Ori de cîte ori afară ninge frumos – precum a fost să fie în aceste ultime zile – cu fulgi moi, pufoși, aproape imateriali, care dansează veseli cu piruete complicate, scuturați, parcă, de văzduhul gri și gros, ca de lînă, fulgi la care privesc fascinat, cu fruntea lipită de sticla rece a ferestrei, așa cum numai în copilărie făceam și care se așează cu un foșnet abia perceptibil peste firele de iarbă și frunzele de iederă – unele uscate de ger, altele care se încăpățînează să rămînă verzi – și îmbracă cu mașoane reci ramurile copacilor desfrunziți, îmi vin dintr-un cotlon al memoriei, invariabil, cîteva cuvinte ale Virginiei Woolf: Iarna îngerii năpîrlesc. Fulgii din aripile lor coboară pe pămînt dar, pentru că nu aparțin acestei lumi, nu rezistă mult și se topesc. Și tot ea: Niciodată vocile nu sînt atît de frumoase ca într-o seară de iarnă, atunci cînd apusul aproape că îți ascunde trupul, iar cuvintele par a se naște de nicăieri, cu o nuanță de intimitate rar întîlnită în timpul zilei.
 |
| (Fotografii de B.-L.S.) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu