În această zi a anului 1805 avea loc prima audiţie a Simfoniei a III-a în Mi bemol major, op. 55 de Ludwig van Beethoven, cunoscută și sub titulatura Eroica.
Lucrarea a fost elaborată în perioada 1803–1804, inițial, ea fiindu-i dedicată lui Napoleon Bonaparte, pe care Beethoven îl vedea ca pe un simbol al marilor idealuri revoluționare. Dar după ce acesta s-a autoproclamat împărat (în 1804), Beethoven, dezamăgit, a șters dedicația, rupînd pagina de titlu, înlocuind-o și așternînd o nouă dedicație: Eroica a fost compusă pentru a celebra amintirea unui mare om.
Dar cine era marele om din dedicație? Nimeni altul decît ducele Joseph Franz von Lobkowitz (1772–1816), un nobil boem, unul dintre cei mai influenți mecena ai muzicii clasice din perioada vieneză, un susținător al artelor și un fervent finanțator al muzicienilor, în special al lui Beethoven. Prințul Lobkowitz a fost unul dintre cei trei nobili (alături de arhiducele Rudolf și prințul Kinsky) care i-au oferit lui Beethoven o rentă anuală în 1809 (în valoare de 4000 de florini) pentru a-l convinge să nu părăsească Viena pentru Curtea de la Kassel. Această susținere financiară i-a permis lui Beethoven să-și continue activitatea de compozitor independent – un lucru rar în acea vreme. Drept pentru care, această primă audiție nu a fost una publică, ci a avut loc într-un cadru privat, la palatul prințului Lobkowitz, acolo unde au fost prezentate și alte lucrări ale compozitorului german (Cvartetele de coarde op. 18, Cvartetele „Rasumovsky” op. 59 și Simfoniile nr. 4 și nr. 5, printre altele). De altfel, palatul prințului a fost un important centru muzical privat, oferindu-i lui Beethoven o scenă unde putea experimenta noile sale idei muzicale înainte de prezentarea publică, Lobkowitz avînd o înțelegere profundă a valorii creației beethoveniene și o admirație sinceră pentru geniul acestuia.
Prima audiție publică a simfoniei a avut loc ulterior, pe 23 ianuarie 1805, la Theater an der Wien.
A fost un moment important în istoria muzicii clasice, marcînd începutul perioadei de maturitate a lui Beethoven și o schimbare profundă a stilulului simfonic. Frescă muzicală impresionantă, lucrarea relevă o nouă concepţie compoziţională şi o motivaţie cu totul deosebită, fiind considerată revoluționară la vremea respectivă pentru dimensiunile sale, complexitate, dramatism și profunzime emoțională.
Prima audiție publică a simfoniei a avut loc ulterior, pe 23 ianuarie 1805, la Theater an der Wien.
A fost un moment important în istoria muzicii clasice, marcînd începutul perioadei de maturitate a lui Beethoven și o schimbare profundă a stilulului simfonic. Frescă muzicală impresionantă, lucrarea relevă o nouă concepţie compoziţională şi o motivaţie cu totul deosebită, fiind considerată revoluționară la vremea respectivă pentru dimensiunile sale, complexitate, dramatism și profunzime emoțională.
Sergiu Celibidache
Filarmonica din München
(Münchner Philharmoniker)
Simfonia III-a în Mi bemol major, op. 55
(Înregistrare live: 12 & 13 Aprilie 1987, Philharmonie am Gasteig, München)
Înregistrări clasice devenite legendare:
Wilhelm Furtwängler – Berliner Philharmoniker (1952, live)
Intensă, monumentală, încărcată de dramatism.
Furtwängler e celebru pentru interpretările sale
de o mare profunzime emoțională.
Leonard Bernstein – Wiener Philharmoniker (1978)
O versiune expresivă, cu multă personalitate.
Bernstein scoate în evidență latura
revoluționară și teatrală a simfoniei.
Otto Klemperer – Philharmonia Orchestra (1955 sau 1962)
Interpretare sobră, arhitecturală, cu tempo-uri mai lente,
dar foarte structurată și convingătoare.
Carlos Kleiber – Wiener Philharmoniker (1976, live)
Considerată de mulți o bijuterie.
Energică, precisă și emoționantă.
Din păcate, nu a înregistrat-o în studio,
dar există versiuni live superbe.
Interpretări moderne:
John Eliot Gardiner – Orchestre Révolutionnaire et Romantique (1993)
Pe instrumente de epocă, cu tempo-uri vii
și transparență sonoră.
Foarte fidelă stilului clasic, dar plină de energie.
Claudio Abbado – Lucerne Festival Orchestra (2003, live DVD)
O combinație rară de eleganță, precizie și forță emoțională.
Un concert legendar.
Herbert von Karajan – Berliner Philharmoniker (1962 sau 1977, DG)
Versiune extrem de bine produsă,
cu sunet masiv și o viziune romantică a lucrării.
Paavo Järvi – Deutsche Kammerphilharmonie Bremen (2006)
Modernă, incisivă, foarte bine articulată.
O combinație între tradiție și suplețe cameristică.
Bonus:
Nikolaus Harnoncourt – Chamber Orchestra of Europe (1991)
O altă viziune pe instrumente moderne
dar cu practici istorice – o interpretare originală și provocatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu