Poemoteca

Ioan Es. Pop

(1958-2024)

***

pentru că ochii tăi sînt mari şi nu privesc în lumea asta

pentru asta te-am iubit atît de mult.

pentru că de la fereastra lor nu s-a uitat

nimeni niciodată-n lumea asta.

tu să fi fost numai un văl de ierburi plutitoare

şi eu să nu fi fost decît apa care te duce

şi te leagănă cînd luneci ca să nu te mai trezeşti

eu să fi fost doar apa ce te duce

şi cînd vine toamna şi închide

uşa veştedă a gurii tale,

eu să te trag sub mal, să nu mai luneci,

cînd vine toamna, peste alte ape.

să fiu eu singura lacrimă cu care te mai plînge cineva.

dar o lacrimă mare, care să ducă odată cu sine

şi ochii celui ce te plîngea.

stăm acolo, la green hours,

cu niște ceasuri primitive în față,

măsurând a cui singurătate e mai mare.

pe la patru după-amiaza, pleacă domnu’ suciu,

marele alfa al mesei, cu motanul sub braț,

dezamăgit că nici de data asta n-a găsit

vreo explicație la marea întrebare.

spre cinci, se pregătește adilă,

vinul nu-i mai place, gura nu-i mai tace.

nu se ridică tocmai ușor, dar când reușește,

se vede de la o poștă: la el

sângele apă nu se face.

iar pe la șase pleacă groșan,

marinar de uscat, care se-ndepărtează

împletind sub tălpi patru cărări în una,

ca orice brav om din est.

cu ceasul întins pe opt octave,

tiberian frânează la șapte:

realitatea lui începe după asfințit,

la fel ca a mea, care puțin după aceea

sar în picioare și-alerg soldățește,

căci trebuie să ajung la intermacedonia,

să nu se închidă-n lipsa mea –

și sunt aproape fericit că ziua următoare

vom fi iar împreună, și tot așa luni și ani la rând,

de parcă aici, la green hours,

singurătatea s-ar preface-n nemurire

pentru măcar încă zece ani.

am trecut ani de zile ferindu-mă de acești pensionari

și jurând că nu voi sta niciodată pe băncile

pe care stau ei zi de zi

și n-am stat până-ntr-o seară

când și amărât, și plin de osteneală,

m-am lăsat biruit.

cel care s-așază lângă mine acum

nu mai e vecinul de la doi, care a plecat, săracul,

ci unul cam de-o vârstă cu mine.

i-aș zice: se vede treaba că nici ușorul nu mai e atât de ușor ca ieri

și nici greul atât de greu ca mâine,

dar el se uită-n altă parte,

poate spre propriul trecut,

poate spre propria moarte.

I

Acum 67 de ani, în această zi, se năștea IOAN ES.POP,  poet, prozator și publicist. A activat ca editor-șef al „Ziarului de duminică”, supliment cultural al „Ziarului Financiar” și ca senior editor al revistei „Descoperă”. Debutul său editorial s-a produs în 1994 cu volumul de poezii „Ieudul fără ieșire”, care i-a adus premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova. Au urmat volumele „Porcec” (1996), „Pantelimon 113 bis” (1999) – distins cu Premiul Academiei Române și Premiul Uniunii Scriitorilor din România –, „Petrecere de pietoni” (2003) și „Unelte de dormit” (2011). În 2024, cu doar o lună înainte ca el să părăsească această lume, la editura argeșeană „Rocart” (condusă de poetul Călin Vlasie) a apărut un volum conținînd integrala operei sale poetice. A primit numeroase distincții, printre care Premiul Național de Poezie „Lucian Blaga” iar în 2004, a fost decorat cu «Ordinul Meritul Cultural» în grad de ofițer. Este considerat - și sînt pe deplin convins că așa și este - unul dintre cei mai importanți poeți români ai ultimilor ani.

***

„(...) Hăituit de vinovății și de o spaimă de moarte covîrșitoare, Ioan Es. Pop a fost nu doar un om cald și modest, pe care nu puteai să nu-l îndrăgești (și căruia îi voi păstra mereu o amintire plină de recunoștință), ci și unul dintre acei scriitori în stare de gesturi de o mare și dezinteresată mărinimie – trăsătură pe care poeții generației mele au avut ocazia în destule rînduri să o cunoască îndeaproape.

Cu biografia lui tumultuoasă la tinerețe, cu zdruncinările, supliciile și deziluziile morale ale unui personaj romanesc, Ioan Es. Pop este, fără îndoială, unul dintre cei mai buni și mai glorioși poeți ai unei epoci lipsite de glorie.”

Claudiu KOMARTIN

(în „Observator Cultural”, nr. 1225/2024)