MUZICOTECA DE DINAMITĂ

Trei albume video și o fotografie

Eu cred că muzica nu trebuie să fie tot timpul complicată pentru a plăcea. 

Trebuie să fie, pur și simplu, o muzică bună de ascultat într-un moment potrivit.

Frank Vincent Zappa

(1940-1993)

Unu

În doar cîteva cuvinte, este vorba despre o capodoperă muzicală, o simbioză perfectă între sunet și imagine: pelicula de animație The Point, apărută, în 2 februarie 1971 (și difuzată sub titlul Oblio și Săgeată, cam în aceeași perioadă și de Televiziunea Română, care mai avea ani buni pînă să fie și liberă!), purtînd semnătura regizorului american Fred Wolf (n. 1932) cu un scenariu scris de Carole Beers și Harry Edward Nilsson III, acesta din urmă una și aceeași persoană cu uriașul muzician cunoscut, îndeobște, pe numele său scurt, Harry Nilsson, dispărut prematur, la doar 53 de ani (în 1994)... Adică acela care semnează coloana sonoră și muzica acestui splendid film, venit la doar cinci ani după o altă capodoperă a genului, pelicula de animație Yellow Submarine (1966), pe muzica The Beatles (despre care voi povesti cîte ceva curînd).

De altfel, filmul The Point conține piesele celui de-al șaselea album (omonim) de studio al lui Nilsson, care în cele 14 melodii incluse, ne istorisește o hazoasă dar mai ales cu tîlc poveste (pe care o putem numi, fără teama de a greși, chiar o fabulă), despre extraordinarele aventuri ale băiețelului numit The Point (Oblio) și ale neprețuitului său prieten, cățelușul Arrow (Săgeată), adresată depotrivă celor mari dar și celor mici, pentru că e știut faptul că, de foarte multe ori, noi ăștia mari, nu percepem pînă la capăt noima poveștilor pe care le auzim...
Printre vocile eroilor acestui film, privitorii-ascultători îi vor putea recunoaște și pe unii dintre posesorii lor, precum ar fi celebrul actor Dustin Hofmann, povestitorul fiind nimeni altul decît beatle-ul Ringo Starr!

Doi

Pink Floyd: Live at Pompeii, este un film remarcabil, o capodoperă și el, aidoma celui despre care tocmai am scris mai sus. Este vorba despre documentarul de doar 64 de minute, apărut la 2 septembrie 1972, purtînd semnătura regizorului scoțian Adrien Maben (n. 1942), dedicat supergrupului britanic de rock progresiv (care chiar că nu mai are nevoie de nici o prezentare), PINK FLOYD. Grupul, înființat în 1964, avea, pînă la data apariției filmului, șapte albume apărute [The Piper at the Gates of Dawn (1967), A Saucerful of Secrets (1968), Music From the Film More (1969), Ummagumma (1969), Atom Heart Mother (1970), Meddle (1971) și Obscured by Clouds (1972)], fiecare dintre ele reprezentînd momente de referință nepereche ale istoriei muzicii rock din toate timpurile, în general, și a curentului progressive & psihedelic, în special, impunînd numele trupei dacă nu ca pe cel mai reprezentativ, în orice caz, printre cele mai importante ale genului.

Așadar, pot fi văzuți la lucru cei patru componenți ai acestui adevărat careu de ași (David Gilmour, Roger Waters, Nick Mason & Rick Wright) interpretîndu-și cîteva dintre cele mai valoroase compoziții de pînă atunci, într-un cadru natural de excepție (open space), reprezentat de anticul amfiteatru roman de la Pompei și de al vulcanului Vezuviu din apropiere. Trebuie să amintesc și faptul că pelicula a mai cunoscut, ulterior, două versiuni: a doua, în 1974, de 80 de minute (în timpul elaborării de către trupă a celebrului album The Dark Side Of The Moon) și, în sfîrșit, o a treia, în anul 2003, de 90 de minute. Versiunea originală (1972) conține piesele: Echoes (part one), Careful With That Axe, Eugene, A Saucerful Of secrets, One of These Days (I’m Going to Cut You into Little Pieces), Set the Controls for the Heart of the Sun, Mademoiselle Nobs și Echoes (part two).

Live at Pompeii

Trei

Isle Of Wight este o insulă situată în apele Canalului Mânecii, în sudul arhipelagului britanic, ea fiind separată de litoralul Marii Britanii printr-o strîmtoare cu o lărgime maximă de 5 kilometri. Cu o suprafață de aproape 400 de kmp și o populație care nu depășește 150.000 de locuitori, este cea mai mare insulă din largul coastelor Regatului Unit.
Insula se bucură de o poziție geografică nepereche, beneficiind de o climă blîndă și de peisaje pe măsură (cu numeroase cursuri de apă, plaje impresionante și spectaculoase faleze de piatră), lucruri care i-au oferit, dintotdeauna, un excelent potențial turistic. De care n-a dus lipsă niciodată...

La sfîrșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut, în plină epocă hippie, mai exact în luna august a anului 1968, aici s-a desfășurat – premonitoriu, parcă, anunțînd emblematicul concert maraton de trei zile din august ’69 de la Woodstock (New York) din SUA – o primă ediție a unui festival de muzică rock, care s-a bucurat de un fulminant succes.
O a doua ediție a avut loc în august 1969 (cu Bob Dylan cap de afiș, în prezența a 240.000 de spectatori!) iar o a treia, care a durat trei zile (28–30 august 1970) a reușit să strîngă o cifră record de 640.000 de spectatori, grație prezenței pe scenă a unor nume gigantești, care nu mai au nevoie de nici o prezentare, printre care: Jimi Hendrix, Miles Davis, Emerson, Lake and Palmer, The Who, The Doors, Kris Kristofferson, Supertramp, Chicago, Family, Cactus, Sly and the Family Stone, Free, Joni Mitchell, Ten Years After, Mungo Jerry, John Sebastian, The Moody Blues, Leonard Cohen, Pentangle, Donovan și, nu în ultimul rînd, Jethro Tull. De altfel, mai multe piese din aceste recitaluri au făcut și obiectul unui dublu album (LP): The Isle of Wight Festival 1970.
Dincolo de problemele sale tehnice și organizatorice, inerente unei manifestări de-o asemenea amploare, acest uriaș concert în aer liber s-a bucurat de un succes enorm, el rămînînd în istoria muzicilor numite, cu un termen generic, pop-rock, drept unul dintre momentele de referință ale genului.

Albumul video Nothing Is Easy: Live at the Isle of Wight 1970, despre care e vorba în cele ce urmează, a apărut în luna septembrie a anului 2004, fiind un film document care prezintă prestația super-grupului britanic Jethro Tull (cu a sa muzică greu încadrabilă într-un stil anume, rezultat al unei fuziuni de rock, muzici celtice ancestrale, muzică clasică, blues, art rock alternativ, progressive, jazz), prin prisma liderului său, redutabilul flautist, chitarist, vocalist și compozitor Ian Anderson, avîndu-i la celelalte pupitre pe nu mai puțin valoroșii săi „coechipieri”, Martin Lancelot Barre (chitări), Glenn Douglas Barnard Cornick (bas), John Spencer Evans a.k.a. John Evan (clape) și Clive William Bunker (percuție), adică formula de bază a trupei. Albumul a fost înregistrat în cea de-a cincea zi a festivalului din anul 1970, cînd Jethro Tull a cîntat opt compoziții proprii (după grupul britanic The Moody Blues și înaintea celebrului chitarist american Jimi Hendrix): My Sunday Feeling, My God , With You There to Help Me, To Cry You a Song, Bourée, Dharma for One, Nothing Is Easy, We Used to Know / For a Thousand Mother.

… & o fotografie

 Louis Armstrong (1901-1971), în anul 1961, cîntîndu-i soţiei* sale în faţa Sfinxului și a piramidei lui Keops, una dintre cele șapte Minuni ale Lumii, poate cea mai importantă...
Înainte să devină unul dintre titanii jazzului dintotdeauna, Louis a fost căruțas, lăptar, vînzător ambulant și lustragiu. La vîrsta de șapte ani descoperă muzica, care va deveni marea pasiune a vieții sale, începînd să cînte pe la colțuri de stradă împreună cu tot felul de trupe improvizate, neavînd posibilitatea să-și cumpere o trompetă și nici să folosească vreun alt instrument de suflat, care să fie pe placul inimii sale...

* Lucille Wilson a fost a patra soție artistului, cea care avea să-i ofere confortul și echilibrul pînă la sfîrșitul vieții sale.

What A Wonderful World