Planeta giganților

DUKE ELLINGTON

În această zi a anului 1899 se năștea EDWARD KENNEDY «DUKE» ELLINGTON, unul dintre cei mai importanți compozitori, pianiști și șefi de orchestră din istoria jazului, căruia îi plăcea să spună, ori de cîte ori i se ivea prilejul, instrumentul meu este orchestra.

A fost activ din anii 1920 pînă în anii 1970, conducînd una dintre cele mai importante big band-uri ale epocii swing, cunoscută sub numele oficial de «Duke Ellington and His Orchestra», care a fost folosit constant pe afișe, discuri și transmisiuni radio, de la sfîrșitul anilor 1920 pînă la moartea sa, survenită în 1974. Deși uneori mai apărea și varianta «The Duke Ellington Orchestra», forma completă și consacrată a rămas prima titulatură. După moartea lui Ellington, fiul său, Mercer Ellington (1919-1996), a preluat ansamblul și a continuat să-l conducă sub același nume, timp de 20 de ani după moartea tatălui.

Duke a scris peste 1.000 de lucrări muzicale, care au revoluționat jazzul prin fericita fuziune a unor elemente provenind din muzica clasică, blues, gospel și muzica tradițională afro-americană. Avea un stil sofisticat, elaborat, rafinat, caracterizat prin armonii bogate și aranjamente orchestrale inovatoare. Amintesc doar cîteva dintre cele mai cunoscute piese ale sale, devenite de-a lungul timpului standarde: Take the «A» Train (scrisă de Billy Strayhorn, dar devenită rapid imnul orchestrei lui Ellington), Mood Indigo, It Don’t Mean a Thing (If It Ain’t Got That Swing), Sophisticated Lady, In a Sentimental Mood și Prelude to a Kiss.

Sophisticated Lady

In a Sentimental Mood

Duke a colaborat cu muzicieni legendari, printre care Johnny Hodges (saxofonist), Charles Melvin «Cootie» Williams (trompetist), William Thomas «Billy» Strayhorn (compozitor, pianist și aranjor) și Louis Armstrong (trompetist). Orchestra sa a acompaniat vocaliști și vocaliste de mare notorietate, contribuind la unele dintre fundamentalele înregistrări din istoria jazzului. Poate fi amintitit, în acest sens, numele Ellei Fitzgerald (considerată regina jazzului vocal, care a colaborat cu Ellington în special în anii ʼ50), albumul Ella Fitzgerald Sings the Duke Ellington Songbook (1957) reprezentînd un proiect capital, cu participarea orchestrei Ellington și a însuși compozitorului. Cu Ella, de altfel, au fost înregistrate piese remarcabile precum: It Don’t Mean a Thing (If It Ain’t Got That Swing), I Let a Song Go Out of My Heart, Satin Doll. 

Ella Fitzgerald Sings the Duke Ellington Songbook

(1957)

Ivie Anderson a fost una dintre primele soliste vocale permanente ale orchestrei Ellington (activă în anii 1930–1940), care a interpretat piese emblematice cum sînt Stormy Weather și I Got It Bad (and That Ain’t Good). Adelaide Hall, a fost una dintre primele colaboratoare ale lui Ellington în perioada timpurie, a cărei piesă notabilă Creole Love Call (din 1927), este un exemplu elocvent despre interpretarea vocalizelor în jazz. Al Hibbler a fost baritonul vedetă al orchestrei în anii ʼ40 și interpretul unor piese antologice: Do Nothin’ Till You Hear from Me, I Ain’t Got Nothin’ but the Blues, Don’t Get Around Much Anymore). Herb Jeffries (cunoscut cu porecla The Bronze Buckaroo), a fost primul solist vocal afro-american care a cîntat constant cu orchestra lui Ellington în piese faimoase precum Flamingo (1941), Jump for Joy, I Got It Bad (and That Ain’t Good) iar celebra Mahalia Jackson, supranumită pe drept cuvînt Regina gospelului, a înregistrat cu Ellington albumul Black, Brown and Beige (1958), conținînd o piesă absolut remarcabilă, Come Sunday, considerată drept una dintre cele mai emoționante și cu o deosebită încărcătură spirituală interpretări ale unei piese semnate de Ellington. 

Black, Brown and Beige 

(1958)

În sfîrșit, Betty Roché, care a cîntat cu Ellington cu mai multe prilejuri, are propria ei versiune interpretativă (din 1952) a celebrului standard Take the «A» Train, care rămîne una dintre cele mai valoroase și apreciate. Duke Ellington a creat  aranjamente pe care le-a adaptat personalității și vocii fiecărui interpret, lucru care a făcut ca aceste colaborări să fie perfecte din punct de vedere muzical, și deopotrivă de expresive.

Duke a primit 13 premii Grammy (inclusiv postum) iar în 1969, i s-a decernat «Medalia Prezidențială a Libertății», una dintre cele mai mari distincții civile ale SUA. Este considerat unul dintre pilonii de rezistență ai jazzului american (și nu numai), a cărui influență este lesne detectabilă atît în muzica clasică contemporană, cît și în jazzul modern, în muzica de film și chiar în muzica folk-pop.

A rămas cunoscut în istoria jazului nu doar ca un compozitor de excepție, ci și ca un inovator de geniu care a redefinit standardele muzicii orchestrale afro-americane.