Planeta giganților

Jimmy Page

Page

&

The Edge

&

Jack White

(It Might Get Loud)

Poezie mută, pictura...

Mutter Courage
1965
(serie de cinci gravuri în pointe sèche, 31.5 x 45 cm fiecare)

 

„Se întîmplă iubiri care, unele ţin de legile comune ale firii, 

altele de fantezia carnavalului universal.”

Geta Brătescu

(1926–2018)

Goange

 

(Foto: B.-L.S.)

După informațiile pe care le dețin, acesta este cel mai nou și mai performant model de trotinetă electrică.

Cu ataș. Sau, mai degrabă, cu portbagaj. Mă rog...

Încă mi-e neclar, pentru că, din pricina gerului, nu l-am putut aștepta prea mult pe proprietar să mă dumiresc!

Poemoteca

 

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor.

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor.

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

N.B. În 25 februarie, acum 159 de ani, Mihai Eminescu debuta în revista «Familia» (care în acea perioadă apărea la Pesta, în Ungaria), cu poezia «De-aș avea». Iosif Vulcan, directorul revistei, va fi acela care îi va schimba numele din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu. Un exemplar al acestei reviste se află în arhiva Bibliotecii Județene «Sorin Titel» din Timișoara.

Muzicoteca de dinamită

Aziza Mustafa Zadeh 

& 

Bobby McFerrin

Remember

Moartea este cea mai blîndă formă de viaţă, partea dominantă a dragostei eterne; 

cel mai greu este să supravieţuieşti.

Gerhart Hauptmann

Constantin Mitulescu, profesorul meu de chitară clasică din anii tinereții și prieten străvechi (40 de ani or fi de-ajuns?), s-a hotărît, acum trei ani, obosit parcă de-atîta viață, să tragă luntrea-i pe-un mal pustiu, să nu-și mai continue drumul pe apa nu întotdeauna liniștită și strălimpede a existenței sale pămîntene și să-și poarte pașii undeva, într-un loc tainic, numai de el știut, în care să-și odihnească sufletul, ascultînd doar celesta muzică a sferelor...

Mi-ar plăcea să cred că de-acolo de unde și-o fi găsit noul sălaș, cînd și cînd, preț de-o clipă, îmi va zîmbi șăgalnic și-mi va face cu ochiul, mustăcind ștrengărește, dulce-amărui, după cum îi era felul...

Unul dintre dragii cei mai dragi chitariști ai profului:

Baden Powell…

Samba triste

...și însuși zeul său, Andrés Segovia, al cărui portret se afla la loc de cinste pe unul dintre pereții clasei sale din Palatul Culturii, unde își ținea orele...

Asturias 

(Albeniz)

Muzicoteca de dinamită

23 februarie 1977 

Apare discul single conținînd piesa care va deveni rapid celebră, 

«Hotel California», aparținînd grupului Eagles, extras de pe albumul omonim, care apăruse în decembrie 1976.

Muzica este compusă de chitaristul Don Felder, percuționistul Don Henley și chitaristul Glenn Frey fiind autorii versurilor.

Conform mărturisirilor lui Felder, versurile au fost făcute de cei doi în timpul unei plimbări nocturne cu mașina prin Los Angeles...

Locul din cîntec există aevea, el numindu-se «The Beverly Hills Hotel», de pe Sunset Boulevard din Los Angeles...

Piesa a primit distincția Gold din partea „Recording Industry Association of America” (RIAA), pentru cele un milion de copii vîndute. În 1977, Eagles au cîștigat Grammy Award for Record of the Year pentru albumul Hotel California la cea de-a 20-a ceremonie de decernare a Premiilor Grammy.
Revista Rolling Stone a clasat piesa pe poziția 49 în clasamentul The 500 Greatest Songs of All Time, ea numărîndu-se și printre cele 500 de cîntece din Rock and Roll Hall of Fame.
Solo-ul la chitară din cîntec a fost votat de către cititorii revistei Guitarist (1998) drept cel mai bun solo din toate timpurile, fiind inclus pe poziția a 8-a în Guitar Magazine's Top 100 Guitar Solos.

Poemoteca (De Ziua Națională a Japoniei / Ziua de Naștere a Majestății Sale Împăratul Naruhito)

Viaţa însăşi este o călătorie, iar cei care şi-au petrecut zilele în corăbii, pe ape, cei care au îmbătrînit călărind cai, n-au altă casă decît drumul. 

Şi-au fost demult şi poeţi care au murit călătorind.

Bashô*

Cucucul și azaleleele

Katshushika Hokusai

(1760-1849)

Haiku**

Ploaie de primăvară;

sălciile rîului unduie îndărăt

veștmintele.

*

Scena primăverii

e aproape gata:

luna și florile de prun.

*

Dimineața de primăvară

învăluie-n ceață

o colină fără nume.

*

Cîte lucruri

nu-ți aduc aminte

aceste flori de cireș.

*

Noaptea de primăvară

s-a sfîrșit

cu zorii pe florile de cireș.

Matsuo Bashō 

(松尾 芭蕉) **

(1644–1694)

* Pe numele său adevărat, Matsuo Munefusa a fost un poet japonez (fiul unui samurai) renumit pentru perfecționarea formei poetice numită «haiku», un gen de poezie niponă cu formă fixă, alcătuită din 17 silabe, repartizate pe 3 rînduri formate din 5, 7, 5 silabe fiecare. A folosit mai multe psudonime literare: Manefusa, Tosei («Piersică verde») sau Bashô («Banan»). Coliba în care locuia, așezată pe malul rîului Sumida, la Edo, s-a numit, din 1680, «Bashô-an», adică «Ermitajul Bananierului», după numele bananierului oferit de un discipol al său şi plantat în faţa locuinţei poetului.

Capodopera creaţiei sale poetice o reprezintă antologia apărută postum, în 1698, «Sarumino» («Hăinuţa maimuţei»).

** din Tanka- Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză, ediție îngrijită, traducere, prefață & bio-bibliografii de Ion Acsan și Dan Constantinescu, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1981, pp. 184 -185.

Yoshimura Hiroshi

(1940 – 2003)

Soundscape 1: Surround 

(full album)

Muzicoteca de dinamită

Andrés Segovia Torres

(21.II.1893 – 2.VI.1987)

Trăsăturile chitarei, liniile sale și trupul ei grațios mi-au pătruns în inimă la fel de adînc precum frumusețea unei femei predestinată de zei, care apare brusc în viața unui bărbat pentru a deveni iubita lui. 

(A.S.)

În fotografie, Andrés Segovia și chitara sa de concert, un instrument construit după modelele clasice spaniole de celebrul lutier Manuel Ramírez de Galarreta y Planell (1864–1912), pe care maestrul a cîntat și a înregistrat între 1937 și 1962, care acum face parte din colecțiile Muzeului Metropolitan de Artă din New York.

Recuerdos de la Alhambra

 (Francisco Tàrrega)

Andrés Segovia: „Cîntecul ghitarei” (1976)

(un documentar de Christopher Nupen)

In memoriam

NICOLAE STANCIU

(1940–2025)

A trăi este atît de surprinzător

Încît îți rămîne prea puțin timp

Pentru altceva.

Nicolae Stanciu

Ion Stratan și Nicolae Stanciu, din nou împreună...

Prea greu de a găsi un adevărat prieten; găsindu-l, 

păstrează-l ca pe ochii din capu-ţi, căci pierzîndu-l, pierzi o lume întreagă. 

Cilibi Moise

La aflarea veștii neașteptate și sumbre a morții cuiva care ți-a fost drag, brusc, te simți îngrozitor de singur iar în liniștea în care te scufunzi precum în nisipuri mișcătoare, nu-ți mai auzi nici măcar bătăile inimii. 

Ești copleșit de straniul sentiment că odată cu acel om drag, pe care-l cunoșteai de-o viață, a mai plecat o parte din tine și că ai mai făcut încă un pas, important, pe calea propriei tale extincții.

Mi-e cum nu se poate mai clar, așa cum bine spunea cineva, că moartea unui prieten e un fel de repetiție generală a propriului tău sfîrșit...

«Jocul de-a viața» al poetului Nicolae Stanciu s-a încheiat.

Cînd un prieten comun mi-a dat vestea grea a intempestivei sale plecări, am înţeles, cum nu se poate mai bine, că la acea Cină de Taină a Poeţilor încă mai sînt locuri goale. Și, cu siguranță, Nicolae Stanciu a ocupat un loc lîngă prietenul său dintotdeauna, Nino Stratan, pe care-l prețuia nespus și care cîndva a scris despre el, cu o tandră preciziune chirurgicală că este una dintre cele mai complexe și mai stenice voci lirice pe care le-am ascultat prin intermediul albului de pagină.

«Drum bun, dulce prinț...» și nu uita spusa unui poet pe care-l iubeam amîndoi: „asta e sora moarte, care ne adună după ce ne desparte”...
Dumnezeu să te ocrotească!
 

Întîlnirile titanilor

 Elton John & Leon Russell

Elton John și Leon Russell au apărut împreună, într-un concert antologic – Elton John and Leon Russell Live From the Beacon Theatre – pe scena legendarului teatru din New York, pe 19 octombrie 2010, pentru a-și prezenta și promova noul lor album de studio, The Union, apărut la aceeași dată.

Este al doilea album de studio (după Duets din 1993) în care cei doi pianiști și compozitori au apărut împreună și primul (din 1979) în care Elton evoluează neacompaniat de trupa sa, Elton John Band.

The Union (apărut la casa de discuri Decca) a fost produs de celebrul chitarist, vocalist și compozitor T. Bone Burnett, pe el fiind inserate 16 piese parținînd unor genuri și stiluri muzicale diferite, precum R&B, country, soul, gospel, country, pop, blues și rock.

Pe album apar, printre mulți alții și cîțiva invitați de marcă, precum Neil Young și Brian Wilson (în calitate de vocaliști) dar și nu mai puțin cunoscutul Booker T. Jones, la orgă Hammond B-3, alături de Robert Randolph, la pedal steel guitar.

Albumul a fost dedicat pianistului Guy Babylon, membru al Elton John Band, care murise cu un an înainte.

Prima piesă a albumului If It Wasn't for Bad (o compoziție purtînd semnătura lui Leon Russell, care a fost nominalizată în 2011 la un premiu Grammy, la categoria cel mai bun cîntec pop, interpretat în duet) alături de a treia, Hey, Ahab au devenit piese de rezistență, de-a lungul anilor, în concertele lui Elton John.

Muzicianul american Leon Russell (1942-2016) a fost unul dintre idolii lui Elton John. Cei doi s-au întîlnit în 1970, după un concert al britanicului (susținut în celebrul club de noapte Troubadour din Los Angeles, în care, de-a lungul timpului, au cîntat nume grele ale pop-rockului mondial), ocazie cu care Russel a venit să-l salute. Peste ani, Elton, ascultînd un cîntec al lui Leon care l-a marcat profund, i-a propus acestuia să realizeze un album împreună.

„Fulgi de zăpadă rătăcitori...” (I)

Ori de cîte ori afară ninge frumos – precum a fost să fie în aceste ultime zile – cu fulgi moi, pufoși, aproape imateriali, care dansează veseli cu piruete complicate, scuturați, parcă, de văzduhul gri și gros, ca de lînă, fulgi la care privesc fascinat, cu fruntea lipită de sticla rece a ferestrei, așa cum numai în copilărie făceam și care se așează cu un foșnet abia perceptibil peste firele de iarbă și frunzele de iederă – unele uscate de ger, altele care se încăpățînează să rămînă verzi – și îmbracă cu mașoane reci ramurile copacilor desfrunziți, îmi vin dintr-un cotlon al memoriei, invariabil, cîteva cuvinte ale Virginiei Woolf: Iarna îngerii năpîrlesc. Fulgii din aripile lor coboară pe pămînt dar, pentru că nu aparțin acestei lumi, nu rezistă mult și se topesc. Și tot ea: Niciodată vocile nu sînt atît de frumoase ca într-o seară de iarnă, atunci cînd apusul aproape că îți ascunde trupul, iar cuvintele par a se naște de nicăieri, cu o nuanță de intimitate rar întîlnită în timpul zilei.

(Fotografii de B.-L.S.)

Muzicoteca de dinamită

Eric Clapton

MTV Unplugged

(live 1992)

Eric Clapton – lead vocals, acoustic guitar, dobro, kazoo

Andy Fairweather Low – acoustic guitar, mandolin, harmonica, kazoo

Chuck Leavell – acoustic piano, harmonium, kazoo

Nathan East – acoustic bass, backing vocals, kazoo

Steve Ferrone – drums, percussion, kazoo

Ray Cooper – percussion, kazoo

Katie Kissoon – backing vocals, kazoo

Tessa Niles – backing vocals, kazoo

Goange (reclama e sufletul comerțului!)

(foto: B.-L.S.)

Nu ratați prilejul să scăpați ocazia (sic!) unică de la ALTEX 

(magazinul de lîngă Gara de Vest din Ploiești, unde azi e ultima zi de Black Friday de iarnă), de a achiziționa o trotinetă electrică Ducati, care beneficiază de cea mai consistentă reducere pe care eu, unul, am pomenit-o vreodată: 

2.86 % !!!

Să te crucești, nu alta!

Memento

Constantin Brâncuși

(19 februarie 1876, Hobița – 16 martie 1957, Paris)

Brâncuși, un autoportret

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi...”

Constantin Brâncuși

Sărbătorim astăzi, discret, mult prea discret, așa cum se întîmplă de obicei, la noi, la români, cu marile noastre personalități care ne-au profilat destinul în lume, 149 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși, „unul dintre cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor”, așa cum pe bună dreptate îl numea – ținînd cont, poate, și de faptul că în limba egipteană vorbită în timpul faraonilor, „sculptor” chiar asta însemna, „creator” – scriitorul și criticul de artă francez Jean Cassou, pe strălucitul artist român – revendicat rapid de francezi, imediat după moartea sa din 1957, sub apelativul «Brancusi» (cu accent pe prima silabă) – adică tocmai pe acela căruia îi plăcea să spună despre sine, clar și răspicat, ori de cîte ori i se ivea ocazia: „Eu nu mai sînt al acestei lumi: sînt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale!” 

Portretul lui Brâncuși (1909)
de Amedeo Modigliani

Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să te definesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună, de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mîncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decît la tine. Cum o să te pictez ca bucătar? Te văd că postești zile întregi pînă la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfînt? Cînd îți licăre ochii de fiecare dată cînd aduc tîrfe pe aici? Tu ai în figura ta fațețe atît de felurite încît nu pot desena fizionomia esențială. Spune-mi ce fațetă preferi? În jurul tău este mai mult mister decît în jurul lui 

Rousseau-Vameșul”. 

* Dintr-o scrisoare a lui Amedeo Modigliani către Brâncuși, 

din volumul lui Petre Pandrea, «Brâncuși, amintiri și exegeze», ed. Meridiane, București, 1976

Constantin Brâncuși desenat 

de Amedeo Modgliani

(portret în creion)

Bibliophilia

Citesc pentru că viața nu-mi ajunge.

Fernando Pessoa

Cărți și ceai
(pictură de Trayko Popov)

Musicophilia

Big Thief

Adrianne Elisabeth Lenker - voce, ghitară

Buck Meek - ghitară, voce

Max Oleartchik - bas

James Krivchenia - percuție

Change

(de pe dublul album

Dragon New Warm Mountain I Believe In You

apărut pe 11 februarie 2022)

Bibliophilia (de Ziua Națională a Lecturii)

Ulise de James Joyce citit la ...creioane (!)
de către regretatul scriitor american David Foster Wallace (1962-2008).

Am mai spus-o și o repet ori de cîte ori mi se oferă ocazia.
O carte tipărită reprezintă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, carnea ei (ilustraţiile, coperţile, modul în care este paginată și cum sînt prinse filele între scoarțe şi pînă la cele mai mici motive ornamentale care o decorează) transformă o carte într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu textul propriu-zis, cartea tipărită nu este altceva decît o entitate sublimă, splendidă în întregul ei, care se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. Pentru că o astfel de carte se însufleţeşte numai atunci cînd este citită. O carte părăsită într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, neutru şi de prisos.
J. L. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe americanul Ralph Waldo Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm.
Altfel spus, doar atunci cînd cărțile îşi întîlnesc cititorii, se produce resurecţia lor. Altfel, ele mor. Mor şi se transformă în cu totul altfel de obiecte, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît sînt de valoroase, intră în desuetudine. Care obiecte, odată cu moartea lor, ar transforma bibliotecile care le găzduiesc în altfel de cimitire, ale cărților uitate...
Pentru a avea viaţă, o carte trebuie iubită, admirată, privită cu ochii cei de carne dar mai ales mîngîiată cu ochii sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută cît mai aproape de inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte şi o femeie, ambele frumoase, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative...
Ne stă în putere cu asupra de măsură să ținem în viață cărțile, citindu-le dar mai ales recitindu-le, pentru că numai astfel, ele, la rîndul lor, ne vor da viață. Ceea ce nu-i deloc puțin...
Bref, să citim și să recitim cît mai mult cu putință, oriunde și oricînd, atîta vreme cît cititul nici nu îngrașă și nici nu dăunează grav sănătății... 

(Fotografii: B.-L.S.)

NICOLAE IONIȚĂ – mic portret în aquaforte

Personalitate marcantă a graficii satirice românești, unul dintre cei mai valoroși caricaturiști români contemporani, colaborator de nădejde al bibliotecii ploieștene „Nicolae Iorga”, în general și al revistei care apare sub egida acesteia, „Gazeta Cărților”, în special, prieten devotat, Nicolae Ioniță* a debutat cu grafică umoristică și caricaturi în anul 1969, în celebra revistă de literatură satirică și umor a vremii, „Urzica”, pînă în prezent el publicînd peste 3 000 de desene și ilustrații (realizate în diferite tehnici), apărute în presa românească și internațională * Între 1984 și 1990 a deținut rubrica permanentă „Verba volant …” în revista „România literară” a Uniunii Scriitorilor din România, cea mai importantă publicaţie culturală a vremii, în care a desenat proverbele lumii, povestind idei, așa cum scria undeva Tudor Octavian 

* Timp de aproape un deceniu, el a fost preşedintele Biroului pentru Europa de Est al Organizaţiei Internaţionale a Caricaturiştilor, „Cartoonists Rights Network” * Este autorul grandiosului proiect cultural NEAMUL ROMÂNESC ÎN GRAFICA MONDIALĂ (o întreprindere fără precedent în istoria genului), care adună peste 10.000 de lucrări, portrete şi grafică satirică ale celor mai importante personalităţi româneşti din toate timpurile, realizate de aproximativ 1.500 de artişti din 142 de ţări ale lumii. O bună parte dintre aceste lucrări au fost reunite, pînă acum, în 12 albume tipărite de-a lungul anilor, ele fiind dedicate unor mari personalități românești (Eugen Ionescu, Emil Cioran, Urmuz ori Nichita Stănescu, printre alții), însă avîndu-i permanent,în prim-plan, pe Mihai Eminescu și I. L. Caragiale. Pentru albumul „Mihai Eminescu în grafica mondială”, apărut într-un tiraj de doar 10 exemplare (!), prezentat la Primul Congres Mondial al Eminescologilor (Chișinău, septembrie 2012), Academia Republicii Moldova l-a premiat cu „Meritul Academic” * Multe dintre aceste lucrări au constituit, de-a lungul timpului, obiectul unor expoziții tematice, în țară și străinătate * Este și autorul a șapte cărți ilustrate pentru copii * 

Însă lucrarea sa de referință, rămîne, fără doar și poate, albumul „ION LUCA CARAGIALE – UN OMAGIU PLANETAR”, care, în 3 volume însumînd 1.500 de pagini, reunește cea mai mare colecție din lume a unor portrete aparținînd unei singure personalități culturale (peste 1.500 de lucrări realizate de artiști din peste 140 de țări) * A colaborat la realizarea a 200 de cataloage-albume de caricatură în diferite țări şi a ilustrat cîteva zeci de cărţi (în special ale unor confraţi umorişti) * A participat la peste 250 de expoziții și saloane naționale și internaționale de caricatură, primind 24 de premii naționale și 27 de premii internaționale.

Pentru toate acestea și pentru multe altele omise independent de voia mea aici, îl felicit iar pentru evenimentele care vor fi fiind să se întîmple și pe care are de gînd să le provoace și, de ce nu, să colaborăm (ca și pînă acum) la întruparea măcar a unora dintre ele, îi doresc prietenului meu multă sănătate, vigoare și fie să rămînă același spirit viu, optimist, tonic și inspirat pe care-l cunosc și de a cărui atenție, în continuare, sînt onorat și mă bucur foarte din această pricină. 

* Născut în 1951, la Ploiești

La mulți ani, dragul meu Relu!

Orație la ceas aniversar

Astăzi, prietenul și colaboratorul nostru statornic, binecunoscutul istoric, scriitor, muzeograf ploieștean și publicist, Octavian Onea, împlinește 81 de ani.
A fost discipol și conlucrător apropiat al regretatului istoric și profesor Nicolae Simache. Între anii 1968 și 1998 a fost muzeograf șef la Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina. A făcut parte din echipele de specialiști și cercetători care au înființat prestigioase entități muzeale, printre care putem aminti Muzeul Ceasului din Ploiești, Muzeul de Istorie și Arheologie al județului Prahova, Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” din Câmpina ș.a.
De asemenea, a îndeplinit și funcția de consilier pentru probleme de cultură, culte şi învăţămînt în cadrul Prefecturii judeţului Prahova, în perioada 1998-2007.
De-a lungul timpului, a publicat articole și studii de specialitate în principalele reviste culturale și de istorie ale țării.
Este, de asemenea, un foarte talentat grafician-portretist, lucrările sale făcînd obiectul unor expoziții tematice.
Este autor al unor valoroase volume de literatură, istorie și istorie literară, cea mai recentă apariție care-i poartă semnătura fiind volumul SOS Castelul Iulia Hasdeu, apărut în anul 2023 la editura bucureșteană Eikon.
Îi dorim să fie sănătos și să se bucure de aceeași inspirație și energie creatoare, alături de toți cei dragi dumisale, asigurîndu-l, (și) pe această cale, de întreaga noastră gratitudine.

La foarte mulți ani, Tavi, dragule!

Memento

 

Otilia Cazimir
(12.II.1894–8.VI.1967)

Pisica mea

Pisica mea cu ochi de chihlimbar

M-alintă când n-o iau în seamă, dar

Mă zgârâie cu unghiile-i fine,

Cînd n-o alint – căci seamănă cu tine.

Sub iarba cîmpului

Am pus să moară-n umbră, într-o carte

Pe care-o ştiu cuvânt după cuvânt,

Petale vii şi tinere de flori, -

Să-mi mai aduc aminte uneori

De cei plecaţi departe,

De cei ce nu mai sunt.

Şi răsfoind cu mâini şovăitoare,

Într-un târziu, de dorul nimănui,

Din cartea veche-mi cade-o floare.

Suntem mereu tot mai puţini sub soare,

Şi tot mai mulţi sub iarba câmpului...

„Ibrăileanu mi-a dat numele de familie – Cazimir – o domnișoară Cazimir fusese prima lui dragoste cînd era elev de liceu la Botoșani. Domnul Sadoveanu a stat puțintel pe gînduri, însă și-a adus aminte de o oarecare domnișoară Otilia Vlaicu, pe care mai târziu am cunoscut-o și eu și care era profesoară la Târgu Frumos. Și mi-a zis Otilia. Prin urmare, m-am pomenit dintr-odată Otilia Cazimir“.

Poemoteca

Orice lucru în viaţă e subiect de scris, 

dacă ai îndrăzneala să o faci

 şi imaginaţie să improvizezi. 

Cel mai mare duşman al creativităţii 

este îndoiala de sine.

Sylvia Plath*

Sylvia Plath alături de soțul său, scriitorul Ted Hughes

Oglinda**

Sunt de argint și exactă. Nu am prejudecăți.

Orice văd înghit imediat

Așa cum e, ne-ncețoșat de dragoste sau repulsie.

Nu sunt crudă, ci doar adevărată –

Ochiul unui mic zeu, în patru colțuri.

Aproape tot timpul mă gîndesc la zidul opus.

Este roz cu picățele. L-am privit atît de mult

Că-l cred o parte din inima mea. Dar el pîlpâie.

Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine.

Cerîndu-mi să-i spun cine e cu adevărat.

Apoi se întoarce spre acei mincinoși : lumînările sau luna.

Și văd spatele și i-l reflectă cu credință.

Mă răsplătește cu lacrimi si cu agitarea mîinilor.

Sunt importantă pentru ea. Ea vine și pleacă.

În fiecare dimineață fața ei înlocuiește întunericul.

În mine a înecat o față tînără și din mine se ridică o femeie bătrînă

Înspre ea, zi după zi, ca un pește hidos.

* Sylvia Plath (27.X.1932, Boston, Massachusetts, S.U.A – 11.II.1963, Londra, Marea Britanie) a fost o poetă și o prozatoare americană. Debutează cu poezie la doar opt ani, în pagina dedicată copiilor din periodicul „Boston Herald”. Desfășoară o susținută activitate publicistică (poezie și proză), inclusiv în perioada în care a urmat cursurile colegiilor „Smith” și apoi pe ale celui britanic „Newnham” din Cambridge, ca bursieră Fulbright, talentul său literar fiind rapid și unanim recunoscut de specialiști și publicul larg. În Marea Britanie îl cunoaște pe poetul englez Ted Hughes cu care se va căsători și împreună cu care va avea un fiu și o fiică.
În 1963, după ce mariajul îi eșuase și cu puțin timp înainte să se sinucidă, sub pseudonimul Victoria Lucas, va publica romanul autobiografic „Clopotul de sticlă”. După ce în 1960 îi apăruse volumul de poeme „Colosul și alte poezii ”, care o va impune drept una dintre importantele poete ale generației sale. Îi apar postum volumele „Ariel” (1965) și „Poeme alese” (în 1981), cel din urmă primind, în 1982, premiul „Pulitzer”.

** din volumul Sylvia Plath –Ariel și alte poeme, editura Univers, colecția Orfeu, București, 1980, traducere din limba engleză de Vasile Nicolescu

MUZICOTECA DE DINAMITĂ

Trei albume video și o fotografie

Eu cred că muzica nu trebuie să fie tot timpul complicată pentru a plăcea. 

Trebuie să fie, pur și simplu, o muzică bună de ascultat într-un moment potrivit.

Frank Vincent Zappa

(1940-1993)

Unu

În doar cîteva cuvinte, este vorba despre o capodoperă muzicală, o simbioză perfectă între sunet și imagine: pelicula de animație The Point, apărută, în 2 februarie 1971 (și difuzată sub titlul Oblio și Săgeată, cam în aceeași perioadă și de Televiziunea Română, care mai avea ani buni pînă să fie și liberă!), purtînd semnătura regizorului american Fred Wolf (n. 1932) cu un scenariu scris de Carole Beers și Harry Edward Nilsson III, acesta din urmă una și aceeași persoană cu uriașul muzician cunoscut, îndeobște, pe numele său scurt, Harry Nilsson, dispărut prematur, la doar 53 de ani (în 1994)... Adică acela care semnează coloana sonoră și muzica acestui splendid film, venit la doar cinci ani după o altă capodoperă a genului, pelicula de animație Yellow Submarine (1966), pe muzica The Beatles (despre care voi povesti cîte ceva curînd).

De altfel, filmul The Point conține piesele celui de-al șaselea album (omonim) de studio al lui Nilsson, care în cele 14 melodii incluse, ne istorisește o hazoasă dar mai ales cu tîlc poveste (pe care o putem numi, fără teama de a greși, chiar o fabulă), despre extraordinarele aventuri ale băiețelului numit The Point (Oblio) și ale neprețuitului său prieten, cățelușul Arrow (Săgeată), adresată depotrivă celor mari dar și celor mici, pentru că e știut faptul că, de foarte multe ori, noi ăștia mari, nu percepem pînă la capăt noima poveștilor pe care le auzim...
Printre vocile eroilor acestui film, privitorii-ascultători îi vor putea recunoaște și pe unii dintre posesorii lor, precum ar fi celebrul actor Dustin Hofmann, povestitorul fiind nimeni altul decît beatle-ul Ringo Starr!

Doi

Pink Floyd: Live at Pompeii, este un film remarcabil, o capodoperă și el, aidoma celui despre care tocmai am scris mai sus. Este vorba despre documentarul de doar 64 de minute, apărut la 2 septembrie 1972, purtînd semnătura regizorului scoțian Adrien Maben (n. 1942), dedicat supergrupului britanic de rock progresiv (care chiar că nu mai are nevoie de nici o prezentare), PINK FLOYD. Grupul, înființat în 1964, avea, pînă la data apariției filmului, șapte albume apărute [The Piper at the Gates of Dawn (1967), A Saucerful of Secrets (1968), Music From the Film More (1969), Ummagumma (1969), Atom Heart Mother (1970), Meddle (1971) și Obscured by Clouds (1972)], fiecare dintre ele reprezentînd momente de referință nepereche ale istoriei muzicii rock din toate timpurile, în general, și a curentului progressive & psihedelic, în special, impunînd numele trupei dacă nu ca pe cel mai reprezentativ, în orice caz, printre cele mai importante ale genului.

Așadar, pot fi văzuți la lucru cei patru componenți ai acestui adevărat careu de ași (David Gilmour, Roger Waters, Nick Mason & Rick Wright) interpretîndu-și cîteva dintre cele mai valoroase compoziții de pînă atunci, într-un cadru natural de excepție (open space), reprezentat de anticul amfiteatru roman de la Pompei și de al vulcanului Vezuviu din apropiere. Trebuie să amintesc și faptul că pelicula a mai cunoscut, ulterior, două versiuni: a doua, în 1974, de 80 de minute (în timpul elaborării de către trupă a celebrului album The Dark Side Of The Moon) și, în sfîrșit, o a treia, în anul 2003, de 90 de minute. Versiunea originală (1972) conține piesele: Echoes (part one), Careful With That Axe, Eugene, A Saucerful Of secrets, One of These Days (I’m Going to Cut You into Little Pieces), Set the Controls for the Heart of the Sun, Mademoiselle Nobs și Echoes (part two).

Live at Pompeii

Trei

Isle Of Wight este o insulă situată în apele Canalului Mânecii, în sudul arhipelagului britanic, ea fiind separată de litoralul Marii Britanii printr-o strîmtoare cu o lărgime maximă de 5 kilometri. Cu o suprafață de aproape 400 de kmp și o populație care nu depășește 150.000 de locuitori, este cea mai mare insulă din largul coastelor Regatului Unit.
Insula se bucură de o poziție geografică nepereche, beneficiind de o climă blîndă și de peisaje pe măsură (cu numeroase cursuri de apă, plaje impresionante și spectaculoase faleze de piatră), lucruri care i-au oferit, dintotdeauna, un excelent potențial turistic. De care n-a dus lipsă niciodată...

La sfîrșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut, în plină epocă hippie, mai exact în luna august a anului 1968, aici s-a desfășurat – premonitoriu, parcă, anunțînd emblematicul concert maraton de trei zile din august ’69 de la Woodstock (New York) din SUA – o primă ediție a unui festival de muzică rock, care s-a bucurat de un fulminant succes.
O a doua ediție a avut loc în august 1969 (cu Bob Dylan cap de afiș, în prezența a 240.000 de spectatori!) iar o a treia, care a durat trei zile (28–30 august 1970) a reușit să strîngă o cifră record de 640.000 de spectatori, grație prezenței pe scenă a unor nume gigantești, care nu mai au nevoie de nici o prezentare, printre care: Jimi Hendrix, Miles Davis, Emerson, Lake and Palmer, The Who, The Doors, Kris Kristofferson, Supertramp, Chicago, Family, Cactus, Sly and the Family Stone, Free, Joni Mitchell, Ten Years After, Mungo Jerry, John Sebastian, The Moody Blues, Leonard Cohen, Pentangle, Donovan și, nu în ultimul rînd, Jethro Tull. De altfel, mai multe piese din aceste recitaluri au făcut și obiectul unui dublu album (LP): The Isle of Wight Festival 1970.
Dincolo de problemele sale tehnice și organizatorice, inerente unei manifestări de-o asemenea amploare, acest uriaș concert în aer liber s-a bucurat de un succes enorm, el rămînînd în istoria muzicilor numite, cu un termen generic, pop-rock, drept unul dintre momentele de referință ale genului.

Albumul video Nothing Is Easy: Live at the Isle of Wight 1970, despre care e vorba în cele ce urmează, a apărut în luna septembrie a anului 2004, fiind un film document care prezintă prestația super-grupului britanic Jethro Tull (cu a sa muzică greu încadrabilă într-un stil anume, rezultat al unei fuziuni de rock, muzici celtice ancestrale, muzică clasică, blues, art rock alternativ, progressive, jazz), prin prisma liderului său, redutabilul flautist, chitarist, vocalist și compozitor Ian Anderson, avîndu-i la celelalte pupitre pe nu mai puțin valoroșii săi „coechipieri”, Martin Lancelot Barre (chitări), Glenn Douglas Barnard Cornick (bas), John Spencer Evans a.k.a. John Evan (clape) și Clive William Bunker (percuție), adică formula de bază a trupei. Albumul a fost înregistrat în cea de-a cincea zi a festivalului din anul 1970, cînd Jethro Tull a cîntat opt compoziții proprii (după grupul britanic The Moody Blues și înaintea celebrului chitarist american Jimi Hendrix): My Sunday Feeling, My God , With You There to Help Me, To Cry You a Song, Bourée, Dharma for One, Nothing Is Easy, We Used to Know / For a Thousand Mother.

… & o fotografie

 Louis Armstrong (1901-1971), în anul 1961, cîntîndu-i soţiei* sale în faţa Sfinxului și a piramidei lui Keops, una dintre cele șapte Minuni ale Lumii, poate cea mai importantă...
Înainte să devină unul dintre titanii jazzului dintotdeauna, Louis a fost căruțas, lăptar, vînzător ambulant și lustragiu. La vîrsta de șapte ani descoperă muzica, care va deveni marea pasiune a vieții sale, începînd să cînte pe la colțuri de stradă împreună cu tot felul de trupe improvizate, neavînd posibilitatea să-și cumpere o trompetă și nici să folosească vreun alt instrument de suflat, care să fie pe placul inimii sale...

* Lucille Wilson a fost a patra soție artistului, cea care avea să-i ofere confortul și echilibrul pînă la sfîrșitul vieții sale.

What A Wonderful World