Hârlav a fost un autentic «om de bibliotecă» (n-am spus „șoarece”, așa cum îi  plăcea să-mi amintească de fiecare dată, auto-definindu-se, mustăcind șugubăț) , un cercetător acribios, care se simțea în elementul său printre rafturile înțesate cu cărți și documente rare, apreciat pentru seriozitatea, rigoarea, tenacitatea și, nu în ultimul rînd, discreția maladivă, umorul  subtil și ironia subțire, de ardelean hîtru și blajin pe măsură, calități care l-au însuflețit permanent, oferindu-i energiile necesare și sine qua non întreprinderii demersurilor sale vizavi de promovarea culturii literare (și nu numai) de excepție.

„Refugiat cu tot instrumentarul în sfera istoriei literare de profunzime, Constantin Hârlav urmăreşte surse, face diferenţieri între texte, identifică atent texte fără semnătură pentru o atribuire corectă, cu aceeaşi acribie filologică. Valorificându-şi deprinderile de «arhivar», el procedează ca un detectiv de documente, vigilent şi responsabil, scuturându-le de praful uitării.” (Nicolae Oprea)

Planeta giganților

Happy 86th birthday,

Harvey Keitel!

Adevărul unui personaj nu vine dintr-o mască,

 ci din oglindirea propriilor tale conflicte în el. 

(H. K.)

În fotografii, imagini din The Duellists
(1977, un film de Ridley Scott)