 |
Emil Cioran (8.IV.1911-20.VI.1995) |
Viața este ceea ce aș fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.
Îndoiala de sine îi chinuie pe oameni atît de tare, încît, drept remediu, ei au inventat iubirea, pact tacit între doi nefericiți pentru a se prețui peste măsură, pentru a se lauda între ei cu nerușinare.
O idee stinge o plăcere şi creează o voluptate.
Aţipind reflexele, trezeşti reflexiile.
Gîndeşti doar cînd se opreşte viaţa.
Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.
În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întîmplă altcum. Lipsa noastră de noroc e o poezie fără ritm, e-un cînt înaintea inspiraţiei, e-o schiţă a unei imposibile melodii. Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. [...] Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.
Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondența decît în opera sa. Cel mai adesea, opera este o mască.
Mircea Eliade este un fost credincios, un spirit religios fără religie. (...) Într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi.
 |
| E.M. Cioran și Mircea Eliade la Paris |
Prietenia dintre Mircea Eliade și Emil Cioran de-a lungul exilului lor s-a prezervat îndeosebi prin scrisori – o corespondență discretă, dar profundă. Nu s-a păstrat o cantitate mare din acest epistolar (sau nu tot a fost publicat), dar scrisorile care se cunosc sînt valoroase prin tonul lor sincer și adesea melancolic. Cioran îl tachina uneori pe Eliade pentru sistemul și optimismul lui metafizic, în timp ce Eliade îl admira pentru luciditatea și stilul incisiv al scrisului.
Erau conștienți că gîndesc diferit, dar nu și-au negat niciodată admirația reciprocă.
Cei doi s-au și întîlnit ocazional.
Așa cum s-a întîmplat în 1978, cînd Eliade l-a vizitat pe Cioran la Paris.
A fost o întrevedere de scurtă durată, dar emoționantă, în care prietenii s-au regăsit după zeci de ani de separare.
În jurnalul său, Eliade scrie cu nostalgie despre acea întîlnire, declarîndu-se uimit de cît de puțin se schimbase Cioran. Tot în jurnalul său, Eliade, îl descrie ca pe un mare stilist, un spirit tragic și îl invidiază pentru libertatea lui interioară. Cioran, în interviuri tîrzii (cum sînt cele acordate lui Léo Gillet sau Gabriel Liiceanu), se referă la Eliade, pendulînd între admirație și reținere. Nu putea accepta orientarea religioasă și credința lui în sensul istoriei dar cu toate acestea îl numea un om excepțional și singurul care n-a încetat să creadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu