In memoriam

Nicolae Manolescu

(1939-2024)

„Citesc tot mai rar din plăcere, deși continui să nu cunosc plăcere mai mare decît cititul. De scris, scriu fără dificultate. Dar rescriu, de mai multe ori, orice text pe care-l consider important. Mulți mă socotesc spontan, deși reluările acestea sunt un semn de elaborație. Norocul meu a fost dintotdeauna că mi-a plăcut să scriu. De aceea am și scris, se vede, atât de mult. Îmi înving, de fiecare dată lenea înnăscută, silindu-mă să duc la bun sfârșit ceea ce am început (...).
N-am iubit inovațiile dar nu-i urăsc pe avangardiști. Detest, mai presus de orice, isteria, delirul, iraționalitatea. Raționalismul meu incurabil nu e scutit de o puternică atracție pentru ce nu înțeleg.”

(sursa foto: România Literară)

„Cred că scriu din nevoia de dialog. Dacă aveam talent de poet ori de romancier, aș fi dialogat cu divinitatea sau cu lumea. Divinitatea pare să mă fi hărăzit critic, iar lumea pare să fi fost de acord cu acest destin. Mi-a rămas să dialoghez cu cărțile și cu inșii fictivi din paginile lor. Cîteodată, mai rar și indirect, cu autorii cărților.(...) Hotărât lucru, nu sunt un scriitor. Am scris atâta critică la viața mea, încât tot ce ating acum, la bătrânețe, se transformă în critică. E un blestem. Și nici măcar nu pot fi sigur că am darul regelui Midas care prefăcea în aur tot ce atingea. Fie și bronzul lui Horațiu. Fac și eu ce pot. Adică, scriu. Și, totuși, de ce?”

Nicolae Manolescu

(«Viață și cărți», Paralela 45, 2009)